În viaţa trepidantă de
astăzi problema stăpânirii timpului este capitală. Nu intenţionez să încerc să
vă conving că dispuneţi de mai mult timp şi că vă puteţi ruga cu condiţia să
voiţi, vreau să vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul
tensiunilor şi accelerării vieţii. Vă voi cruţa de orice descriere a felului în
care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez că dacă am încerca să
pierdem mai puţin timp, am avea mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp
pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugăciune şi reculegere, poate
vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil. Dacă ne gândim la
numărul de minute goale dintr-o zi, în timpul cărora facem ceva pentru că ne e
groază de vid, groază de a ne afla singuri cu noi înşine, vom vedea că există
multe momente scurte, care ar putea să aparţină, totodată, lui Dumnezeu şi
nouă.
Dar vreau mai ales să vă
vorbesc aici de o problemă care îmi pare şi mai importantă încă: felul în care
putem controla şi opri timpul. Nu ne putem ruga decât dacă ne aflăm în prezenţa
lui Dumnezeu într-o stare de linişte şi pace interioară care ne eliberează de
noţiunea timpului; nu mă refer aici la timpul obiectiv, care poate fi măsurat,
ci la impresia subiectivă că timpul curge şi că „nu avem timp”. Mi-ar place la
început să vă atrag atenţia asupra unui lucru pe care-l ştim cu toţii şi care
este un subiect permanent de discuţie. E absolut inutil să alergăm după timp
pentru a-l prinde din urmă. Departe de a fugi de noi, el se grăbeşte să ne
întâlnească. Fie că doriţi cu căldură ca minutul care vine să fie deja prezent,
fie că nu daţi nici o importanţă acestui lucru, puteţi fi siguri că va sosi, şi
orice veţi face, viitorul va deveni prezent; aşa că nu e nevoie să sărim din
prezent în viitor.
…
Încercăm continuu a trăi, ca
să spun astfel, cu câţiva centimetri mai înainte. O astfel de atitudine este
aceea care ne împiedică să trăim din plin clipa prezentă care este totuşi
singurul moment în care ne putem afla. In realitate suntem grăbiţi.
În schimb, ştim tot ce se
petrece, când suntem în vacanţă. Chiar dacă mergem repede, cu vioiciune şi
într-un pas mai rapid, sau dacă alergăm, nu suntem presaţi, căci ceea ce
contează atunci pentru noi este plimbarea şi nu scopul de atins. Iată ce
trebuie să învăţăm referitor la rugăciune: să învăţăm a ne fixa în prezent.
…
Există aşadar, referitor la timp, momente în
care, fără să intrăm prea mult în detalii, e posibil să percepem că clipa
prezentă există: trecutul a dispărut iremediabil, el nu mai are importanţă, în
afara cazului în care face parte din prezent, şi putem spune acelaşi lucru
despre viitor, fiindcă el poate fi sau poate să nu fie. E ceea ce se întâmplă,
de exemplu, cu prilejul unui accident, într-o situaţie periculoasă care
pretinde să acţionaţi cu iuţeala fulgerului: nu mai aveţi timpul să treceţi
confortabil din trecut în viitor. E necesar să vă aflaţi atât de complet în
prezent încât toate energiile voastre, întreaga voastră ştiinţă sunt condensate
în „acum”. Descoperiţi cu un interes viu că voi vă aflaţi în „acum”. Trebuie,
cred, să ne exersăm să oprim timpul şi să ne menţinem în prezent, în acest
„acum”, care este şi punctul de intersecţie a timpului cu eternitatea.
Ce putem face în acest scop?
Iată un prim exerciţiu. Puteţi să-l încercaţi când nu aveţi absolut nimic de
făcut, când nimic nu vă împinge într-o parte sau cealaltă, şi când vă permiteţi
cinci minute, trei minute, o jumătate de oră de inactivitate. Aşezaţi-vă şi
spuneţi: „Stau; nu fac nimic; sunt hotărât să nu fac nimic timp de cinci
minute”. Destindeţi-vă apoi şi în tot acest timp (la început nu veţi rezista
mai mult de două, trei minute) repetaţi: „Mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu, în
prezenţa mea însumi şi a întregului mobilier care mă înconjoară, sunt liniştit,
fără să mă mişc.” Evident se impune o precauţie: trebuie să hotărâţi că, în timpul
celor două sau trei minute pe care vi le-aţi fixat, ca să învăţaţi că prezentul
există, nu vă veţi lăsa smulşi din el de apelul telefonului sau de soneria de
la uşă, sau de un impuls energic şi brusc care vă împinge să executaţi, de
îndată, ceva ce aşteaptă de zece ani! Dacă vă deprindeţi să faceţi astfel în
momentele pierdute ale zilelor voastre, atunci când veţi fi învăţat să nu vă
agitaţi lăuntric şi să rămâneţi cu totul liniştit şi fericit, paşnic şi senin,
exersaţi-vă apoi într-un interval de timp lung, pe care ulterior îl veţi putea
prelungi şi mai mult.
…
Când veţi fi dobândit această linişte, această
seninătate, va fi necesar să vă deprindeţi a opri timpul nu numai în momentele
când el trenează sau când, oricum el tot s-ar opri, ci şi în momentele când se
accelerează, când devine exigent. Iată cum trebuie să procedaţi: sunteţi pe
cale să faceţi ceva ce socotiţi că este util; sunteţi convinşi că dacă vă veţi
opri, pământul se va opri şi el; dacă la un moment dat hotărâţi: „mă opresc!”,
veţi face descoperiri interesante. Veţi descoperi, în primul rând, că pământul
nu se opreşte şi că întreg universul – dacă reuşiţi să vi-l închipuiţi – poate
aştepta în timp ce atenţia voastră e îndreptată în altă parte…
Cel mai simplu mod de a
proceda e de a avea un deşteptător. Intoarceţi-i soneria şi spuneţi: „Bun!
Lucrez fără să mă uit la ceas, până sună soneria”. Acest amănunt este foarte
important, căci trebuie să pierdem obişnuinţa de a privi ceasul… Când
deşteptătorul sună, ştiţi că, în următoarele cinci minute, lumea a încetat să
existe şi că sunteţi ferm hotărât să nu părăsiţi lucrul în care vă aflaţi.
Acest timp aparţine lui Dumnezeu şi vă instalaţi în acest timp al lui Dumnezeu
cu linişte, tăcut, paşnic… La început vă veţi da seama cât e de greu şi veţi descoperi
brusc că e de primă urgenţă să terminaţi cutare scrisoare, să citiţi cutare
pasaj. În realitate, vă veţi da foarte repede seama că puteţi prea bine amâna
această ocupaţie timp de trei sau cinci, chiar zece minute, fără să se producă
nici o catastrofă. Şi dacă aveţi de făcut o muncă ce cere toată atenţia
voastră, veţi constata că o puteţi face mai repede şi mai bine!
Pot să vă dau un alt
exemplu. La începutul carierei mele medicale, îmi părea că sunt nedrept cu
pacienţii mei care-şi aşteptau rândul, când examenul unui bolnav îmi răpea mai
mult timp. Aşa că, prima zi, am făcut eforturi să fiu expeditiv. Mi-am dat
seama că la finele zilei nu mai aveam nici cea mai mică amintire despre
persoanele examinate, fiindcă tot timpul vizitelor, privirea mea de vizionar se
cufunda dincolo de bolnavul din faţa mea, în sala de aşteptare, ca să-i număr
pe toţi cei ce nu se aflau cu mine! Rezultatul era că trebuia să pun din nou
toate întrebările pe care le pusesem deja, să refac de două sau trei ori
examenele la care procedasem; când consultaţia se termina, nu mai ştiam pe ce
lume mă aflu. Probabil nu toată lumea este ca mine, se poate să aveţi memorie
mai bună, dar redau această anecdotă ca exemplu, pentru a sublinia ce ni se
poate întâmpla tuturor. Înţelesei atunci că eram lipsit de conştiinţă
profesională şi mă hotărâi să procedez de acum înainte ca şi cum pacientul care
era în cabinetul meu era singurul. Îndată ce mă surprindeam gândind: „trebuie
să mă grăbesc”, mă aşezam şi angajam cu bolnavul meu o scurtă conversaţie de
câteva minute, pentru a mă împiedica să mă grăbesc. După două zile am constatat
că nu mai aveam nevoie de această stratagemă: puteam de acum încolo să fiu
total prezent faţă de munca mea, şi la sfârşitul convorbirii îmi dădeam seama
că pierdusem de două ori mai puţin timp decât înainte, deşi acum văzusem şi
auzisem totul. Începând de atunci am dat deseori sfaturi de acest fel, la
numeroase persoane cu ocupaţii foarte variate; totdeauna ele au fost eficace.
Deci, dacă faceţi aceste
exerciţii – oprind la început timpul imobil, apoi timpul care încearcă să se
scurgă cu toată viteza - , dacă vă opriţi spre a spune nu, veţi vedea că din
momentul în care veţi fi învins tensiunea lăuntrică, agitaţia interioară,
febrilitatea şi anxietatea voastră, timpul se va scurge într-un ritm cu totul
normal. Puteţi ajunge oare să vă convingeţi că un singur minut se scurge în
fiecare minut? Totuşi aşa este! E poate ciudat, dar adevărat, cu toate că cinci
minute pot fi comprimate şi se pot scurge în 30 de secunde! Nu e deloc aşa;
fiecare minut are aceeaşi durată ca minutul care urmează, fiecare oră durează
cât şi ora următoare. Nici o catastrofă nu se produce. Imi veţi spune: „voi
găsi oare timp să fac totul?” Vă voi răspunde după modelul rusesc: „Dacă n-o să
muriţi înainte, veţi avea!” Şi iată alt dicton de acelaşi fel, care într-o zi
sau alta vă va putea fi de ajutor: „Nu vă faceţi griji despre moarte. Când va
veni voi nu veţi mai fi, cât timp sunteţi ea nu este.” Principiul este acelaşi:
„de ce să-ţi faci griji despre o situaţie care se va rezolva de la sine?“
Extras din cartea Mitropolitul Antonie de Suroj - Şcoala Rugăciunii
Sursă: Psihoterapie Ortodoxă
0 comments:
Trimiteți un comentariu