Cuvinte către tineri (V)

luni, 3 septembrie 2012

| | |

Ancadramentul uşii Bisericii din Păuşa, jud. Sălaj

O anumită modă a delăsării se întinde tot mai mult în rândul tinerilor. Este ea plăcută lui Dumnezeu? Cu siguranţă nu. Există o singură soluţie pentru depăşirea acestei stări de apatie (auto)impusă: spiritul viu.

Un tânăr spunea deunăzi că, deşi respectă credinţa, acest lucru nu-l motivează îndeajuns şi, în general, viaţa i se pare lipsită de sens, iar existenţa omului contemporan i se pare că, în multe cazuri, se caracterizează prin stres şi plictiseală. Ar trebui poate să conştientizăm faptul că, credinţa creştină nu este doar un set de adevăruri faţă de care ne manifestăm respectul, în virtutea unei tradiţii moştenite. Ea este, aşa cum observă părinţii filocalici, o permanentă luptă şi frământare a sufletului viu pentru a dobândi veşnicia. Dacă această perspectivă ni se pare prea înaltă pentru căutările noastre de acum, să începem atunci cu lucrurile simple şi fireşti, care ne ajută să dobândim mai multă viaţă în noi înşine.

Spre exemplu, să încercăm cât mai des să facem ceva pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru, fără să urmărim, în vreun fel sau altul, un interes sau o răsplată. Apoi, să ne străduim să fim sinceri şi drepţi, să nu ne lăsăm cuprinşi de ipocrizie, care înseamnă, practic, uciderea conştientă a dragostei şi a simplităţii celei ziditoare, cu care, în mod nativ, este înzestrat fiecare om de către Tatăl ceresc.

În România, moleşeala sufletească se vădeşte nu numai prin alterarea relaţiilor interpersonale, ci şi prin numărul mic de iniţiative benefice, la nivel social şi comunitar, care să depăşească egocentrismul şi interesele meschine, în favoarea unei susţineri a binelui comun românesc. Este îngrijorătoare, de asemenea, abandonarea frecventă a luptei duse în Duhul Adevărului, o luptă pentru adevăr, dreptate şi demnitate. Toate aceste constatări nu sunt menite să ne împingă într-o şi mai mare delăsare, ci ele au rolul de a ne trezi la realitate pentru a căuta calea însănătoşirii.

Se simte cu stringenţă nevoia unui medicament miraculos, a unui leac mai presus de puterile noastre, pentru a putea ieşi la lumină. Despre acest „medicament” i-a vorbit Mântuitorul femeii samarinence, după cum aflăm din Sfânta Evanghelie. Domnul nostru Iisus Hristos îi spune acesteia că El îi poate da apa cea vie, iar cel care va bea din ea „nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan IV, 14). Ce este apa cea vie? Este tocmai harul dătător de viaţă, puterea lui Dumnezeu care se dăruieşte tuturor acelora care nu se mulţumesc cu puţinul unei vieţi duhovniceşti mediocre. Doar prin puterea harului mai poate învia România, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria noastră, atunci când românii şi-au luat în serios rugăciunea şi pocăinţa. Într-un fel, vremurile tulburi de astăzi sunt foarte prielnice unei renaşteri duhovniceşti, dacă, având încredere în ajutorul lui Dumnezeu pentru a ne putea schimba, vom şti să ne smerim şi să ne recunoaştem neputinţele.

Este atâta nevoie astăzi, în România, de oameni vii, de oameni jertfitori, de oameni de cuvânt, de tineri angajaţi în rugăciune şi faptă! Tinerii au atâta nevoie astăzi de modelele vieţii autentice, pentru ca la rândul lor să poată deveni modele ale bunei rânduieli. Preschimbarea noastră lăuntrică prin descoperirea vieţii în Hristos, nu este posibilă dacă rămânem la abecedarul Ortodoxiei. Să mergem în profunzimile credinţei de unde ne vin puterea, sensul, viaţa şi lumina existenţei noastre. Să ne gândim, de pildă, la cuvintele sfântului Paisie de la Neamţ: cel care a gustat din harul rugăciunii lui Iisus „nu va mai dori să aibă în viaţa acesta nimic altceva decât să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis”. Cu alte cuvinte, a fi ortodox presupune o aşezare a întregii vieţi sub semnul chemării numelui lui Hristos, presupune o permanentă împreună-lucrare între om şi Dumnezeu.

Să medităm, de asemenea, şi la ceea ce spunea părintele Dumitru Stăniloae despre Taina Euharistiei: „Trupul lui Hristos pe care îl primim în Sfânta Împărtăşanie nu e alt Trup decât cel primit de Fiul lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară, dar îndumnezeit prin Înviere şi Înălţare”. Semnele transfigurării sufleteşti, ale îndumnezeirii, sunt vădite în tânărul care se îmbogăţeşte de la izvorulTainelor lui Hristos. Când tot mai mulţi tineri descoperă, prin lucrarea harului dumnezeiesc, frumuseţea vieţuirii în dreapta credinţă, atunci înfloreşte nădejdea învierii într-o comunitate, întro ţară. Atunci viitorul se înseninează. Aşadar, nu dezertaţi de la lupta cea bună, ci ascultaţi glasul Iubirii: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii” (Ioan VIII, 12).

Ierom. Teofan Popescu