Cuviosul Paisie Aghioritul: Cuvinte de mângâiere şi de întărire a nădejdii / Învăţături despre bine şi rău

Foto: Lazar Lekovic (OrthPhoto)

„Chiar dacă omul nesimţitor va fi lovit cu toate lemnele, îl va durea numai trupul. În timp ce acel sensibil şi râvnitor se răneşte adânc şi cu un cuvânt şi, simţind şi greşeala cea mai mică, o socoteşte de multe ori ca un păcat foarte mare; el suferă chiar şi o hemoragie duhovnicească, atunci când oamenii nesimţitori vin fără de niciun discernământ să-i cureţe o mică rană cu unghii sălbatice“.

„Cei sensibili şi afectivi, care pe toate le ţin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptăţiţi de cei nesimţitori, prin cedările continue pe care ei le fac (acelora) din dragoste; însă dragostea lui Dumnezeu se află totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptăţesc şi ei înşişi din exagerata lor sensibilitate, mărindu-şi micile lor păcate sau încărcându-se cu păcate străine, dar iarăşi Dumnezeu îi îndulceşte cu bunătatea Sa paradisiacă, întărindu-i totodată şi duhovniceşte. Cei care rănesc sau nedreptăţesc pe oamenii sensibili lăuntric nu sunt oameni“.

„Unii suferă de egoism când li se fac observaţii. Însă nu toţi cei care suferă când li se fac observaţii au şi egoism, ci mulţi din multă filotimie şi mare sensibilitate îşi măresc greşelile lor şi din pricina greutăţii în plus ce o ridică (fiind sensibili) se încovoaie. De aceea, e necesar să luăm aminte la sufletele sensibile, care au multă filotimie, să nu le nedreptăţim (socotind că ar avea, chipurile, mult egoism), ca să nu le rănim şi să le facem netrebnice“.

„Pe cel orfan, mai ales de mamă, chiar arici de ar fi, trebuie să-l îmbrăţişăm cu durere şi dragoste fierbinte, ca mai întâi să se încălzească şi să prindă curaj, pentru ca mai apoi să-şi deschidă şi el inima sa”.

„Ucenicul, mai ales la început, are nevoie de mare afecţiune, pentru a nu creşte dezavantajat, deoarece mulţi copii în lume au părinţi, dar nu puţini dintre ei, din păcate, fie că au, fie că n-au părinţi, tot una le este, deoarece nu ştiu ce înseamnă afecţiunea, ci numai nemulţumirile“.

„Pe cel foarte smerit şi sensibil nu trebuie să-l mustrăm cu asprime, deoarece se poate încărca cu mai multă greutate decât a greşit şi e în primejdie să se îndoaie”.

„Sufletul mare şi gingaş (sensibil) nu se foloseşte de cercetarea minuţioasă a păcatelor sale, până ce se va întări duhovniceşte, pentru că vicleanul îl luptă atunci cu sensibilitatea exagerată, ca să-i creeze nelinişte. Vicleanul nu merge contra noastră, ci potrivit cu apele noastre. Adică încearcă să mărească hohotele şi mâhnirea, ca să întristeze sufletul şi să-l înece cu nelinişte”.

„Cei sensibili vor trebui să fie foarte atenţi la prihănirea de sine, pentru că vicleanul încearcă să-i aducă la deznădejde (prin sensibilitate exagerată). Prihănirea de sine va trebui să fie însoţită totdeauna de nădejdea în Dumnezeu. În cazul acesta, dacă cineva simte nelinişte, va trebui să înţeleagă că aghiuţă şi-a băgat coada sa”.

„Dacă cel fără discernământ îl mustră pe cel sensibil, mult îl răneşte. Aceasta ar fi ca şi cum un om sălbatic ar lua o perie de sârmă groasă şi ar curăţi o mică urdoare de la ochiul unui prunc”.

„Diavolul nu merge contra. Dacă există o pornire, împinge şi el ca să-l chinuiască şi să-l înşele pe om. Pe cel sensibil, de pildă, îl face suprasensibil. Când ai dispoziţie să faci metanii, te împinge şi diavolul să faci peste puterea ta – şi dacă puterile tale sunt limitate, îţi creează o stare nervoasă, pentru că nu-ţi poţi face ale tale, şi în continuare îţi creează nelinişte, cu o deznădejde uşoară la început, după care urmează… Când simţim nelinişte nevoindu-ne, să ştim că nu ne mişcăm în spaţiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e tiran ca să ne sufoce. Fiecare să se nevoiască cu mărime de suflet, potrivit cu puterile lui, şi să cultive filotimia, ca să-i sporească dragostea de Dumnezeu. Atunci va fi mânat de filotimie şi nevoinţa lui (adică multele metanii, multele postiri etc) nu vor fi nimic altceva, fără numai exploziile dragostei sale – şi va înainta cu nobleţe duhovnicească. Adică nu trebuie să se nevoiască cineva cu acrivie bolnăvicioasă şi să se sufoce de nelinişte luptându-se cu gândurile, ci să-şi simplifice nevoinţa sa şi să nădăjduiască în Hristos, iar nu în el însuşi. Hristos este dragoste, bunătate şi mângâiere, şi niciodată nu sufocă, ci are din belşug oxigen duhovnicesc, mângâiere duhovnicească. Una este lucrarea duhovnicească subţire şi altceva este acrivia bolnăvicioasă, care înăbuşă cu neliniştea lăuntrică, din pricina silirii exterioare fără discernământ, care sparge şi capul cu durerile de cap“.

Sursă: Căutând adevărul

Ernest Bernea, Treptele bucuriei - la 22 de ani de la trecerea la cele veșnice

Horia Bernea, Coloană 

Uneori suntem nevoiţi să batem căile lungi ale vieţii sub un cer furtunos sub semnele unor zile ce ne vorbesc trist despre limitele cugetului şi faptei noastre; alteori mergem nimbaţi sub cupola de aur a aurorei.

Aşa e lumea noastră, aşa e viaţa noastră: cu triteţi şi frumuseţe; le purtăm pe toate cu încredere şi bunătate, cu rodnicia unui om adevărat. Omul, acela de colo sau acela din tine, acela de ieri, de azi şi de totdeauna, a biruit numai atunci când nu a preschimbat oricum şi pentru orice, nu şi-a trădat destinul pentru câştiguri de moment. E mai bine să nu reuşeşti, să fi biruit acolo unde cei mai mulţi biruie, degradându-se.

Deschide larg porţile inimii tale de om, făptură în care întreg universul a privit o dată, deschide lumii acesteia o altă cale, oricât de mică, o cale nouă, dreaptă, săgetătoare, cale de lumină în beznă, scară prinsă în cheutorile cerului, deschide-o din dragoste, din bunătate, din dărnicie, că e prea multă delăsare, prea multă trudă şi răutate, în care nici plânsul nu mai e plâns, rouă unei nopţi care se topeşte în lumină.

Viaţa omului e luptă şi îndemn. Ea poate fi povară şi bucurie, după cum poate fi ură şi dragoste, moarte şi creaţie. Din aceste virtualităţi, din libertate şi conştiinţa unui ideal uman superior se desprinde sensul tragic al existenţei noastre, dar tot de aici vine şi salvarea.

Omul este o fiinţă raţională şi spirituală. Spiritul activ îl îndeamnă să lupte, să-şi împlinească legea lui de om, să trăiască deplin, uneori cu voluptate, alteori cu sfinţenie, până la sublim. Necunoscutele condiţiei sale şi libertatea de a le cuceri îl fac o făptură tragică. Necunoscutele vieţii sale nu trebuie să-l degradeze, ci să-l înalţe, nu trebuie să-l deprime, ci să-l fortifice. Pentru ca aceasta să fie posibil, se impune cu necesitate o atitudine afirmativă în faţa vieţii. Dacă drama interioară există, ea nu trebuie să fie un izvor de amărăciune şi moarte, ci unul de bucurie şi creaţie.Viaţa noastră e joc ascuns de forme şi înţelesuri, dar e şi libertate de creaţie. Pentru cei buni viaţa este întrecere în joc şi frumuseţe, dar şi o cursă pentru cei întunecaţi. De aceea omul trebuie să-şi filtreze orizontul, să judece aspiraţiile. Omul, omul adevărat, trăieşte în duh luminat, trăieşte intens fiece pas din preajma lui săracă, în perspectiva unui cosmos bogat transfigurat.

Libertatea ne este dată, cale deschisă zărilor largi; o cale ce duce meşteşugit în zonele autentice ale naturii noastre intime şi ale lumii noastre întregi. Cucerirea acestor zone ne aduce lumina înţelesului şi ne purifică făptura. Izvoarele vieţii sunt aproape; le auzim murmurul şi le simţim puritatea. Din ele se nasc gândul şi fapta noastră, cântecele zilelor de mâine.

Oamenii aleargă şi ostenesc cu priviri însetate căutând "mai binele". Adevărul şi frumuseţea le stau în preajmă pentru că ele sunt pretutindeni. Numai să fii om mai mult mâine decât astăzi.

Dacă condiţia noastră ne arată uneori mizerabili, e numai pentru că ne-am trăit destinul. Să căutăm locul unde spiritul nostru ne scutură de poverile fondului subuman şi devine izvor de energie creatoare, locul unde putem urca treptele bucuriei.Pentru aceasta să rămânem singuri şi curaţi doar o clipă, în faţa propriei noastre conştiinţe: poate că judecătorul suprem va vorbi."

Sursă: Blog-Te salut, viaţă! - Fragment din Treptele Bucuriei, de Ernest Bernea

Sursă foto: Graficante.ro

*

Sociolog, etnograf şi filozof, Ernest Bernea a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice.

Născut la Focşani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. A urmat, din 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvântul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică. Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger). Revenit în ţară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate.

Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i şi cumnat), Bernea a aderat, în 1935, la mişcarea legionară. În acelaşi an, cei patru au fondat revista Rînduiala, care a apărut trimestrial timp de trei ani. Însă, odată cu asasinarea lui Corneliu Codreanu, liderul mişcării legionare, Bernea s-a distanţat de aceasta, pentru ca orice simpatie să-i dispară după uciderea lui Nicolae Iorga.

Tot în 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a predat sociologie comparată şi primul curs de etnologie din România, până în anul 1940.

Închisoarea politică

În timpul prigoanei carliste, Bernea a fost întemniţat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanşat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu puţin înainte de „noaptea cuţitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securităţii.

După aşa-numita „rebeliune legionară”, din ianuarie 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo pînă la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în anul 1947. Rămas şomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În 1948 a fost şi el angajat profesor la şcoala din sat. După numai un an, rearestat, a fost ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. Iar în 1952 a fost din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Eliberat în 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judeţul Galaţi. Între timp, familia sa se mutase la Zărneşti, unde a şi locuit până în 1962, cînd Bernea a fost eliberat definitiv.

A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi al lui Al. Philipide, a fost angajat cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972.

Până în 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în 1984 a fost arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător.

A murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormântat la mânăstirea Cernica.

Horia Brad - Revista Rost nr. 18 din august 2004

Sfântul Siluan Athonitul

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită – pe lângă părinţi – din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.

Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând – avea doar patru ani – ca atunci “când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că “dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc.” De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa – împlinise 19 ani – Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: “Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci.”

Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.

Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă. În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa.

Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical. Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită. Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte. Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. “Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.

În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a “Sfântului Mucenic Pantelimon” (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea – fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte – ca un dar nepreţuit – rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.

După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul “Sfântului Ilie” şi abia şopteşte “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul (“nu puteţi înţelege durerea mea” spunea Siluan).

Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile. Păstrându-şi “ascultarea” de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.

După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: “Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.

“Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu: “Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.”

Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie – acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria – această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, “şi nu deznădăjduieşte”. Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.

În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru “întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.

Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.

Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil – cum spunea Părintele Sofronie într-una din cărţile sale – ultimul… “Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: “Miluieşte-mă!”. Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: “Eşti neînduplecat!” Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă…”(Arhimandritul Sofronie)

*

Rugăciunea pentru lume a Sfântului Siluan Athonitul

Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă îşi îndreptează copiii săi mici.

Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale şi puterea ajutorului Tău.

Dă uşurare sufletelor chinuite ale poporului Tău şi pe noi, pe toţi, ne învaţă prin Duhul Sfânt, să Te cunoaştem pe Tine.

Se chinuieşte sufletul omenesc pe pământ, Doamne, şi nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine, nici bunătatea Ta.

Mintea noastră este întunecată de grijile lumeşti şi nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu ne luminează.

Milostivirii Tale toate îî sunt cu putinţă.

Tu ai spus în Sfânta Evanghelie, că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia. Aşa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie, întru bucurie.

*

Acatistul Sfântului Siluan Athonitul - text

Paraclisul Sfântului Siluan Athonitul - audio