Învăţături despre bine şi rău, despre virtuţi şi patimi - Sfântul Siluan Athonitul - despre grija faţă de animale

Fericitul Stareț mi-a fost un mare dar de sus și o deosebită experiență. Era chipul adevăratului creștin, ce mă izbea prin desăvârșirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar părea a fi extremități de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobișnuită compătimire față de tot ce este viu, față de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naște gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobișnuită oamenilor de o asemenea bărbăție; și totodată întâmpinai aci o altă latură a vieții sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o măreție mai presus de fire și o milostivire a harului.

Starețul se purta cu multă grijă până și față de plante: chiar și față de ele orice grosolănie ce putea să le aducă daună o socotea potrivnică învățăturii harului. Îmi amintesc cum odată mergeam cu el pe poteca ce ducea de la Mănăstire la colibă(1) unde am petrecut un an. Coliba se află la un kilometru de Mănăstire. Starețul venea să vadă sălașul meu. Purtam în mână toiege, lucru obișnuit în locuri muntoase. De amândoua părțile potecii creșteau smocuri rare de ierburi sălbatice înalte. Cu gândul de a nu lăsa iarba să crească peste potecă am lovit cu toiagul una din tulpinile acelea lângă vârf, spre a împiedica semințele să se coacă. Această mișcare Starețului i-a părut sălbatecă și, mirat, a clătinat ușor din cap. Am înțeles ce însemna, și m-am rușinat.

Starețul spunea că Duhul lui Dumnezeu învață să te doară pentru întreaga făptură, astfel încât "fără a fi nevoie" nici frunzei din pom nu-ți vine să-i faci rău.

"Iată o frunză în pomul înverzit, iar tu ai rupt-o fără să fie nevoie. Măcar că nu este un păcat, dar parcă te doare și pentru frunzuliță; pentru toată făptura te doare inima, dacă a învățat să iubească".

Însă mila pentru frunza verde din pom sau pentru floarea câmpului de sub picior se împreunau la el cu cea mai firească purtare față de tot ce este în lume. Creștin fiind, știa că toată făptura este zidită spre a sluji omului, drept care, când este "nevoie", omul se poate folosi de toate. El însuși cosea fânul, tăia pădurea, spărgea lemne pentru iarnă, mânca pește. (2)

Luați aminte, în scrierile Starețului, la gândurile și simțirile sale în privința vietăților. Este uimitoare căci, pe de-o parte mila sa față de fiece făptură, în privința căreia ne putem face o idee din povestirea lui despre cum îndelung și-a plâns "cruzimea față de făpturi", când "fără a fi nevoie" a omorâ o muscă, sau când a opărit un liliac ce se așezase pe balconul magaziei sale, sau cum " i s’a făcut milă de întreaga făptură și de toată zidirea ce suferă" când a văzut pe drum un șarpe omorât și tăiat în bucăți; și, pe de altă parte, desprinderea sa față de toată făptura în fierbintele său avânt către Dumnezeu.

Despre animale, despre fiare, gândul lui era că sunt "pământ", de care nu trebuie a se alipi omul, că el pe Dumnezeu trebuie să-l iubească din toată mintea, din toată inima, din toată puterea, adică din tot deplinul său, uitând de pământ.

Adesea observa alipirea oamenilor față de animale, ducând uneori până la "prietenia" cu ele, Starețul o socotea ca pe o stricare a rânduielii statornicite de Dumnezeu și potrivnice stării firești a omului(vezi Fac. 2:20). A mângâia pisica zicând "Pisi, pisi!", sau a te juca și a vorbi cu câinele, părăsind gândul la Dumnezeu, sau, din grijă față de animale a uita de suferința aproapelui, sau din pricina lor a intra în ceartă cu oamenii – toate acestea pentru Stareț erau o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, a căror pază credincioasă desăvârșește omul. În tot Noul Legământ nu găsim nici un singur loc unde s’ar arăta că Domnul și-a oprit atenția asupra animalelor, iar El, desigur, a iubit întreaga făptură. Atingerea acestei desăvârșiri omenești, după chipul Omului-Hristos, este o sarcină corespunzătoare firii noastre zidite după chipul lui Dumnezeu, și de aceea, legătura sufletească și împătimirea față de animale Starețul o socotea o înjosire a chipului omenesc al ființării. Despre aceasta el scrie astfel:

"Unii se alipesc de animale, dar astfel mâhnesc pe Făcătorul, căci omul este chemat a trăi vecinic cu Domnul, a împărăți cu El și a iubi pe Singur Dumnezeu. Către animale nu se cade să avem împătimire, ci trebuie doar să avem o inimă ce se milostivește de fiecare făptură".

El spunea că totul este zidit spre a sluji omului și, drept aceea, când este neapărată nevoie, ne putem folosi de tot ce este în zidire; dar în același timp asupra omului cade îndatorirea de a se griji de toată zidirea, și deci toată dauna adusă fără nevoie animalului sau chiar plantei este potrivnică legii harului. Dar și toată împătimirea față de animale este așișderea potrivnică poruncii lui Dumnezeu, căci se slăbește dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

Cela ce cu adevărat iubește omul, și în rugăciunile sale plânge pentru întreaga lume, acela nu se poate alipi de animale.

(1) Colibă la Athos se numește o căsuță separată, pentru un pustnic.

(2) La Athos monahii din chinovii, ca şi pustnicii, nu mănâncă defel carne, după cuvântul Apostolului: "Dacă mâncarea smintește pre fratele meu, nu voi mânca în veac carne” (1 Cor. 8:13).d

Fragment din cartea Cuviosul Siluan Athonitul - de Arhim. Sofronie Saharov

Sursă imagine: Blog Sf. Munte Athos