Memorialul de la Vendeea este
construit în apropiere de Boulogne
şi de Muzeul de Istorie de la Vendeea. Clădirea comemorativă a fost realizată de
Agenţia „Christine de Vichet şi Philippe Noir” şi aduce un omagiu
victimelor războiului de la Vendeea, în special celor 564 de victime ucise de
ultima coloană General Cordellier. De asemenea, se aduce un memoriu tuturor victimelor
sistemului totalitar, iar aceasta este motivul pentru care Aleksandr Soljeniţîn
a inaugurat monumentul în 1993.
Memorialul Vendeea - Fotograf Valery Joncheray
Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljeniţîn a
scandalizat America şi Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru
cei mai mulţi, un indezirabil. Unul dintre ele a fost rostit în Franţa, la
Vendée, pe o ploaie infernală, în faţa câtorva mii de oameni, în toamna lui
1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din
istoria modernă a lumii, pe care Soljeniţîn l-a denunţat fără menajamente,
arătând tuturor abominabila crimă a Revoluţiei Franceze, ce masacrase cel puţin
117.000 de creştini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008).
Domnule preşedinte al
Consiliului General al Vendeei, dragi vendeeni,
Cu două treimi de secol în
urmă, copil fiind, citeam deja cu admiraţie povestirile care evocau revolta din
Vendeea, atât de curajoasă, atât de disperată. Dar niciodată nu mi-aş fi putut
închipui, nici măcar în vis, că, în zilele bătrâneţii mele, voi avea onoarea de
a inaugura monumentul în cinstea eroilor, în cinstea victimelor acestei
revolte.
Douăzeci de decenii s-au
scurs de atunci, timp în care fiecare ţară a evoluat diferit. Nu numai în
Franţa, ci şi în alte părţi, revolta din Vendeea şi represiunea sa sângeroasă
şi-au găsit alte şi alte lămuriri, mereu reînnoite. Aceasta deoarece
evenimentele istorice nu sunt niciodată cu adevărat înţelese în incandescenţa
pasiunilor care le însoţesc, ci de departe, atunci când trecerea timpului le-a
mai răcit.
Multă vreme, am refuzat să
auzim şi să acceptăm ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arşi de vii,
ţăranii dintr-un ţinut de oameni harnici, pentru care Revoluţia părea să fi
fost făcută şi pe care aceeaşi Revoluţie i-a oprimat şi umilit în modul cel mai
îngrozitor.
Ei bine, da, aceşti ţărani
s-au revoltat împotriva Revoluţiei. Toate revoluţiile dezlănţuiesc în oameni
instinctele barbariei celei mai elementare, forţele opace ale invidiei,
lăcomiei şi urii; contemporanii înţeleseseră foarte bine acest lucru. Au plătit
un tribut greu psihozei generale, într-o perioadă în care fie şi numai un
comportament de om politic moderat – sau aparenţa lui – trecea drept o crimă.
Secolul XX a estompat, în
ochii umanităţii, aureola romantică care învăluia Revoluţia din secolul al
XVIII-lea. O dată cu trecerea anilor, oamenii au sfârşit prin a se convinge,
prin propria lor nefericire, de faptul că revoluţiile distrug caracterul
organic al societăţii, că ruinează cursul natural al vieţii, că anihilează cele
mai bune elemente din viaţa publică, lăsând terenul liber pentru cele mai rele.
Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; câţiva descurcăreţi fără scrupule
provoacă nenumărate morţi, o pauperizare extinsă şi, în cazurile cele mai
grave, o degradare de durată a populaţiei.
Cuvântul „revoluţie” însuşi,
din latinescul revolvere, semnifică a te rostogoli înapoi, a reveni, a resimţi,
a reaprinde. În cel mai bun caz, a provoca dezordine. Cu alte cuvinte, un şir
întreg de semnificaţii prea puţin atrăgătoare. În zilele noastre, în lumea
întreagă, cuvântul „revoluţie” nu mai este însoţit de epitetul „mare” decât cu
circumspecţie şi, de multe ori, cu multă amărăciune.
Înţelegem acum din ce în ce
mai bine că efectul social dorit cu atâta ardoare poate fi obţinut printr-o
desfăşurare evolutivă normală, cu infinit mai puţine pierderi şi fără
sălbăticie generalizată. Trebuie să ştim să chivernisim cu răbdare ceea ce ne
oferă fiecare zi din prezent. E vană speranţa că revoluţia poate regenera
natura umană. Acesta este lucrul pe care îl sperase revoluţia voastră, şi încă
mai mult a noastră.
Revoluţia franceză s-a
desfăşurat în numele unui slogan intrinsec contradictoriu şi irealizabil:
"libertate, egalitate, fraternitate". În viaţa socială, libertatea şi
egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia!
Libertatea distruge egalitatea socială – acesta este chiar unul din rolurile
libertăţii –, iar egalitatea restrânge libertatea, deoarece, altminteri, prima
nu ar putea fi atinsă. În ce priveşte fraternitatea, ea nu face parte din
familia primelor două. Este doar un adaos exaltat la slogan şi nu dispoziţiile
sociale vor crea adevărata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.
Mai mult, acestui slogan
temerar i se adăuga pe ton ameninţător: „sau moartea”, ceea ce îi distrugea
întreaga semnificaţie. Nu voi putea niciodată dori nici unei ţări o revoluţie.
Dacă revoluţia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Franţei, este numai
pentru că a avut loc Thermidor.
Revoluţia rusă nu a cunoscut
un Thermidor care să o zăgăzuiască. Ea a antrenat poporul nostru până la capăt,
până la prăpastie, până la abisul pierzaniei. Regret că nu sunt prezente aici
persoane care să adauge ceea ce au învăţat din experienţa proprie, în
străfundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care să ne spună care a
fost preţul plătit de ei pentru revoluţie. Experienţa Revoluţiei franceze ar fi
trebuit să fie o lecţie suficientă pentru organizatorii raţionalişti ai
fericirii poporului. Dar nu! În Rusia, totul s-a desfăşurat încă şi mai rău, şi
la o scară incomparabil mai mare.
Multe din procedeele crude
ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii
leninişti şi de socialiştii internaţionalişti. Numai că gradul lor de
organizare şi caracterul lor sistematic le-au depăşit cu mult pe cele ale
iacobinilor. Nu am avut un Thermidor, dar – şi putem fi mândri de aceasta, cu
toată onestitatea – am avut Vendeea noastră. Şi nu una, ci mai multe. Este
vorba despre marile răscoale ţărăneşti din 1920-21. Voi evoca doar un episod
bine cunoscut: masele de ţărani, înarmaţi cu bâte şi furci, care s-au îndreptat
spre Tambov, însoţite de dangătele clopotelor de la bisericile din jur, pentru
a fi secerate de mitraliere. Răscoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni,
deşi comuniştii au folosit în reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane,
au luat ostatece familiile răsculaţilor şi au fost la un pas de a utiliza gaze
toxice. Am cunoscut şi o rezistenţă teribilă în faţa bolşevismului la cazacii
din Urali şi de pe Don, înăbuşită în valuri de sânge. Un adevărat genocid.
Aleksandr SOLJENIŢÎN
Lucs-sur-Boulogne,
sâmbătă 25 septembrie 1993
În româneşte de
Ioana Ocneanu
Sursă: Răzvan Codrescu
0 comments:
Trimiteți un comentariu