Trupul nu este doar un
element aparţinând naturii omeneşti; el este de asemenea o dimensiune a
persoanei omeneşti.
Dacă noi, ca oameni, avem
toţi o aceeaşi natură (care ne distinge prin caracteristicile sale proprii de
natura fiinţelor care aparţin altor specii şi genuri), noi suntem în acelaşi
timp persoane distincte şi diverse. După natura noastră, suntem toţi asemănători;
dar ca persoane, suntem toţi diferiţi şi fiecare dintre noi este unic. Natura
este ceea ce sunt; persoană, cel care sunt. Ca persoane, fiecare dintre noi îşi
asumă natura omenească care ne este comună într-un fel singular, unic; altfel
spus este om într-un fel care nu-i este propriu decât lui. Astfel, după natura
noastră, suntem toţi înzestraţi cu raţiune, cu memorie, cu imaginaţie; toţi
avem afecte (plăcere, durere), emoţii, sentimente, suntem înzestraţi cu
libertate şi liber-arbitru. Ca persoane, avem această raţiune, aceasta memorie
şi aceasta imaginaţie la niveluri diferite, le folosim în mod deosebit; fiecare
dintre noi resimte în felul său plăcerea şi durerea, se emoţionează în felul
său, iubeşte într-un fel care îi este propriu, îşi foloseşte libertatea într-un
fel unic, îşi urmează propriile scopuri, face propriile sale alegeri şi vrea să
le împlinească cu mai multă sau mai puţină putere.
Personalitatea se distinge
de caracter, care nu corespunde decât unei particularităţi a naturii în plan psihologic;
putem distinge mai multe tipuri de caractere, în timp ce personalitatea este
absolut unică.
Persoana se distinge astfel
de individ. Individualitatea este o categorie biologică şi sociologică. În plan
sociologic indivizii sunt distincţi, dar se pot înlocui unii pe alţii în cadrul
categoriei sociale căreia îi aparţin; în plan biologic indivizii sunt distincţi
şi diferiţi, fiecare este unic, dar după caracteristici pur fizice. Noţiunea de
individ este astfel aplicabilă nu doar omului, dar şi animalelor şi plantelor.
Termenul de "persoană", în schimb, nu este aplicabil decât fiinţelor
duhovniceşti (oameni, îngeri, Persoanele dumnezeieşti), înzestrate (chair dacă
la nivele diferite) cu inteligenţa, cu voinţă, şi cu libertate (Părinţii au văzut
adesea duhul, care este sursa acestora, drept "sediul" persoanei).
Noţiunea de persoană are totodată o conotaţie de transcendenta şi de valoare.
Pe de o parte, persoană se situează dincolo de ceea ce determina natura sa în
plan biologic şi social; că persoană, fiecare om are de asemeni capacitatea de
a se depăşi constant şi posibilitatea de a fi ridicat prin harul dumnezeiesc
până la o stare duhovnicească în care modalităţile de existenţă ale propriei
sale naturi sunt depăşite. Pe de altă parte, persoană are o valoare absolută,
care face din ea o fiinţă absolut unică şi de neînlocuit.
Această valoare pe care o
are fiecare om în parte implică, bineînţeles, întregimea fiinţei după propria
sa natura şi după propria capacitate. Trupul apare astfel că o dimensiune a persoanei
în virtutea căreia el posedă trăsături singulare, un caracter unic, dar şi o
valoare absolută. Acest fapt este temelia respectului pe care fiecare îl
datorează propriului trup şi trupului oricărei alte persoane. Acest fapt
conferă de asemeni trupului o dimensiune şi o valoare duhovnicească, astfel
încât el nu poate fi considerat o substanţă pur fizică, nici disociat de cel
sau de cea al cărui trup este. În acest fel, trupul participa la devenirea
duhovnicească a persoanei în integralitatea fiinţei sale.
În ochii Sfinţilor Părinţi
trupul este o parte integrantă a persoanei şi părtaş la valoarea duhovnicească
încă de la zămislirea să şi chiar dincolo de viaţă pământească. Acest fapt,
dimpreună cu cel conform căruia sufletul şi trupul sunt două elemente
indisociabile ale alcătuirii omeneşti, creează pentru persoana posibilitatea de
a recupera, deşi într-un alt mod de existenţă, trupul său, despărţit provizoriu
de suflet prin moarte. Dintr-un alt punct de vedere, el justifică respingerea
de către creştinism atât a avorturilor, cât şi a metempsihozei sau a
reîncarnării. Avortul este de fapt considerat de Sfinţii Părinţi ca un atentat
la viaţa unei persoane omeneşti, pentru că ei cred că persoană fiinţează din
clipa în care fiinţă omenească vine la existenţă şi e chiar indisociabilă de
aceasta din urmă (fiinţă omenească nu poate exista ca atare decât că persoană.
Cât despre doctrica metempsihozei sau a reîncarnării (foarte răspândită în
Antichitate şi pe care o regăsim astăzi nu doar în anumite religii extrem-orentale,
ci încă şi în diferitele teorii mai mult sau mai puţin fanteziste ale curentului
New Age), ea se arată incompatibilă atât cu concepţia creştină despre
identitatea personală a omului (omul nu poate fi succesiv mai multe persoane,
nici să aibă în timp mai multe identităţi), cât şi cu sensul de apartenenţă a
trupului la persoană şi, în această din urmă, în legătură de nedezlipit cu
sufletul şi cu duhul său (nu putem avea succesiv mai multe trupuri, iar trupul
duhovnicesc care se va substitui în Împărăţia Cerurilor, după înviere, trupului
de carne actual [cf. 1 Cor. 15, 35-53]), va fi un trup diferit de acesta în
ceea ce priveşte starea sau felul său de existenţă, dar nu va fi diferit în
ceea ce priveşte identitatea sa personală; trupul nostru actual, acesta este el
care, potrivit credinţei creştine va învia).
În persoană, trupul îşi
găseşte unitatea indestructibilă cu sufletul şi cu duhul, dar şi unicitatea sa,
dimpreună cu sensul şi valoarea lui duhovnicească. Faptul că trupul este
întotdeauna considerat pe de o parte ca fiind de nedezlipit de celelalte două
elemente constitutive ale fiinţei omeneşti, şi pe de altă parte ca fiind cel al
unei persoane, nu îngăduie să fie considerat şi tratat nici că identitate
independentă, nici că o realitate impersonală.
Concepţia creştină despre
trup se distinge în această privinţă de concepţia naturalistă, care este în
general cea a medicinei moderne. Mulţi dintre medicii zilelor noastre nu mai
îngrijesc persoane ci trupuri sau organe, şi mulţi bolnavi suferă pentru că
sunt consideraţi şi trataţi ca obiecte, fiind lipsiţi de o dimensiune a fiinţei
lor, fracţionaţi, şi în acelaşi timp aduşi la condiţia de "cazuri"
generale şi reduşi, prin intermediul instrumentelor de analiza, la serii de
cifre. O medicină creştină nu ar putea respinge formarea ştiinţifică, care
oferă o garanţie de seriozitate şi ne păzeşte de derivatele iraţionale care în
zilele noastre se înmulţesc, prin reacţie. Ea caută însă nu doar să aducă
contactului cu bolnavul şi terapeuticii un "plus de suflet", ci să
considere pacientul, pe de o parte, în realitatea să omenească globală (conform
căreia există nu doar un trup, ci şi un suflet şi un duh, care sunt în relaţie
cu acest trup şi acţionează pozitiv sau negativ asupra lui), şi, pe de altă
parte, în realitatea sa personală (conform căreia cazul său este singular şi
legat de faptul că are o constituţie, un mod de existenţa şi un destin unice).
Concepţia creştină se opune
astfel radical tuturor celorlalte reprezentări ale trupului pe care societatea
noastră le dezvolta, şi în care acesta apare totodată că un obiect şi profund
disociat.
Publicitatea, omniprezentă
pe străzile şi pe ecranele noastre de televiziune, impune în mod disimulat o
reprezentare a trupului în care acesta se găseşte lipsit de orice dimensiune
duhovnicească şi personală şi redus la aparenţele sale fizice. Într-o lume a
negoţului, trupul (mai ales prin nuditatea sa) a devenit un pur mijloc de a
trezi poftă, prin deplasarea asupra obiectelor cărora el este asociat şi de
care pare că se bucura, pus în întregime în slujba lucrurilor pe care este
destinat să le vândă.
În violenţa pe care o vedem
că se dezvoltă zilnic în societăţile noastre moderne şi pe care literatură, şi
mai ales cinematografia, se complac în a-i reprezenta paroxismul, se manifestă
o viziune a trupului în care acesta - privit independent de suflet şi de duh,
de care el este legat, cât şi de persoana căreia el aparţine - nu mai trezeşte
niciun respect şi este tratat ca un obiect fără valoare, de care se poate dispune
după bunul plac şi a cărui viaţă nu mai pare un atribut esenţial şi de neatins.
Obiectivitatea şi disocierea
trupului ating un punct culminant în pornografie, pe care comerţul cu imaginea,
exploatând patimile omeneşti cele mai grosolane, le răspândeşte în civilizaţia
modernă. Vedem cu tristeţe puşi în relaţie parteneri ocazionali, a căror
personalitate, istorie şi identitate sunt ignorate, parteneri care nu au niciun
raport - nu doar duhovnicesc, dar nici măcar afectiv -, care întreţin un
contact exclusiv fizic, în care trupurile, devin în întregime instrumente în
slujba instinctelor şi fantasmelor şi reduse la nivelul de obiecte, dau loc
unor reprezentări în care organele sexuale, despărţite de restul trupului, sunt
predate unor funcţii care au pierdut până şi valoarea lor fiziologică, pentru a
deveni pur mecanice şi a trezi iluzia unei plăceri intense şi prelungite.
Într-o lume în care trupul
este, în felurite moduri, din ce în ce mai considerat că un obiect şi tratat ca
atare, reprezentarea pe care ne-o oferă antropologia creştină şi etică
desprinsă din ea se arătă cu adevărat mântuitoare. Căci dacă orice afront adus
trupului apare din acest punct de veder ca un afront adus persoanei înseşi,
invers, orice respect faţă de trup mărturiseşte respect pentru persoană. Or, un
asemenea respect este nu doar fundamentul necesar pentru atitudini superioare,
ca dragostea, ci se arata deja indispensabil pentru a stabili cu ceilalţi şi cu
sine însuşi relaţii care să fie nu doar armonioase, ci şi integre şi cu adevărat
omeneşti.
Fragment din Semnificaţia trupului în ortodoxie de Jean-Claude
Larchet, Ed. Basilica, 2010
0 comments:
Trimiteți un comentariu