Învăţături despre bine şi rău: Omul care se îndepărtează de Dumnezeu nu-şi va afla nicăieri odihna

Părintele Paisie Aghioritul

Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor linişte. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. 

Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatrii, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii.

Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga, şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!

Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic – atunci să ştim că-i lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au copii, şi tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. “În regulă”, îi zic unuia, “dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti. Citeşte un Ceas, citeşte puţin din Evanghelie”. “Nu pot”, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie un bolnav”. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Şi de ce să fac aceasta?”. “Du-te şi ajută vreun sărac de prin vecini”. “Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămada de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Şi se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea? Înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.

Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieşte în America şi mi-a spus despre viaţa de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maşina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se mişte liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează şi se ostenesc ca să scoată bani mulţi, ca sa spună că sunt aranjaţi şi fericiţi. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viaţă plină de nelinişte şi într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaţa într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viaţă, eu nu aş fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viaţa ce o trăiţi, însă vă voi lăsa să trăiţi veşnic în acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deştept: “Tu eşti deştept, poţi învăţa carte”. “Şi după aceea?”, îl întrebă copilul. “După aceea o să devii mecanic”. “Şi după aceea?”. “După aceea iţi vei deschide un atelier de reparat maşini”. “Şi după aceea?”. “După aceea o să-l măreşti”. “Si după aceea?”. “După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal”. “Adică, ii spune, să am eu durere de cap, apoi să dau şi altuia durere de cap, şi după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: “Să facem aceasta, să facem cealaltă”. Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească şi nu ar avea durere de cap.

Fragment din cartea Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan - Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2003 

Sursă: Blog – Sfântul MunteAthos

Cuvinte către tineri (V)

Ancadramentul uşii Bisericii din Păuşa, jud. Sălaj

O anumită modă a delăsării se întinde tot mai mult în rândul tinerilor. Este ea plăcută lui Dumnezeu? Cu siguranţă nu. Există o singură soluţie pentru depăşirea acestei stări de apatie (auto)impusă: spiritul viu.

Un tânăr spunea deunăzi că, deşi respectă credinţa, acest lucru nu-l motivează îndeajuns şi, în general, viaţa i se pare lipsită de sens, iar existenţa omului contemporan i se pare că, în multe cazuri, se caracterizează prin stres şi plictiseală. Ar trebui poate să conştientizăm faptul că, credinţa creştină nu este doar un set de adevăruri faţă de care ne manifestăm respectul, în virtutea unei tradiţii moştenite. Ea este, aşa cum observă părinţii filocalici, o permanentă luptă şi frământare a sufletului viu pentru a dobândi veşnicia. Dacă această perspectivă ni se pare prea înaltă pentru căutările noastre de acum, să începem atunci cu lucrurile simple şi fireşti, care ne ajută să dobândim mai multă viaţă în noi înşine.

Spre exemplu, să încercăm cât mai des să facem ceva pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru, fără să urmărim, în vreun fel sau altul, un interes sau o răsplată. Apoi, să ne străduim să fim sinceri şi drepţi, să nu ne lăsăm cuprinşi de ipocrizie, care înseamnă, practic, uciderea conştientă a dragostei şi a simplităţii celei ziditoare, cu care, în mod nativ, este înzestrat fiecare om de către Tatăl ceresc.

În România, moleşeala sufletească se vădeşte nu numai prin alterarea relaţiilor interpersonale, ci şi prin numărul mic de iniţiative benefice, la nivel social şi comunitar, care să depăşească egocentrismul şi interesele meschine, în favoarea unei susţineri a binelui comun românesc. Este îngrijorătoare, de asemenea, abandonarea frecventă a luptei duse în Duhul Adevărului, o luptă pentru adevăr, dreptate şi demnitate. Toate aceste constatări nu sunt menite să ne împingă într-o şi mai mare delăsare, ci ele au rolul de a ne trezi la realitate pentru a căuta calea însănătoşirii.

Se simte cu stringenţă nevoia unui medicament miraculos, a unui leac mai presus de puterile noastre, pentru a putea ieşi la lumină. Despre acest „medicament” i-a vorbit Mântuitorul femeii samarinence, după cum aflăm din Sfânta Evanghelie. Domnul nostru Iisus Hristos îi spune acesteia că El îi poate da apa cea vie, iar cel care va bea din ea „nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan IV, 14). Ce este apa cea vie? Este tocmai harul dătător de viaţă, puterea lui Dumnezeu care se dăruieşte tuturor acelora care nu se mulţumesc cu puţinul unei vieţi duhovniceşti mediocre. Doar prin puterea harului mai poate învia România, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria noastră, atunci când românii şi-au luat în serios rugăciunea şi pocăinţa. Într-un fel, vremurile tulburi de astăzi sunt foarte prielnice unei renaşteri duhovniceşti, dacă, având încredere în ajutorul lui Dumnezeu pentru a ne putea schimba, vom şti să ne smerim şi să ne recunoaştem neputinţele.

Este atâta nevoie astăzi, în România, de oameni vii, de oameni jertfitori, de oameni de cuvânt, de tineri angajaţi în rugăciune şi faptă! Tinerii au atâta nevoie astăzi de modelele vieţii autentice, pentru ca la rândul lor să poată deveni modele ale bunei rânduieli. Preschimbarea noastră lăuntrică prin descoperirea vieţii în Hristos, nu este posibilă dacă rămânem la abecedarul Ortodoxiei. Să mergem în profunzimile credinţei de unde ne vin puterea, sensul, viaţa şi lumina existenţei noastre. Să ne gândim, de pildă, la cuvintele sfântului Paisie de la Neamţ: cel care a gustat din harul rugăciunii lui Iisus „nu va mai dori să aibă în viaţa acesta nimic altceva decât să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis”. Cu alte cuvinte, a fi ortodox presupune o aşezare a întregii vieţi sub semnul chemării numelui lui Hristos, presupune o permanentă împreună-lucrare între om şi Dumnezeu.

Să medităm, de asemenea, şi la ceea ce spunea părintele Dumitru Stăniloae despre Taina Euharistiei: „Trupul lui Hristos pe care îl primim în Sfânta Împărtăşanie nu e alt Trup decât cel primit de Fiul lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară, dar îndumnezeit prin Înviere şi Înălţare”. Semnele transfigurării sufleteşti, ale îndumnezeirii, sunt vădite în tânărul care se îmbogăţeşte de la izvorulTainelor lui Hristos. Când tot mai mulţi tineri descoperă, prin lucrarea harului dumnezeiesc, frumuseţea vieţuirii în dreapta credinţă, atunci înfloreşte nădejdea învierii într-o comunitate, întro ţară. Atunci viitorul se înseninează. Aşadar, nu dezertaţi de la lupta cea bună, ci ascultaţi glasul Iubirii: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii” (Ioan VIII, 12).

Ierom. Teofan Popescu

Sursă articol: Revista Cuvinte către tineri - 2010 

Sursă imagine: Blog - Hristos este al străinilor