Pescuirea minunată (Duminica a 18-a după Rusalii)

APOSTOLUL

II CORINTENI, 9, 6-11;

Fraţilor, cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună. Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun, precum este scris: «Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac». Iar Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare vă va da şi va înmulţi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre, ca întru toate să vă îmbogăţiţi, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulţumire lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

LUCA 5, 1-11;

În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon,  I-a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Pescuirea minunată - text

Părintele Constantin Galeriu - Predică la Pescuirea minunată - text 

Părintele Teofil Pârâian - Predică la Pescuirea minunată - audio 

*

Cuvânt despre Pescuirea minunată al Părintelui Constantin Coman

Cum să înţelegem reacţia lui Petru?

- Pr. Coman: Nu-L alungă pe Hristos, ci se alungă pe sine! Trebuie să luăm seama la motivul „alungării”. Scena pe care tocmai aţi descris-o, este una în care Sfântul Apostol Petru Îl descoperă pe însuşi Dumnezeu. Reacţia lui este chiar o reacţie pe care ar trebui să o aibă oricine dintre noi, dacă, la un moment dat, ar avea revelaţia dumnezeirii. În momentul acela Petru conştientizează nimicnicia sa, micimea sa, netrebnicia sa, care se descoperă cu adevărat omului numai atunci când acesta este faţă în faţă cu Dumnezeu. De altfel, Petru însuşi mărturiseşte lui Iisus exact acest lucru: „Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” (Luca 5,8). Este un fel de conştientizare prin oglindire, un fel de confruntare cu etalonul absolut, cu măsura desăvârşirii. Nu Îl alungă pe Hristos pentru că deranjează, ci pentru că se simte pe sine nevrednic de a sta în faţa Lui. Îi spune să plece de la el, pentru că este om păcătos, nu pentru că i-a făcut ceva rău sau pentru că ceea ce s-a întâmplat îl înfricoşează. Sigur că multe din minunile Mântuitorului Hristos înfricoşau, pentru că nu puteau fi înţelese. Sfântul Evanghelist Luca, cel care consemnează evenimentul, face acest comentariu: „Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.” (Luca 5,9).

Petru, însă, are revelaţia dumnezeirii, I se descoperă Dumnezeu şi instantaneu are şi revelaţia sinelui. Mai avem astfel de reacţii. Sutaşul roman, când îi cere lui Hristos să-i vindece slujitorul, iar Hristos îi spune că va veni la casa lui. Acesta spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. (Matei 8,8). O să vă mire, dar orice om când se întâlneşte fie şi numai cu ideea de Dumnezeu sau cu un semn-simbol care trimite la Dumnezeu  (biserică, preot, cruce etc.) are reflexul judecăţii. Altfel, cum s-ar explica fuga de Dumnezeu concretizată în cele mai neînsemnate gesturi reflexe, precum cel al ocolirii preotului, pe care nu-l cunoşti etc.?! Continuare...