Părintele Placide Deseille: " În ortodoxie găsim plinătatea credinţei creştine"

În emisiunea "Biserica Ortodoxă astăzi", din 27 martie 2011, Bogdan Florin Vlaicu propune un interviu cu părintele Placide Deseille, interviu care a fost tradus mai jos:

- Bună ziua dragi ascultători şi ascultătoare. Invitatul meu de astăzi este părintele arhimandrit Placide Deseille, unul dintre cei mai importanţi părinţi duhovnici şi teologi ortodocşi francezi. Fondatorul colecţiei de spiritualitate orientală, editată de abaţia Bellefontaine, părintele Placide, a descoperit ortodoxia prin scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. El a cunoscut monahismul ortodox în timpul vizitelor sale în România. Fascinat de puternică tradiţie monastică ortodoxă românească, pe care a găsit-o extrem de apropiată de cea a Sfinţilor Părinţi, el a înţeles totodată că o apropiere canonică faţă de Biserica Ortodoxă Română este totuşi dificilă din cauza regimului comunist din acea epocă.

După aceea, părintele Placide a devenit călugăr ortodox la Muntele Athos, şi a fondat în 1978 Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare din munţii Vercors, în Dauphiné, ca metoc sau dependentă de Mănăstirea Simonos Petra din Sfântul Munte. În această mănăstire, al cărei stareţ este, putem să găsim în franceză toate slujbele după tipicul din Muntele Athos. Călugării ortodocşi din Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare ajutaţi de fraţii lor greci din Mănăstirea Simonos Petra, au fost primii care au început o muncă sistematică de adaptare şi interpretare a cantării liturgice bizantine în franceză.

Părintele Placide a fost mult timp profesor de patristică la Institutul Saint Serge din Paris, unde continua să ţină conferinţe despre viaţa şi învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

I-am cerut părintelui Placide Deseille să ne aducă mărturia asupra lungii sale căi în credinţa creştină, şi a descoperirii ortodoxiei.

Da, într-adevăr o cale lungă. Am intrat într-o mănăstire catolică în 1942, deci acum mai bine de 60 de ani. Şi, după vreo doisprezece ani, după ce mi-am făcut studiile de teologie şi am fost hirotonit ca preot, am fost numit profesor de teologie pentru a preda cursuri de teologie tinerilor călugări care se pregăteau pentru sacerdot. Mi-am dat seama foarte repede, că dacă vrem să învăţăm teologia într-o mănăstire, nu putem să o facem ca într-un simplu Seminar, ci că, aceasta teologie trebuie să fie legată de viaţa spirituală. Pentru a putea face aceasta, credeam că trebuie să ne întoarcem la învăţătura Părinţilor Bisericii, care puteau să ne dea într-adevăr dimenisiunea monastică şi spirituală pentru a învăţa teologia.

Deci, fără a neglija mari autori de teologie din epoca medievală, am încercat, mai ales în acel moment, să studiez teologia patristică. Şi am putut, graţie bunăvoinţei superiorului meu, să vin din timp în timp la Institutul Saint Serge, să discut cu profesorul de patristică de la acest Institut de Teologie Ortodoxă din Pariş, cu părintele Cyprien Kern. Aceasta cam din anii '50. Şi trebuie să spun că părintele Cyprien m-a iniţiat cu adevărat în cunoaşterea Părinţilor Bisericii, şi m-a iniţiat la o ideologie ortodoxă fondată pe învăţăturile Părinţilor Bisericii. Părintele Cyprien era profesor de patristică, dar în acelaşi timp cunoştea în mod admirabil toate problemele de dogmatică, şi a fost pentru mine un iniţiator deosebit şi cu adevărat remarcabil. Îi datorez mult. Aveam în fiecare lună o conversaţie destul de lungă cu el; şi am primit foarte mult de la el. Deci din epoca aceea, acum mai bine de 50 de ani, Institutul Saint Serge era deja o mare perspectivă.
Şi acest studiu al Părinţilor Bisericii, m-a ajutat, puţin câte puţin, să realizez că aici [în Biserica Ortodoxă] găsim plinătatea credinţei creştine, că la Sfinţii Părinţii găsim referinţa fundamentală, normă pentru noi. Şi, am simţit puţin câte puţin, că Biserica Catolică, a păstrat cu siguranţă o mare parte, dar, în acelaşi timp, în anumite puncte s-a depărtat, în cursul secolelor. Şi Ortodoxia mi s-a părut locul unde regăsim toată această plinătate originală a creştinismului.

Trebuie să spunem, de asemenea, că în acea epocă aţi fondat colecţia spirituală orientală la abaţia de la Bellefontaine.

Da, aşa este. Tocmai, în această perspectivă - pentru că era revenirea unor tineri călugări care se interesau destul de mult de patristică, de Părinţii care au trăit în pustie, de Părinţii din vechime ai monahismului - am fondat la Bellefontaine această colecţie de spiritualitate orientală, şi care există şi acum, continund să se dezvolte, şi care a contribuit destul de mult, şi a ajutat chiar ortodocşii din Franţa ca ei înşişi să aprofundeze această tradiţie patristică.

Părinte Placide, care este urmarea acestei concluzii?

Ei bine, urmarea este că am putut să creez o mică mănăstire, care era încă dependentă în continuare de Biserica Catolică, dar în cele ce-a urmat, am încercat împreună cu câţiva tineri călugări, care mi-au cerut să-i orientez în acest sens, să trăim acolo ca într-o regiune monastică ortodoxă, şi după tradiţia Sfinţilor Părinţi în întregime. Şi pentru a putea să facem acest lucru, am văzut necesitatea de a ne resursa în ţările ortodoxe. Şi, la epoca respectivă am mers în România.

În România am descoperit în anumite mănăstiri o tradiţie monastică deosebit de puternică, deosebit de apropiată de cea a Sfinţilor Părinţi, şi aici aş nota că exemplu Mănăstirea Sihăstria, unde l-am cunoscut destul de bine pe Părintele Cleopa, şi de asemeni pe Părintele Petroniu, devenit egumen în Muntele Athos.

Şi, aceste contacte cu România - în acea epocă am mers aproape la fiecare doi ani, deci, în total făcusem patru drumuri, iar pe al cincilea l-am făcut nu de mult, - m-au făcut să văd toate schimbările, cu căderea comunismului, când atmosfera s-a schimbat în totalitate, dar am regăsit, în cele din urmă, aceeaşi credinţă profundă în sânul poporului, o credinţă populară şi în acelaşi timp foarte articulată în Biserică. Nu este o credinţă intelectuală a oamenilor din Biserică, o credinţă populară care este privită de sus de către intelectualii din Biserică, dar este o credinţă sudată, între credinţa poporului şi cea a călugărilor, a teologilor. Şi acest aspect unitar al Bisericii, m-a impresionat mult în România. Mănăstirile nu sunt deloc rupte de popor. Este, într-adevăr o parte de separare, pe care o implică viaţa călugărească, bineînţeles, dar mănăstirile sunt în mod vital legate, sunt în simbioză cu poporul român. Şi, de altfel, au contribuit în bună parte, în mod trainic, la mentinera credinţei acestui popor, într-o epocă când chiar oficial regimul era ateu.

Părinte Placide Deseille, ce personalităţi v-au impresionat mai mult în timpul călătoriilor sfinţiei voastre în România?

Cu siguranţă Patriarhul Iustinian, care era un om cu totul remarcabil, şi care a ştiut să aibe o atitudine pe de-o parte reconcilianta asupra anumitor puncte legate de regimul comunist, dar extrem de ferm când era necesar. Şi apoi, bineînţeles la Sihăstria a fost Părintele Cleopa, şi la Mănăstirea Sâmbătă de Sus, Părintele Teofil. Sunt cei care m-au marcat cel mai mult acolo, că de altfel şi Părintele Ioanichie Bălan, care a scris foarte multe lucruri asupra Sfinţilor Stareţi.

V-aş ruga să evocaţi în câteva cuvinte impresia pe care vi-a lăsat-o Părintele Cleopa de la Sihăstria.

Părintele Cleopa era un om profund în învăţătura Sfinţilor Părinţi, a Filocaliei, şi care ascundea personalitatea sa în spatele acestor învăţături. Părintele Cleopa nu vorbea de experienţele sale personale, de viaţă sa spirituală personală. Întotdeauna învaţă ceea ce au spus Sfinţii Părinţi. Dacă îi puneam o întrebare asupra unui lucru sau altul din viaţa spirituală, răspundea: "Sfinţii Părinţi au spus asta, sau asta" şi cu o extremă discreţie asupra propriei persoane.

Şi toată teologia să, era o teologie a Duhului, pentru că nu a făcut nicodata studii.

Nu, dar totuşi a citit mult din Sfinţii Părinţi, şi avea o memorie impresionantă. L-am apreciat, de asemeni, foarte mult şi pe Părintele Teofil, de la Sâmbătă de Sus, care era un călugăr orb, de o inteligenţă remarcabilă, cu o viaţă spirituală foarte, foarte profundă, că aproape uităm că este orb, în aşa măsură era prezent, în aşa măsură cunoştea pe de rost atâtea texte.

De ce aţi ales România, printre ţările ortodoxe?

Am ales România pentru că în Grecia, în acea epocă monahismul nu mai era foarte viu. Începând cu anii şaptezeci a reînceput revigorarea lui, mai ales în Muntele Athos; m-am dus în Muntle Athos începând cu 1971. Dar, România a păstrat o viaţă monastică foarte vie, şi chiar a fost revigorata după război, de către Patriarhul Iustinian şi cu siguranţă de un anumit număr de părinţi stareţi. Şi, pe de altă parte, Rusia nu era nici ea accesibilă.

În România aveam avantajul de a avea o Biserică foarte, foarte vie, un monahism, care a suferit, bineînţeles, din cauza regimului comunist, dar care totuşi avea o mare vitalitate şi cu adevărat foarte fidel tradiţiei. Monahism, care a fost revigorat la sfârşitul secolului al XVIII-lea de către Sfântul Paisie Velicicovschi în mănăstirile din Moldova, şi cu o întreagă tradiţie, care îşi avea acolo originile, şi care a continuat.

Şi de asemeni, poate pentru că ortodoxia românească este singura cu o expresie neolatină.

Da, sigur, pentru noi este mult mai accesibilă, decât să mergem în Grecia sau în ţările de origine slavă.

Şi ce s-a întâmplat în România la epoca respectivă?

Ei bine, n-am putut să facem parte în mod canonic din Biserică Ortodoxă Romana tocmai din cauza acestui regimului comunist care nu lasa Bisericii libertatea, şi era dificil, şi chiar de negândit, să stabilim o legătură canonică din această cauză.

Era epoca în care Muntele Athos cunoştea o reînnoire, unde tinere comunităţi, sub conducerea unor părinţi duhovnici foarte experimentaţi şi de o mare valoare, se reînnoiau în întregime. Şi, în acel moment ne-am dus la Muntele Athos pentru a ne însuşi învăţămintele ortodoxe şi a încerca să ne inseram în acele comunităţi monahice ortodoxe.

Aţi putea să ne evocaţi primele două vizite în România? Părintele stareţ din Mănăstirea Sihastira a avut anumite probleme din cauza regimului comunist, în urma vizitelor pe care le-aţi făcut acolo.

Da, nu este chiar în urma vizitelor noastre, dar mai mult în urma vizitei unor părinţi catolici care au fost acolo, şi care în cele ce au urmat, fără să-şi dea seama că va dăuna manastirii, au povestit în anumite articole publicate în reviste din Franţa, sejurul pe care l-au avut acolo, şi în special întâlnirea unui părinte sihastru, în timp ce viaţă sihastră era interzisă de regim. Iar aceasta le-a atras anumite necazuri celor din România, şi în special părintelui stareţ de la Sihăstria din epoca respectivă, care a fost demis din responsabilitatea sa, şi a suferit foarte mult din cauza aceasta, căci s-au centrat foarte mult asupra lui. Este vorba de părintele Cleopa.

Si când aţi revenit în România l-aţi întâlnit pe Părintele Cleopa în domiciliu forţat la mănăstire.

Da. A fost exilat mai întâi într-o mănăstire de maici, cred, şi mai apoi l-am revăzut când era strict supraveghiat la Bucureşti.

Tocmai, pentru a împiedica astfel de necazuri şi probleme datorate regimului comunist, aţi ales Muntele Athos.

Da, da, aşa este.

Părinte Placide, cum a fost după aceea? Cum aţi descoperit Muntele Athos?

Ştiam că era această revigorare a vieţii monahice în Muntele Athos, şi l-am întâlnit pe Părintele Stareţ al Mănăstirii Simonos Petra, care la timpul respectiv era Părintele Emilianos, care era un mare mistic, şi care ne-a înţeles pe mine, şi pe acompaniatorii mei, având să petrecem acolo unii doi ani, alţii un an.

Atunci am fost primiţi în Biserică [Ortodoxă] şi am devenit călugări la Simonos Petra. Pe urmă, stareţul nostru a decis că este mult mai oportun să ne întoarcem în Franţa şi să creem aici dependente, metocuri ale Mănăstirii Simonos Petra. Astfel am putut creea în Franţa trei metocuri, din care două de maici şi unul de călugări.

Câţi călugări se găsesc acum în cele două Mănăstiri pe care le păstoriţi, metocuri ale Mănăstirii Simonos Petra?

În Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare suntem în jur de zece, nu toţi prezenţi acolo deoarece unul se ocupă de întrajutorare, alţii ajuta la Mănăstirea de la Solan, şi este unul care trăieşte în sihăstrie pe o mică insulă în Marea Mediterană.

Părintele Serafim din Porquerolles.

Da, într-adevăr. Deci noi suntem în jur de zece. Călugăriţele de la Solan sunt în jur de cincisprezece şi cred că cele care sunt în jurul părintelui Elie, la Mănăstirea Schimbarea la Faţă, în sudul Franţei, ele trebuie să fie în jur de cinci sau şase.

Aţi fost un grup de trei călugări...

Da, sigur, este vorba de Părintele Serafim, care acum este sihastru la Porquerolles, Părintele Elie, care a fondat această mănăstire "Schimbarea la Fata", şi cu mine, care am fondat Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare şi Mănăstirea de la Solan.

Aceasta vrea să însemne că în prezent sunt trei manastiri şi o sihăstrie care sunt dependente de Simonos Petra.

Da, da, aşa este.

Şi care sunt după tipicul atonit.

Da, avem într-adevăr tipicul atonit, şi ţinem slujbele după tipicul atonit, dar în franceză. Am încercat să facem o muncă imensă pentru a adapta cântecele bizantine tradiţionale pentru cuvintele din limba franceză.

Sunteţi primii care au făcut aceasta.

Pentru toate slujbele, da, pentru că în general parohiile ortodoxe francofone au adoptat mai repede cântările slave.

Şi trebuie, de asemenea, spus, că aţi fondat şi construit o mănăstire în stil bizantin.

Da, într-adevăr Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare este construită după o tradiţie atonita, o biserică ce a fost construită fără dificultăţi pentru că Serviciile de Administraţie Franceze ne-au spus că volumul şi formă nu jenează, şi nu sunt probleme de încadrare în mediu, şi am construit practic aceasta biserică în doi ani şi jumătate.

Care îmbină stilul bizantin cu stilul român.

Da.

Cu fresce foarte frumoase.

Da, pentru că am avut trimis, ca un adevărat înger din ceruri, un foarte bun iconograf rus [Yaroslav Dobrynine], care a venit să viziteze manasirea după ce Rusia s-a deschis după căderea comunismului. Şi sedus de biserica noastră, de felul liniilor, s-a oferit să picteze în mod benevol biserica, în numele ajutorului pe care Rusia vrea să-l aducă ortodoxiei în Franţa. Şi a realizat timp de cinci ani, venind în fiecare an câte şase luni, în jur de 600 metri pătraţi de frescă, ajutat şi de soţia lui, care venea de asemeni şi ea.

Părinte Placide Deseille ce credeţi că poate aduce ortodoxia lumii occidentale, şi în special Franţei?

Cred că ortodoxia în Franţa poate ajuta pe catolici şi pe anumiţi protestanţi francezi, să regăsească elemente ale marii tradiţii comune, care a fost cea a tuturor Bisericilor până în secolul al XI-lea, şi de care se vede că mulţi catolici însetează, şi în general sunt primitori cu privire la textele ortodoxe, la publicaţiile ortodoxe, şi chiar vin la slujbele noastre. Şi simţim cum, fără să se convertească la ortodoxie în mod special, ortodoxia le aduce cu siguranţă un ajutor spiritual.

Aţi conservat bune relaţii cu abaţia de la Bellefontaine.

Da, cu cei de la Bellefontaine dar şi cu alţii de la alte mănăstiri catolice.

Şi cum vedeţi posibilă adevărata împăcare între Biserică Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică?

A! Sunt deja mari paşi făcuţi, pentru că nu mai este vorba de o suspiciune reciprocă, şi există această dragostea ca virtute, dar o împărtăşire comună între cele două Biserici va fi foarte dificilă pentru că Biserica Catolică a definit ca dogmă, din vremea Evului Mediu, anumite puncte care nu sunt în acord cu vechia tradiţie, tradiţia pe care a reţinut-o Biserica Ortodoxă, însă pentru Biserica Catolică sunt dogme de credinţă, şi ea nu vrea să revină după câte se pare asupra lor.

Dar poate că nu este imposibil ca într-o zi Biserica să explice că aceste dogme au fost influenţate de o anumită epocă, şi că modul lor de expresie a fost influenţat de o anumită epocă, de teologia particulară a unei epoci, şi că au un caracter relativ. Deci, iată că este un acord doctrinal care se poate stabili astfel într-o zi, dar aceasta presupune foarte mult timp, foarte multe schimbări şi foarte multe confruntări.

Care sunt punctele cele mai importante care ar trebui rezolvate în acest dialog teologic-ecumenic între cele două Biserici?

Aş spune că este vorba de TOATĂ teologia, pentru că aşa cum spunea un teolog catolic care s-a ocupat destul de mult de această apropiere între cele două Biserici, părintele Yves Congars, care spunea că "între ortodoxie şi catolicism totul este asemănător şi totul este diferit". Aceasta înseamnă ca aceleaşi puncte fundamentale se găsesc de-o parte şi de cealaltă, dar tot timpul sunt diferenţe. Nu sunt diferenţe numai în anumite puncte. Este, intradevar Sfânta Treime, Filioque - faptul că Sfântul Duh care purcede pentru ortodocşi doar de la Tatăl, iar pentru catolici de la Tatăl şi de la Fiul, nu-i aşa? -, mai este şi purgatoriul... dar sunt puncte pe care nu trebuie să le izolăm de ansamblu, ci trebuie să vedem ansamblul creştinătăţii, al vieţii creştine, al teologiei creştine, care este de o manieră diferită, care este accentuată diferit.

Şi credeţi că sunt speranţe pentru viitorul apropiat?

Nu îndrăznesc să spun apropiat, dar sunt sigur că am putea să sperăm reuniunea, însă văzând cum stau lucrurile aceasta este foarte dificil, şi simţim în prezent că sunt foarte multe obstacole.

Cunoaşteti foarte bine teologia catolică contemporană. Este totuşi vre-un curent care merge în această direcţie?

Sunt personalităţi care se interesează de ortodoxie, dar teologia catolică, în ansamblul ei, nu merge în prezent în sensul apropierii ei de ortodoxie. Sunt interesaţi de probleme care nu sunt cele care par primordiale ortodocşilor şi orientările noastre sunt diferite.

Aţi putea cita câţiva teologi catolici care fac lucrări în acest sens?

De exemplu am putea să amintim pe marii iezuiţi care au fost la originea reînnoirii patristice, oameni ca Părintele Henri de Lubac, Jean Daniélou [etc.], oameni care au făcut destul de mult pentru apropierea de Biserica Ortodoxă. Dar mai sunt şi alţi teologi, poate mai puţin cunoscuţi, dar care se pare că sunt mai mult preocupaţi pentru a stabili contacte umane, în sensul actual, şi tradiţia creştină. Nu este fără interes, dar este totuşi într-un discurs diferit faţă de cel patristic.

Părinte Placide Deseille sunteţi francez de origine şi ortodox, şi lucraţi destul de mult pentru înrădăcinarea ortodoxiei în Franţa. Ce puteţi să ne spunet despre acest subiect? Cum vedeţi o ortodoxie franceză?

Mă gândesc, în ceea ce mă priveşte, că ortodoxia franceză trebuie să păstreze esenţialul tradiţiei ortodoxe, şi aici se înţelege şi în plan liturgic. Nu sunt favorabil unei liturgici proprii Franţei, cum de exemplu au căutat unii să facă, dar, în schimb, cred că este extrem de important ca slujbele să fie în franceză, şi că trebuie să dezvoltăm destul de mult traducerile în franceză, şi, de asemeni, adaptările cântărilor bizantine pentru cuvintele franţuzeşti. Aici este o întreagă lucrare pentru a putea face să se treacă întreaga tradiţia ortodoxă, şi în special cea liturgică, pentru limba franceză, şi într-o expresie franţuzească.

Ce părere aveţi de subiectul foarte important de a găsi o unitate vizibilă între Bisericile Locale în Franţa?

Da, acest lucru este foarte important deoarece este păcat că Biserica să fie împărţire între unii şi alţii, toţi de origini etnice diferite. Aceasta este chiar o negare a Bisericii iniţiale, unde nu trebuie să fie diferenţe legate de naţionalitate. Dar, pe de altă parte, dacă ţinem cont că Biserica Ortodoxă este prezenta acum în Franţa graţie diverselor emigrări, înţelegem că din punct de vedere pastoral, patriarhii şi episcopii diferitelor naţii, au vrut să asigure un serviciu liturgic şi pastoral pentru credincioşii lor. Însă este foarte mult de dorit că gestul de repede, acum, să se meargă spre o unificare. Nu îmi fac însă iluzii, aceasta va fi dificil.

Şi cum vedeţi această Biserică Locală?

Trebuie să fie un arhiepiscop ortodox la Paris şi să fie mitropolii locale cu episcopul lor, în marile oraşe ale Franţei, şi având jurisdicţia pe teritoriul dat. Aceasta, şi putem imagina foarte bine, pentru emigranţi care nu cunosc foarte bine limba franceză, câteva vicariate cu parohii în care se vorbeşte limba română, limba sârbă, sau rusă, dar toate acestea sub autoritatea unui mitropolit unic pentru întreg teritoriul Franţei, şi în cadrul unor eparhii locale unificate.

Ce trebuie să facă ortodocşii pentru a merge în această direcţie?

Să evite tot ce tinde să identifice ortodoxia cu, aş spune: un club folcloric. E foarte bine că grecii în Franţa să aibe, de exemplu, reuniuni, sau asociaţii pentru a păstra cântecele populare greceşti, sau dansurile folclorice, dar nu este rolul Bisericii, nu este rolul vieţii liturgice. Şi Liturghia trebuie să fie din ce în ce mai mult în limba franceză pentru că orice participant, fie că e grec de origine, fie că e francez, fie că e slav, sau de altă naţionalitate, să poată forma o singură Biserică, un singur Trup al lui Hristos, în afara tuturor acestor distincţii.

Arhimandritul Emilianos, Stareţul Mănăstirii Simonos Petra