Bolniţa Mănăstirii Dragomirna, ctitorie a Mitropolitului Atanasie Crimca
Misiunea socială a Bisericii
nu revine numai slujitorilor ei sau asistenţilor sociali, ci fiecărui om în
parte, căci fiecare din noi este dator să iubească şi să-i ajute pe semenii
lui. Bolniţele mănăstireşti au pentru istoria medicinei, dar şi a asistenţei
sociale o importanţă deosebită. Între bolniţa de odinioară şi spitalul modern
de azi trebuie văzută o evoluţie firească şi continuă, ca o creştere de la
floare la fruct sau - pornind de la realitatea dihotomică a omului - urmărind
vindecarea nu numai atât a trupului, cât mai ales a sufletului.
Bolniţa
Mănăstirii Dragomirna, ctitorie a mitropolitului Anastasie Crimca
Pentru credinţa creştină, al
cărei principiu esenţial este iubirea, practicarea filantropiei este o
îndatorire firească. Biserica creştină încă din primele secole a apărut ca un
liman în vreme de furtună. Mulţimile erau atrase la credinţă prin generoasa asistenţă
a Bisericii, care depăşea cercul familiar, social, naţional, chiar religios.
Toate instituţiile de asistenţă socială au beneficiat de legi date de împăraţii
bizantini, care le acordau drepturi şi privilegii, fiind consacrate ca persoane
juridice şi rânduite ca aşezăminte bisericeşti, secolele V-VI constituind un
progres remarcabil în creşterea operei de caritate creştină.
Bolniţa,
singurul spital până în secolul al XVII-lea
În spaţiul carpato-danubian,
după cum reiese din documente şi mărturii ale călătorilor străini care ne-au
vizitat, Biserica Ortodoxă a fost cea care, prin aşezămintele şi slujitorii ei,
s-a implicat în alinarea suferinţelor sufleteşti şi trupeşti ale poporului.
Slujitorii bisericeşti,
preoţii şi călugării erau singurii cărturari ce aveau preocupări şi în domeniul
medical, chiar dacă la un nivel empiric, iar adeseori accentul era pus pe
tămăduirea sufletească a celui bolnav, prin rugăciune, închinare la icoane
făcătoare de minuni sau atingere de moaştele vreunui sfânt. Cuvântul "bolniţă"
este de origine slavă, în româneşte căpătând înţelesul de "locul unde se
află bolnavi". Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, bolniţa a fost
spitalul specific românesc. Ceea ce a stat la baza constituirii bolniţei este
acelaşi sentiment de dragoste creştină ce a caracterizat şi instituţiile de
asistenţă socială din primul mileniu creştin.
Bolniţa a devenit spitalul
tuturor; nu numai al clericilor, ci şi al mirenilor nevolnici: bătrâni, văduve
ori săraci, această instituţie medicală fiind sub tutela Bisericii până în
secolul al XVI-lea, când va începe să se emancipeze, reuşind acest lucru deplin
în secolul al XIX-lea, prin introducerea controlului statului.
Monahii,
preocupaţi de vindecarea oamenilor
În bolniţele mănăstireşti nu
se acorda asistenţă medicală calificată până în secolul al XIX-lea,
nerecunoscându-se nici un călugăr care să studieze medicina, doar în biblioteca
generală a lui Paisie, la Neamţ, au fost găsite cópii ale unor cărţi de
medicină ruseşti.
Acceptând ideea că între
secolele al XV-lea şi al XVIII-lea nu a existat o formă organizată de asistenţă
medico-socială după modelul instituţiilor din Apus, bolniţele suplinind aceste
instituţii, se poate formula concluzia că "bolniţele noastre mănăstireşti
au fost spitalele specifice vremurilor acelea". Tradiţia bolniţelor se
întâlneşte mai ales în mănăstirile noastre, deşi datele ce ne-au parvenit în
decursul istoriei asupra lor sunt puţine şi uneori controversate. Astfel,
bolniţe organizate au existat la Curtea de Argeş - unde se pare că a funcţionat
şi o casă de oaspeţi -, la Cozia, Bistriţa, Hurezi, Vochiţa, Neamţ. Aceste
bolniţe datează încă din secolul al XVl-lea.
Cea mai veche bolniţă din
teritoriul nostru pare să fi existat la Schitul Jghiaburi, întemeiată se pare
de Radu Negru. Aici se găseşte un izvor sulfuros, care se bucura de mare
căutare la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Asistenţa călugărească n-a
implicat numai internări temporare în bolniţă ori în casele de primire, ci şi
ancheta sau asistenţa ambulatorie. Cea mai veche bolniţă atestată documentar
este cea de la Bistriţa, ridicată de Barbu Craiovescu.
Apoi bolniţa Coziei, al
cărei ctitor nu se cunoaşte, fiind atribuită lui Radu Paisie, în timp ce alţi
istorici susţin că localul bolniţei ar fi existat din timpul lui Mircea cel
Bătrân.
O altă bolniţă ridicată în
secolul al XVII-lea este cea de la Horezu, apoi bolniţa Mănăstirii
"Dintr-un Lemn", a cărei construcţie e controversată, şi bolniţa
Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, clădită de episcopul Clement la 1749.
Cea mai bine conservată este
bolniţa Episcopiei Râmnicu Vâlcea, aici se practicau îndeosebi molitfele
Sfântului Vasile cel Mare, terapeutică, preponderent călugărească.
Un loc aparte între
bolniţele mănăstireşti din secolele XVII-XVIII îl ocupă bolniţa de la Simidreni
şi xenodochiul de la Argeş. Ele au suscitat interesul mai multor cercetători ai
istoriei neamului românesc care au încercat să descopere locul exact al acestor
lăcaşuri şi rolul pe care l-au avut ca instituţii de asistenţă socială, fiind
expresia unui anumit tip de cultură şi civilizaţie, reprezentative pentru
poporul nostru.
Secolul al XVII-lea este
marcat în Ţara Românească de apariţia câtorva bolniţe care, deşi de dimensiuni
reduse, premerg spitalelor religioase de sine stătătoare, specifice secolului
al XVIII-lea. La 1700, Constantin Brâncoveanu ridică bolniţa de la Mănăstirea
Brâncoveni, căutând să restaureze vechea mănăstire a lui Matei Basarab. Bolniţa
de la Hurezu va adăposti în 1877 prizonierii turci, din timpul Războiului de
Independenţă. Pentru scurt timp, bolniţa va fi transformată în 1881 într-un
spital cu 40 de paturi. Canoanele vieţii monahale neîngăduind convieţuirea
mixtă, spitalul se va muta dincolo de zidurile mănăstirii. De la Mănăstirea
Hurezi pleacă monahul Lavrentie, care între anii 1732 şi 1738 va ridica în
afara zidurilor mănăstireşti Polovragi o bolniţă.
Amploarea vieţii monahale
din secolul al XVIII-lea, manifestată printr-o bună organizare şi o bogată
activitate religioasă, culturală şi socială, a făcut posibilă apariţia
bolniţelor ca o instituţie generalizată.
În Muntenia se ridică la
Mănăstirea Ţigăneşti (1817) biserica cimitirului şi bolniţa. Din 1867, bolniţa
trece în sarcina Eforiei spitalelor civile.
La Mănăstirea Pasărea se
înfiinţează în 1864 un spital cu 12 paturi, care au fost întreţinute mai târziu
de Eforia spitalelor civile.
Bolniţele de pe lângă
mănăstiri vor căpăta în acest secol caracterul unor ospicii sau aziluri sau vor
fi chiar ridicate, având de la început această destinaţie. Aşa se prezintă
Ospiciul "Sfânta Vineri" din Bucureşti. A fost zidit la 1645 de către
Pan Niculae vel Agă şi soţia sa.
Un alt ospiciu ce a dăinuit
multă vreme este ospiciul sau spitalul Bisericii "Sudu" din Craiova,
ridicat de către Constantin Fotescu vel Clucer şi Hagi Gheorghe Ion. Destinaţia
erau bolnavii ce năzuiau spre tămăduire. Anastasie Crimca, mitropolit al
Moldovei (1608-1617; 1619-1629), este fondatorul mănăstirii de la Dragomirna şi
al primului spital atestat în acte, de la Suceava. În 1619, după cum reiese din
danie, el zideşte un spital în oraşul Suceava, alăturat de locul unde se făcea
târgul în apropiere de casele lui Iealsin Sas.
În "Cartea românească
de învăţătură" din 1646 apare cuvântul "spitali". Folosirea lui
denotă faptul că era cunoscut şi înţeles în Moldova. Odată cu pătrunderea
medicinei laice, a personalului cu o calificare medicală, uneori superioară,
bolniţele ce constituiau "spitalul specific românesc" îşi încetează
activitatea până în secolul al XVIII-lea.
O excepţie o constituie
bolniţa Mănăstirii "Precista" din Roman, care s-a transformat într-un
spital modern. În timpul războiului austro-ruso-turc din anii 1788-1792,
Moldova intră sub ocupaţie nemţească. La Roman, în chiliile Mănăstirii
"Precista" se stabileşte Spitalul militar de campanie nemţesc. După
ce, în 1789, ocupanţii se retrag, egumenul Gherasim Putneanul se hotărăşte să
înfiinţeze şi el un spital în incinta mănăstirii. Va fi un spital improvizat,
impropriu, fără mobilierul necesar şi doar cu călugării care mai ajutaseră la
pansatul rănilor în timpul ocupaţiei. Unui asemenea aşezământ de asistenţă
sanitară primitivă nu-i putea spune decât "bolniţă mănăstirească".
În 1789, bolniţa de la
Precista s-a transformat în spital. Spitalul a fost isprăvit de arhimandritul
Vartolomeu Putneanul, care a legiuit "a se primi oameni străini şi
săraci". În 1757, printr-un hrisov, Constantin Cehan Voievod hotăra ca
Biserica "Proorocul Samuil" din Focşani şi aceea din Bodeşti să fie
metocuri ale Mănăstirii "Precista" din Romani; "toate trei să
fie libere şi neînmănuncheate la nici o altă mănăstire". În spitalul de la
Sfântul Prooroc Samuil din Focşani se vor primi bolnavi de orice naţionalitate
şi credinţă religioasă, beneficiind de îngrijire gratuită. În anul 1848, în
acest spital, egumenul mănăstirii, Ioachim Pârvu, mijloceşte pentru traducerea
din greceşte şi tipărirea lucrării arhimandritului Dionisie de la Padova
"Medicina practică", în două volume, lucrare ce vorbeşte despre
tratarea a 363 de feluri de "pălmaşi".
Un rol deosebit în
organizarea unui aşezământ de asistenţă socială la Mănăstirea Neamţ l-a avut
Sfântul Paisie Velicicovski. În asistenţa pe care o acorda Paisie bolnavilor
mireni se întrevede germenele viitorului ospiciu de la Neamţ. "Primea
stareţul şi bărbaţi mireni, care sufereau de diferite boale sau chinuiţi de
diferite duhuri şi care nu aveau unde să-şi plece capul şi, într-un spital
deosebit, îi hrănea din masa comună şi ei trăiau acolo cât voiau, unii chiar
până la moarte." În 1841, bolniţa este mistuită de un foc. În 1863 este
restaurată de monahul Eremia Eni. În apropierea Mănăstirii Neamţ, ospiciul de
alienaţi va funcţiona până la începutul secolului al XX-lea. După noua
organizare a Principatelor din 1863, el va deveni o instituţie de stat. Chiar
şi poetul Mihai Eminescu va fi internat aici în 1886.
Tot lui Paisie, prin
orientarea pe care a imprimat-o, i se datorează înfiinţarea unui spital la
Târgu Neamţ, care există şi azi şi căruia Mănăstirea Neamţ i-a purtat de grijă
din 1852 până în 1866. Spitalul a fost înfiinţat în 1852 prin strădania
stareţului Neonil.
Câteva secole mai târziu, pe
Măgura Iaşiului, la Repedea, s-a construit între anii 1721 şi 1734 Schitul
"Tărâţa" şi s-a întemeiat un lazaret pentru sărăcimea Iaşiului,
bolnavă de ciumă.
În Moldova, situaţia
bolnavilor se prezintă în secolul al XVIII-lea într-un mod asemănător celor din
Muntenia. Caracterul medical al bolnavilor se evidenţiază prin numeroasele
cereri de internare ale laicilor. În special solicitările erau pentru copiii
epileptici şi pentru bolnavii psihici. Cura medicală ce li se aplica, pe lângă
slujbele religioase, consta în psihoterapie, ceea ce a dus la o specializare a
bolniţelor în acest sens. Astfel de bolniţe au existat la Râşca (1875), Slatina
(1881), Horaiţa (1874), Secu (1847), Agapia (1891), Văratec (1853).
Cele mai cunoscute ospicii
rămân cele de la Mănăstirea Todireni din Burdujeni, căruia, în 1878, arhiereul
Neofit Scriban îi rânduia o sumă de bani spre întreţinerea ospiciului. Apoi
ospiciul de la Mănăstirea Neamţ şi cel de la Golia, patronat de Mănăstirea
Neamţ. Acesta fusese întemeiat încă din secolul XVI-lea de logofătul Ioan Golia;
aici a fost vindecat Ştefăniţă Vodă, fiul lui Vasile Lupu. La Mănăstirea
"Adam" a funcţionat un ospiciu pentru femei. În Iaşi, la 1752, se
construieşte Mănăstirea "Sfântul Spiridon"; bolniţa acestei mănăstiri
va deveni cu timpul centrul aşezămintelor spitaliceşti ale
"Spiridoniei" moldovene.
Colţea,
primul spital de la noi
Dezvoltarea socio-culturală
a ţării, creşterea populaţiei favorizează pătrunderea aşezămintelor de medicină
ştiinţifică, formarea unui personal medical calificat, în special a celui cu
studii superioare. Apariţia spitalelor este dependentă de dezvoltarea economică
şi de laicizarea culturii româneşti, dar şi de unele realităţi politice.
În această epocă ia fiinţă
cel dintâi spital de la noi, Spitalul Colţea, deschis la anul 1715. Modelul
creat de spătarul Cantacuzino a stat la baza înfiinţării şi celorlalte spitale
de la noi.
Atât în Muntenia, cât şi în
Moldova, spitalele s-au ridicat în jurul bisericii. Toate erau sprijinite de
acelaşi simţământ religios, ca şi bolniţele. Aceste spitale din Muntenia şi
Moldova întrec "cadrele strâmte ale bolniţelor de odinioară, constituind o
etapă de trecere de la bolniţele medicale spre spital, în înţelesul modern al
cuvântului".
Prin urmare, tradiţia
creştină a bolniţelor mănăstireşti a pregătit terenul spiritual şi material al
naşterii medicinei româneşti ca ştiinţă şi al întemeierii spitalelor româneşti
ca instituţii specializate în promovarea sănătăţii celor bolnavi.
Pr. conf. dr. Irimie
Marga, Sibiu; Codruţa Grădinaru-Kyriacou, asistent social, Reading (Anglia)
Sursă: Ziarul
Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu