Comunicat al Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedi despre avort și Gheronda Iosíf

Fericitul întru pomenire Gheronda Iosíf, care a fost un adevărat monah, atât prin învățăturile sale, cât mai ales prin pilda sa, ne-a învățat să îndurăm în tăcere și smerenie orice ispită și orice defăimare și calomnie venită asupra noastră. Când însă defăimarea privește credința noastră ortodoxă, atunci suntem datori să răspundem că nu suntem nici eretici și nici nu vom deveni, prin Harul lui Hristos.

Cu acest gând, suntem nevoiți să răspundem la zvonurile care au circulat pe internet, dar, din păcate, și în periodicul unei organizații creștine cu privire la o așa-zisă învățătură a deja răposatului nostru Gheronda Iosíf Monahul legată de subiectul avorturilor și a ”configurării” sau nu a embrionului.

La început nu am dat importanță acestui fapt și până acum nu am răspuns, pentru că nu recunoaștem că această înregistrare audio este autentică și că acela care vorbește este pururea pomenitul nostru Gheronda. Știm că în ziua de azi se pot face multe falsificări și contrafaceri prin mijloacele tehnologiei, iar pe de altă parte, noi, care am trăit alături de Gheronda 30 de ani la rând, niciodată nu l-am auzit să învețe ceea ce se afirmă în înregistrarea care circulă. Așadar, ne îndoim de autenticitatea casetei și de faptul că acela care vorbește este chiar Gheronda Iosíf.

Fericitul întru pomenire Stareț al nostru, deși îi învăța pe duhovnicii mănăstirii noastre să fie înțelegători cu oamenii care se spovedeau la ei, dimpotrivă, în ce privește păcatul avortului, ne dădea porunci categorice să fim neînduplecați și să dăm canoane aspre, ca să se pocăiască  cei care au săvârșit acest cumplit păcat și să devină mai înțelepți și mai atenți, atât ei înșiși, cât și cei care auzeau despre ei.

Suntem martori ai faptului că odată, când a auzit că o tânără pe care o cunoștea se afla pe punctul de a face un avort fiind însărcinată în două luni, Gheronda a ieșit îndată din Sfântul Munte și, în ciuda vârstei sale și a problemelor de sănătate pe care le avea, s-a dus în Atena special pentru această întâlnire, ca să o împiedice pe orice cale de la a săvârși acest păcat cumplit.

De altfel, el însuși întreținea și ajuta din prisosul obștii noastre, chiar și pe vremea când eram foarte săraci, la Nea Skíti, familii cu mulți copii și învăța despre binecuvântarea armoniei în familie și a nașterii de prunci. Este foarte limpede că unii doresc să terfelească persoana fericitului întru pomenire Părintele nostru, care se află deja ”în mâinile lui Dumnezeu”. Starețul nostru, deși, omenește vorbind, nu a avut șansa de a beneficia aproape de nici o instruire școlară și nu a citit multe cărți, pentru că de tânăr a dus o viață de nevoință alături de Preacuviosul său Gheronda Iosíf Isihastul, cu toate acestea ne învăța neînșelat cuvântul lui Dumnezeu și tainele vieții în Hristos, potrivit totdeauna cu învățătura Bisericii noastre ortodoxe.

Regretăm și faptul că prin calomnia aceasta unii intenționează să îl prezinte ca eretic și înșelat, dar cu toții știm că sfânt nu este cel infailibil, nici cel lipsit de păcat, pentru că infailibil și lipsit de păcat este doar Domnul nostru Iisus Hristos, ci sfânt este omul care se pocăiește cu adevărat și urmează vieții lui Hristos, nevoindu-se să țină sfintele Lui porunci în Biserică și pentru Biserica Lui.

Chiar și dacă un Sfânt exprimă o învățătură greșită, el nu este osândit, dacă nu este mai întâi cercetat și nu își recunoaște greșeala și apoi își corectează învățătura. Confruntându-ne cu acest fapt, anume că unii vor să înfățișeze, prin mijloace îndoielnice și necredibile, un om al lui Dumnezeu, deja trecut la cele veșnice, ca fiind rău învățător și căzut de la credința adevărată, considerăm că cel mai puțin lucru pe care îl putem spune este că deplângem păgubirea pe care o provoacă sufletelor lor, dar și sufletelor fraților noștri, care cred cu ușurință tot ce aud și se smintesc ușor.

Noi, încercând după săracele noastre puteri să urmăm învățăturile cinstitului nostru părinte, ne luptăm să păstrăm nefalsificată credința noastă și să primim câte a învățat și a rânduit ca dogmă Biserica noastră ortodoxă de-a lungul veacurilor.

Fericitul întru pomenire Gheronda Iosíf se află deja înaintea singurului Judecător drept și adevărat.

Bunul Dumnezeu să dea iertare tuturor celor care judecăm și cu ușurință osândim pe fratele nostru, pentru că lucrul acesta este nociv pentru sufletul nostru și, în cele din urmă, nu doar pe noi înșine ne păgubim, dar rănim și Trupul Hristosului nostru, adică Sfânta Lui Biserică.

Cu multă dragoste în Hristos,

Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi

Sursă: Pemptousia

Pentru omul contemporan: Cuviosul Sofronie, despre rugaciune si Liturghie dincolo de formalism

“Rugăciunea este un act lăuntric al duhului nostru. Ea se poate exprima în cele mai diferite forme. Nu rareori, ci destul de des, aceasta se exprimă prin tăcerea noastră în faţa lui Dumnezeu, tăcere pentru că Dumnezeu vede toată profunzimea gândurilor noastre, toate dorinţele inimii noastre, şi nu întotdeauna suntem capabili să le exprimăm în cuvinte. Dumnezeu înţelege mişcările tainice ale inimii şi ne răspunde la ele. … Eu mă tem puţin că nu dai atenţie chiar acestui lucru spus mai sus: că tu eşti înclinată să crezi, aşa cum o fac mulţi, că rugăciunea înseamnă doar şedere în faţa icoanelor şi rostirea formulelor rânduite (de dimineaţă şi de seară sau a psalmilor). Desigur, cu o astfel de rugăciune poţi să fii obişnuit încă din copilărie şi să o săvârşeşti în fiecare zi. Dar această rugăciune este cu totul nesatisfăcătoare şi nu epuizează problema rugăciunii. Observ că oamenii contemporani devin tot mai puţin capabili pentru o astfel de rugăciune. Acest fenomen mi-l explic prin creşterea activităţii intelectuale a oamenilor.

Mintea noastră se găseşte într-o continuă agitaţie din pricina nenumăratelor impresii de tot felul: vizuale şi auditive. De dimineaţă începe activitatea oamenilor din sate şi oraşe, care antrenează mintea şi imaginaţia în cursul evenimentelor la care iau parte.

(…) Îmi spui că, observând incapacitatea de a găsi rugăciunea, <>, vezi nimicnicia ta şi acest lucru te deprimă. Nu te deprimă! Această situaţie nu trebuie să te neliniştească. A sta în faţa lui Dumnezeu nu înseamnă deloc a sta în faţa icoanelor, ci să-L simţi în toată profunzimea conştiinţei că pe Cel-ce-le-plineste-pe toate. Trebuie să-L trăim cu adevărat că pe Prima Realitate, după care, în ordinea inferioară, urmează lumea a doua, a realităţii create, derivate. De aceea, pentru rugăciune este folositoare orice poziţie a corpului: culcat, mergând, şezând, stând în picioare, etc.

Dacă mintea şi inima ta resimt dispoziţie pentru rugăciune la citirea Sfintei Scripturi, atunci păstrează această dispoziţie până când încetează. Regula este următoarea: orice cuvânt, orice situaţie în care mintea şi inima se unesc într-o unică conştiinţa dumnezeiască nu trebuie părăsite până când mintea, inimă sau trupul nu obosesc.

Observaţiile mele asupra oamenilor contemporani m-au dus la concluzia că cel mai potrivit lucru pentru ei este să se roage în biserici, în special la Sfânta Liturghie. Rugăciunea liturgică şi o deasă împărtăşanie înseamnă plinătate. Pentru aceasta însă trebuie să trăim şi să înţelegem Sfânta Liturghie. Atunci ni se va descoperi că Liturghia îmbrăţişează în sine întreaga noastră viaţa: în ea se cuprind toate planurile existenţei noastre în relaţie cu Dumnezeu. (…) Fără să aprofundeze cunoştinţele sale în acest domeniu, omul poate cădea cu uşurinţă într-un obicei pustiitor şi aducător de moarte. Este nevoie să creştem neîncetat în cunoaşterea lui Dumnezeu şi să nu permitem ca Liturghia să se transforme într-un detaliu al vieţii noastre de toate zilele.

Acum, pentru că ea a devenit în locul Liturghiei, “obedniţa” (adică, prin faptul că oamenii nu se mai împărtăşesc la Sfânta Liturghie decât foarte rar, ceea ce este anormal, aceasta a devenit o slujbă în care predomină citirea), a fost trăită de noi toţi că o profundă criză. Oamenii au început să prefere orice fel de lecturi sau distracţii în locul Liturghiei. Astfel, mai bine se odihnesc şi îşi satisfac dorinţele de a spori în cunoştinţe. Acest lucru este (…) de înţeles. Omul, prin natura sa, este o fiinţă care năzuieşte spre desăvârşire, spre cunoaştere şi chiar spre cunoaştere absolută, spre plinătatea Fiinţei. Şi iată paradoxul: în virtutea acestei năzuinţe, oamenii nu mai preţuiesc acel loc ce le-a fost dat de Dumnezeu pentru dobândirea acestei cunoaşteri şi acestei vieţi“.

(Scrisoare din 1958 a Arhimandritului Sofronie către sora sa, Maria, inclusă în cartea: “Ne vorbeşte părintele Sofronie. Scrisori“, Editura Biserica Ortodoxă & Editura Bunavestire, Galaţi, 2003)

Sursă: Război întru Cuvânt

Bărbatul - vinovat de avort

Femeia se împlineşte prin naştere de prunci, îşi rodeşte vocaţia de izvorâtoare de viaţă, primeşte bucuria unică şi infinită a izvorului.

De cele mai multe ori, Biserica înfierează acest păcat îngrozitor, această crimă oribilă de a-ţi omorî copilul în pântece. Este de fapt o dublă crimă, care priveşte suprimarea extrem de violentă a vieţii pământeşti din pruncul firav, abia ivit la viaţă, dar şi uciderea premeditată a sufletului lui, care nu are posibilitatea să primească Lumina cea veşnică a Botezului şi să adune lumină prin rugăciune şi virtuţi. Mântuitorul Hristos face o diferenţă clară între persecutorii pământeşti, ucigaşii acestei lumi şi marele persecutor al istoriei, ucigaşul nevăzut de suflete, diavolul:

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă de acela să vă temeţi (Luca 12, 4-5).

Păcatul avortului este aşadar o crimă totală, a trupului şi a sufletului deopotrivă, pentru care, chiar după ce l-ai spovedit şi ai făcut canon, trebuie să plângi până la moarte. 

Femeile, pline de suferinţa uciderii, vin astfel la Sfânta Taină a Spovedaniei şi plângând, mărturisesc păcatul lor. Li se dă canon greu, ani de zile de oprire de la Sfânta Împărtăşanie, metanii, post, rugăciune, milostenie, botezarea copiilor orfani sau săraci.

Ceva însă lipseşte la modul fundamental. Unii preoţi nu iau în considerare faptul că în cele mai multe cazuri un bărbat este autorul moral al crimei. Femeile nu au zămislit singure copilul, el este rodul unei iubiri, legitime sau nu, binecuvântate sau nu. În majoritatea cazurilor, femeile nu ar dori să ucidă rodul iubirii lor. Şi aceasta pentru că femeia se împlineşte prin naştere de prunci, îşi rodeşte vocaţia de izvorâtoare de viaţă, primeşte bucuria unică şi infinită a izvorului. Nu toate femeile simt aceasta în mod explicit, însă cele mai multe femei primesc cu bucurie înfiorată vestea naşterii din ele a vieţii. Aceasta dacă nu sunt singure, speriate de consecinţele sarcinii şi ale vieţii care se va naşte. Ceea ce se întâmplă de obicei, este că bărbatul cu care au conceput copilul le îndeamnă, ori chiar le porunceşte, le forţează să ucidă, prin ameninţări, motivaţii stupide, raţiuni fnanciare, de vârstă, de ocupaţie, de stare civilă etc.

Bărbaţii schiţează dintr-un singur gest paternitatea crimei: scapă de el. În aceste cazuri eufemismele morţii sunt năucitoare. Nu spune nimeni: omoară-l, ci fă o întrerupere, ca şi cum ai putea întrerupe ceva şi să reiei acel ceva după un timp. Alţi bărbaţi la fel de reci în calculul morţii spun: ştii ce ai de făcut. Nu avem bani, slujbă, casă etc. Femeia este lăsată aşadar pradă disperării şi dilemelor fundamentale, care o condamnă la ucidere. Unei femei singure, sau care nu are suportul moral şi intenţional pentru naşterea de prunci, îi este aproape imposibil să nască şi să crească un bebeluş. În majoritatea cazurilor, după ce o femeie a fost părăsită psihologic şi spiritual de coautorul zămislirii, părinţii ei o acuză şi o stigmatizează, ceea ce duce la crimă. Puţine femei aleg viaţa copilului lor şi implicit viaţa veşnică în astfel de cazuri.

Vreau să subliniez: canoanele Bisericii ortodoxe faţă de crima intra-uterină sunt justificate şi necesare. O disciplină acerbă a celui păcătos, un canon greu, de pocăinţă, de plângere, de rugăciune, de post şi de milostenie este imperios necesar. Doar atât, că acest canon ar trebui dat şi celor care au sfătuit, poruncit, forţat femeia însărcinată să ucidă. Şi aceasta printr-o întrebare a bărbaţilor la Spovedanie, dacă au fost autorii morali ai crimelor soţiilor lor.

Avorturile sunt în majoritatea lor acte de crimă cauzate de iresponsabilitatea unui bărbat de a fi născător de viaţă şi de micimea sa sprituală, în care plăcerea este ruptă prin ucidere de demnitatea naşterii şi creşterii de prunci purtători de suflet nemuritor şi de chip al lui Dumnezeu, care ne face împreună creatori cu Dumnezeu.

Sursă: Doxologia

*

Pennsylvania man shot at ex for refusing an abortion, police say 

ALLENTOWN, PA, September 13, 2012, (LifeSiteNews.com)  – A 24-year-old man tried to shoot his ex-girlfriend in the face after she refused to get an abortion, according to police in northern Pennsylvania.

Allentown police say 24-year-old Jashua Kinch-Rodriguez had an argument with his ex-girlfriend, Jessenia Rosario, in a car outside her apartment last Friday night. Things became heated when she refused to have an abortion.

Officers say Kinch-Rodriguez began to punch her in the stomach and groin area before slamming the car door on her legs and threatening her life.

Court documents state when she went upstairs to her apartment, her ex-boyfriend got a handgun and shot into the dwelling, narrowly missing her and the four people staying there at the time.

Kinch-Rodriguez faces two felony counts of aggravated assault, as well as other charges.

He is currently being held in the Lehigh County Prison, because he could not produce the $100,000 bail.

Sursă: LifeSiteNews