Nicolae Tonitza, Mama şi copilul
Avortul, ultima etapă a
nimicirii iubirii conjugale
A vorbi despre avort
înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care
îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau
considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se
pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima
pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. În înţelepciunea Sa
negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să
petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi
hrană, pavăză şi mijloc de aparare în faţa oricărei primejdii. Trupul mamei,
sânul matern, este, fară îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă
umană. E şi templul iubirii celor doi soţi. Căci asemenea unei providenţe
divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, „un loc de scăpare
în încercări, un liman în vremea furtunii şi o umbră în plină dogoare” (XXV,
4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat ocrotirea copilului, îşi trădează
această îndatorire, care îi revine prin căsătorie, omorându-şi propriul ei
odor. Uciderea se savârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă,
într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii
Răsăritene spun că, prin lepadarea voită a copilului, păcatul pătrunde în
vistieriile vieţii. Chiar şi din punct de vedere raţional, ridicând o problemă
ca aceasta: „suntem sau nu suntem încă în prezenţa unei fiinţe umane?”, înseamnă
să prejudiciem întrebarea. Faptul în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi
intenţionează să creeze o făptură omenească şi că această făptură, apărută în
sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, privată de viaţă, iar acest
lucru nici nu este altceva decât un asasinat. Orice crimă este un ultragiu adus
persoanei şi trupului omenesc, nici una însă nu se aseamănă cu pruncuciderea,
care secătuieşte tezaurul vieţii, distrugând familia şi ruinând neamul.
Atitudinea Bisericii
Ortodoxe faţă de avort
Ortodoxia este creştinismul
unei religii luptătoare. Ea nu se mulţumeşte cu descoperirea răului, cu
formularea unei judecăţi de valoare, care spune răului pe nume, respectiv nu e
împăcată cu declararea avortului drept crimă, şi încă una din cele mai abominabile.
Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva. În cazul
de faţă, ea nu are numai menirea de a trezi conştiinţa credincioşilor din
comunitatea bisericească, arătându-le tuturor în ce constă păcatul avortului şi
care este gravitatea lui, ci are şi îndatorirea de luptă, cu metodele şi
forţele ei proprii, pentru respectarea celui dintâi şi poate cel mai sfânt
drept ce revine fiecărui om din lume şi anume acela de a se naşte.Biserica
condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotţiitorul care a rânduit apariţia
vieţii omeneşti în clipa creaţiei: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”
(Facerea I, 27); în numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viaţă, pe
Muntele Sinai, cu porunca: „Să nu ucizi” (Ieşire XX, 13); dar mai ales în
numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, venind în lume, şi-a vărsat
propriul Său sânge şi a înviat din morţi, pentru ca omul „viaţă să aibă şi mai
multă să aibă” (Ioan X, 10).
Venind în apărarea
copilului, din momentul conceperii sale, Biserica creştină încă de la apariţia
ei, a avut de spus un cuvânt definitiv şi categoric cu privire la avort. Ea a
proclamat, cea dintâi în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de
„Declaraţia drepturilor nenăscutului de la Geneva”, din 1922, înainte de
„Declaraţia privind drepturile copilului”, din 1959, ca şi de „Convenţia
privind drepturile copilului” din 1988, protecţia supremă de care trebuie să se
bucure copilul, mai înainte de orice. La această oră, în care bilanţul unui
sfârşit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european,
post-creştină şi deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului,
crima colectivă s-a generalizat. În oricare ţară, bunăoară, cu aproximativ două
zeci de milioane de locuitori, sunt omorâţi prin avort peste un milion de
copii. În faţa acestei situaţii, creştinii zilelor noastre, nu pot să rămână în
expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului.
După cum este momentul să ştie ce au de făcut, înanite de a cădea sub osânda generaţiilor
viitoare. Dar mai înainte încă sub osânda lui Dumnezeu.
Avortul în perspectiva
responsabilităţii şi a culpei
Cuvântul „avort” derivă din
latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi înseamnă „a muri” sau a
dispare prematur. Important, deocamdată, este aceea că prin acest termen se
exprimă ideea morţii premature. Dar moartea la care se referă poate să fie un
fapt, după cum poate să fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de
a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat şi nici prevăzut. De
aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. Câta vreme nu
priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea ei, se înţelege că nu poate fi
vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotrivă, atunci când avortul
este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie că este
savârşit de mamă cu scopul de a scăpa de copil, fie ca este comis pentru a-şi
salva sănătatea, avortul este un act voluntar şi ca atare condamnabil.
De data aceasta
responsabilitatea atârnă de femeia în cauză, dar revine, după gradul de
participare la înfăptuirea lui, şi soţului, după cum revine tuturor celor care,
într-un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la săvârşirea
acestui act. Mijloacele prin care se realizează acest act reprobabil sunt mai
multe şi de diferite feluri: provocări mecanice, administrări de substanţe
avortive, intervenţii chirurgicale, etc., scopul tuturor însă, rămâne acelaşi.
Oricum s-ar face, avortul este, în cazul acesta, un act voluntar, iar
efectuarea lui priveşte nemijlocit porunca: „Să nu ucizi”. Sfânta noastră
Biserică nu vede în el simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei
vieţi omeneşti. Numind această faptă „omor” sau „ucidere”, consideră că este
încărcată cu întreaga răspundere a unei acţiuni condamnabile pe pământ şi în
cer. Canonul al doilea al Sfântului Vasile cel Mare, de exemplu, numeşte pe
femeia ce a săvârşit avortul „ucigaşă”, precizându-i, astfel, răspunderea şi
vina, după cum are în vedere şi o vină corespunzătoare complicilor ei.
Noţiunea de ucidere, ce se
cuvine să o avem în vedere atunci când ne referim la avortul voluntar, nu poate
fi despărţită de aceea de vină sau culpă. Vina, însă, la rândul ei, este de mai
multe feluri. În legătură cu avortul putem aminti de două feluri de culpă:
culpa religios-morală şi culpa criminală. Prima priveşte eul personal şi
spiritualitatea sufletului din primul moment al conceperii copilului în sânul
matern, iar al doilea dreptul omului de a se naşte. Aflându-se amândouă în
atenţia Bisericii, le vom analiza pe rând.
Motivele religios - morale
ale condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă
Calendarul Bisericii
Răsăritene cunoaşte patru sărbători care prăznuiesc nu doar naşterea, ci chiar
zămislirea unora dintre sfinţi. Bunăvestirea este însăşi sărbătoarea conceperii
Mântuitorului în pântecele Maicii Domnului. Pentru a intra în istorie, Fiul lui
Dumnezeu Însuşi se supune unei legi a firii, întrupându-se în sânul feciorelnic
al Mariei, cu nouă luni înainte de naşterea Sa. Aşadar, orice prunc, chiar şi
numai de o zi, odată conceput în trupul mamei, are în el un suflet sau, după
cuvântul Scripturii, „duh de viaţă”. Căci ceea ce s-a petrecut în paradisul
dintâi, mai precis, în ziua a şasea a creaţiei, când Dumnezeu a făcut pe om, se
petrece şi în trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se
preumbla în adierea serii în grădina raiului, poate fi pentru noi o imagine
care să ne arate, într-un mod tainic, felul în care ia fiinţă sufletul
copilului în sânul matern. Adresându-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se
exprimă astfel: „Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat eu
duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o” (II Macabei VII,
22). Existenţa, în sânul mamei, a unei „suflări de viaţă”, din ceasul
conceperii, datorită unei intervenţii divine creatoare, este pentru gândirea
ortodoxă un adevăr absolut. De aceea şi orice atentat asupra fătului odată
conceput este un atentat asupra unui om întreg, format din suflet şi trup.
Sfântul Grigorie de Nissa, făcând o comparaţie cu bobul de grâu care cuprinde
în sine toată specia plantei respective, spune că „nu e drept a zice nici că
sufletul e înaintea trupului şi nici că trupul e fără suflet, ci amândouă au
unic început întemeiat după raţiunea lui cea mai înaltă, în voia primă a lui
Dumnezeu”.
Biserica Ortodoxă, pornind
de la adevărul întrupării, înţelege că naşterea unui prunc este o taină a
colaborarii lui Dumnezeu cu părinţii. În acelaşi timp, însă, ştie că numeroase
date ale observaţiei noastre curente, corecte şi oneste, pot fi elemente de
seamă, care să aducă un spor de înţelegere la cunoaşterea acestei taine,
întrucât se înscriu în ordinea descoperirii sau a revelaţiei naturale. E vorba
despre acele date care, înainte de a constrânge conştiinţa, într-un anumit fel,
constrânge raţiunea de a le constata şi accepta.
Avortul, rană de moarte a
sufletului etnic
Legătura dintre suflet şi
trup, ce se înfiripă cu ocazia zămislirii unui copil, nu are un scop efemer,
deşi moartea pândeşte pe copil din prima clipă. Finalitatea ei este existenţa
veşnică. Nu este vorba numai de existenţa personală, ci şi de existenţa neamului.
Veşnicia existenţei personale, spre care tinde sufletul prin însăşi natură lui
spirituală, îi este asigurată, după cădere, de faptul Învierii lui Hristos.
Veşnicia neamului este şi ea o taină pe care ne-o descoperă, în parte, unul şi
acelaşi act al zămislirii copilului în legătură nemijlocită cu părinţii, care
reprezintă trecutul, adormiţii, dar şi ca un nod divin, din care purcede
solidaritatea fraţilor între ei în prezent. Neamul nici nu este altceva decât o
familie mare. Sufletul nu este numai nucleul eului personal, ci şi a eului
etnic. De aceea suprimarea vieţii în pântecele matern nu este numai un atentat
asupra unei persoane, ci şi asupra unui neam. Păcatul pruncuciderii este, în
acelaşi timp, omor şi genocid. În sensul acesta ne spun Sfinţii Părinţi că
acest păcat pătrunde în vistieriile vieţii.Cu fiecare concepere, cu fiecare
naştere, cu fiecare zâmbet de copil, neamul se împrimăvărează, îşi descoperă
năzuinţa spre nemurire. În sânul matern, viaţa lui nu înregistrează doar un
simplu popas. În acest sân se înnoieşte Taina zămislirii, „Misterium vitae”,
fiind şi taina perpetuării lui. Primejdia care îl paşte pe copil îl paşte şi pe
el. Uciderea este contrafacerea tainei conceperii, dar şi a tainei neamului.
Inaugurarea unui nou câmp de
bătălie în apărarea vieţii copilului nenăscut
Imaginea unui nou câmp de
bătălie, în vederea salvării de la moarte a copilului, care n-a văzut încă
lumina zilei, se află în legătură cu un fapt de dimensiuni, în felul lor,
extraordinare. Apariţia pilulei anovulatorie, în contextul civilizaţiei
contemporane, se manifestă ca o adevărată revoluţie. Cuvântul „revoluţie”
poartă în sine ceva din cutremurarea evenimentelor sociale ale cunoscutei
Revoluţii Franceze, dar nu mai puţin a exploziei bombei atomice, de la Hiroshima,
din 6 august 1945. Pentru prima dată în istorie, omenirea dispune de arme
absolute care permit să disocieze sexualitatea de procreaţie. E vorba şi de
sensul în care iubirea conjugală primeşte lovitura capitală. Ce a făcut Pincus
şi Rock, inventatori şi descoperitori ai pilulei, nu au făcut Napoleon sau
Lenin, Mendel sau Einstein. E adevărat, revoluţia lui Pincus şi Rock a fost
precedată de altă revoluţie, aceea care s-a petrecut în conştiinţa omenirii
odată cu decretarea liberalizării avorturilor. Aşa-zisul drept de alegere al
mamei nu este altul decât dreptul aceleiaşi femei, cel mai rece dintre monştri,
după o expresie a lui Nietzsche, de a săvârşi o crimă, pruncuciderea prin
avort. De data aceasta, crima pe care poate să o săvârşească o mamă ajunge să se
constituie drept o crimă perpetuă, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula
anovulatorie nu este numai o armă contraceptivă ci, în speţă, una
contragestivă. Deşi posibilitatea întreruperii sarcinii între concepere şi
implantare părea, cu puţin timp înainte, aproape imposibilă, acţiunea fiind
redusă la o intervenţie chirurgicală, dezvoltarea industriei şi piaţa
planificată a pilulelor a schimbat completamente situaţia. Pilula ajunge nu
doar să prevină conceperea, ci şi implantarea embrionului, după ce conceperea a
avut loc, iar utilizarea ei să dobândească o extindere mondială.
Referirea pe care o facem la
produsele farmaceutice, de provenienţă hormonale, nu exclude raportarea la
celelalte mijloace, care pe alte căi, urmăresc aceleaşi efecte. În noul câmp de
bătălie împotriva copilului, la pilula de „control al naşterii”, care se ia în
doze mici şi care se poate găsi peste tot, acţionând ca un mijloc chimic de
avort, se adaugă şi comunul IUD (dispozitivul intrauterin). Totuşi, e de notat
că pilula avortivă (RU486) rămâne arma principală a pruncuciderii, ea
nemaiavând nici măcar legitimitatea falsă de a preveni conceperea, ci este de-a
dreptul un medicament, considerat sigur şi eficient în execuţia avortului.
Specificul acestei acţiuni contragestive devine relevant prin aceea că pilula
actuală de gen „morning after” a ajuns un medicament de întrerupere a sarcinii
în funcţie de care femeia nu va mai şti niciodată dacă a fost sau nu
însărcinată. Este tocmai ceea ce constituie esenţa crimei infantile
neîntrerupte.
Pr. Prof. Ilie Moldovan
Fragment extras din „Adevărul şi
frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, 1996, pp. 230 – 245
Sursă: avort.net
0 comments:
Trimiteți un comentariu