Se afișează postările cu eticheta Umblarea pe mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Umblarea pe mare. Afișați toate postările

Predică la Duminica a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii)

sâmbătă, 1 august 2015

| | | 0 comments

Apostolul


Corinteni 3, 9-17


Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.


*
Evanghelia


Matei 14, 22-34


În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.


Pr. Ilie Cleopa - “Despre sfânta rugăciune”

Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de mărirea Lui...!”

„S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-se seară, era acolo singur” (Matei 14, 23)

Iubiți credincioși,
Întrucât în Sfânta Evanghelie de astăzi se vorbește de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfânta rugăciune, care este numită de dumnezeieștii părinți „maica tuturor faptelor bune”. Că precum nu putem trăi fără hrană și apă, așa nu putem trăi și nu ne putem mântui fără rugăciune. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viața noastră în Hristos și a întregii lumii văzute și nevăzute. Credința în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.

Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cântând: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de mărirea Lui...!“ (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinților din cer, începând cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mântuirea noastră, a celor de pe pământ.

“Însuși Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite“, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuși Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicând: “Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi!“ (Ioan 17, 11).

Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulțumire și cerere înaintea Tatălui, începând cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos până la îngerii cei mai de jos. Toți laudă, "pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită". Toți se închină și mulțumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea și învierea Fiului Său. Toți se roagă pentru mântuirea noastră și a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci, este viața, lucrarea, și bucuria veșnică a tuturor îngerilor și sfinților din cer.

Dar și pe pământ, rugăciunea de laudă, de mulțumire și de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creștinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, și a întregii creații. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfânta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune și jertfă de laudă și de mulțumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulțumire și de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sânge a Sfintei Liturghii.

După cuvântul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, și păsările văzduhului și peștii mărilor și animalele pământului și stelele cerului și soarele și luna și norii și vânturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate în frunte cu oamenii de pe pământ și cu sfinții și îngerii din cer sunt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că rugăciunea de laudă și de mulțumire este însăși viața lumii văzute și a celei nevăzute.


Iubiți credincioși,
Să vedem cum ne învață Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mântuitorul a înmulțit cele cinci pâini și doi pești prin rugăciune și binecuvântare și a hrănit cu ele atâtea mii de oameni, ca să ne învețe și pe noi a face toate cu rugăciune, “a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, la celălalt țărm...“ (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă și ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, și ca să se învețe a se lupta cu valurile și furtuna ispitelor acestei vieți, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredință, de ură și de tot felul de păcate.

Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie și se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a liberat mulțimea și “S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Și, făcându-se seară, era acolo singur“ (Matei 14, 23). Rugăciunea în liniște și singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinților, a sihaștrilor, a călugărilor și a celor mai râvnitori creștini. Ea se face în totală reculegere și singurătate, mai ales noaptea când nimeni nu te vede și nimic nu-ți poate fura gândul și simțirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă și rugăciunea inimii, pentru că izvorăște din inimă și se urcă cel mai repede la cer.

Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la liniște și în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea și vorbea față către față cu Tatăl. Dar obișnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului și în Grădina Ghetsimani, ca să ne învețe și pe noi a iubi mai mult rugăciunea în liniște și cea din timpul nopții decât cea din timpul zilei. Sfinții Părinți numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gânduri și imaginații. În schimb, rugăciunea de dimineață o numesc "de argint" fiind amestecată cu oarecare griji și gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc "de aramă" pentru mulțimea grijilor și a gândurilor pământești care slăbesc mult puterea rugăciunii.

Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinți Părinți "rugăciunea minții și a inimii". Iar, când suntem trimiși pe cale sau grijile vieții ne înconjoară corabia inimii ca niște valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviți de furtună pe mare. În aceste momente, creștinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenție și simțire rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulți sfinți și sihaștri, adică repetarea deasă, neîncetată și tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă și "rugăciunea inimii".

Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopții, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblând pe mare ca pe uscat. Când L-au văzut ucenicii de departe, "de frică au strigat", adică s-au rugat, crezând că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întâmplă și nouă. Când mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri și ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca și ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credință, din toată inima și îndată scăpăm de primejdie.

Domnul însă i-a liniștit pe apostoli prin cuvintele: “Îndrăzniți! Eu sunt, nu vă temeți!“ Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicând: "Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă!" "Vino!" i-a răspuns Domnul. Dar pe când mergea el pe valuri către Hristos, "văzând vântul cel tare", s-a biruit de frică și îndoială și a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: "Doamne, mântuiește-mă!" Iar Domnul l-a apucat de mână și l-a mustrat: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 30-31).

Vedeți, fraților, urmările rugăciunii făcute cu îndoială și cu puțină credință? În vreme de primejdie și ispită nu te ajută decât în parte. Oare nu tot așa se roagă mulți din credincioșii noștri? "Doamne, dacă ești Tu cu adevărat în cer și în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reușesc la examene și la servici! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmașii mei și-mi împlinește dorința mea!" O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credință vie, din interes și mai mult pentru lucruri pământești nu este primită la Dumnezeu și cu greu ni se împlinește cererea.

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credință, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, când apa necazurilor ne este până la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viață, dar mai întâi să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui și apoi să-I cerem iertarea păcatelor și mântuirea. La urmă să cerem Domnului și cele de nevoie vieții și să zicem: "Doamne, facă-se voia Ta!" nu voia mea, precum ne învață "Tatăl nostru".

Iar când suntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operație, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de câteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adâncul inimii, cu lacrimi și credință. Adică să strigăm ca și Petru, când se îneca: "Doamne, mântuiește-mă!"; "Doamne, ajută-mi!", cum striga femeia cananeeancă și "Doamne miluiește-mă!" Sau să repetăm mereu "Tatăl nostru", Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!"


Iubiți credincioși,
Nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieții și nu se poate mântui fără credință tare în Dumnezeu și fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel: “Rugați-vă neîncetat!“ (I Tesaloniceni 5, 17).

De veți merge regulat la biserică și veți asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfânta Liturghie, multe daruri veți primi în viață și de grele ispite și păcate veți fi izbăviți. De veți crește copiii în frica lui Dumnezeu și veți face casele dumneavoastră locașuri de rugăciune și de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beție și de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reușită în toate cele de folos și mântuire. Iar de veți păși pe marea vieții cu îndoială, fără credință, fără rugăciune și cărți sfinte de călăuză, fără biserică și duhovnici buni, fără spovedanie și împărtășanie regulată, vă veți îneca în marea păcatelor și veți pierde mântuirea sufletului.

Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credința, să ne învețe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune și lacrimi de pocăință ca să ne închinăm și noi cu Apostolii, zicând: Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Tu ești Mântuitorul și Salvatorul lumii! Mântuiește-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura! Amin.


Sursa: Doxologia

P​redica la Duminica a IX-a după Rusalii, Umblarea pe mare - Potolirea furtunii - Despre credință și îndoială / Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna

sâmbătă, 24 august 2013

| | | 0 comments




APOSTOLUL

Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.



EVANGHELIA


MATEI 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.
 



Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna: Despre credință și îndoială (Predica la Duminica a IX-a după Rusalii)




Iubiţi credincioşi,

Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte pe lacul Ghenizaretului are legătură cu alte două episoade din viaţa ucenicilor alături de Domnul. Primul episod se referă la potolirea unei furtuni pe mare. În capitolul VIII al Evangheliei de la Matei, versetele 23-27, ni se spune cum, în timp ce erau ucenicii şi Iisus în corabie, a început o furtună, „încât corabia se acoperea de valuri”. Mântuitorul dormea. Ucenicii se sperie şi Îl trezesc spunându-I: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Iisus porunceşte furtunii să înceteze şi aşa se întâmplă.

Al doilea episod este minunea în care cinci pâini şi doi peşti, înmulţite minunat de Mântuitorul Iisus Hristos, hrăniseră 5.000 de bărbaţi, împreună cu soţiile şi copii lor.

După această minune, Domnul Iisus îi trimite pe ucenici să treacă lacul, iar El merge să se roage singur. Pentru trimiterea ucenicilor, Sfântul Evanghelist Matei foloseşte verbul „a sili”: „Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie”. E lesne de înţeles de ce a trebuit să-i silească, căci, în chip normal, cine ar fi plecat de lângă Iisus după ce văzuse o minune atât de mare, precum a înmulţirii pâinilor? Dar rostul minunilor nu este să oprească viaţa în loc, ci să o îndrepte către sensul ei adevărat. Pe ucenici îi aştepta o nouă lecţie.

Şi iată că, în timp ce corabia este pe ape, porneşte furtuna, valurile o înconjoară şi o ameninţă cu scufundarea, iar pe ucenici cu moartea. Frica pune stăpânire pe ei şi le şterge din minte ceea ce tocmai se întâmplase. Căci dacă este să gândim strict raţional, nu ar fi avut nici un motiv de teamă: pe de o parte, o astfel de întâmplare mai păţiseră, când Domnul poruncise furtunii să se oprească şi se oprise, iar, pe de alta, cu doar câteva ore înainte avusese loc înmulţirea acelor pâini. Şi, tot dacă cineva ar fi gândit pur raţional, cum ar fi crezut că Cel în care se încredeau în ce priveşte viaţa veşnică, îi trimite, silit, într-o primejdie de moarte.

Dar frica, care apare în lipsa sau din împuţinarea credinţei, pune stăpânire pe suflet şi întunecă mintea, voinţa şi sentimentele.

Aflându-se ucenicii în această stare, Iisus vine şi li se arată: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare”. De întuneric, dar mai ales de spaimă, ucenicii nu au puterea să-L recunoască. Îi recunosc chipul, dar se sperie că Îl văd mergând pe ape: adică nu au puterea să înţeleagă că este firesc să meargă pe apă Cel care poate porunci furtunii să se oprească, Cel care înmulţeşte câteva pâini şi satură mii de oameni. Discernământul lor era aproape paralizat de frică. Încep să strige de spaimă. Şi, auzindu-i pe ei, parcă ne auzim pe noi în clipele grele ale vieţii, de deznădejde, cum strigăm şi ni se pare că strigăm „la pereţi”.

Mântuitorul le vine în întâmpinare: „Îndată le-a grăit lor Iisus, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi””. Aceste cuvinte, duhul lor, le-a dat nădejde, le-a alungat frica.

Sfântul Pentru, cel care Îl iubea cu înflăcărare pe Domnul, Îi cere: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”.

Este o îndrăzneală, căci nu era nevoie să meargă pe apă. Dar Dumnezeu ne lasă să ne exprimăm, nu ne tratează ca pe nişte obiecte care trebuie disciplinate. Mântuitorul îi răspunde: „Vino! Dacă asta vrei, dacă vrei să vii lângă Mine, căci mă iubeşti şi eşti nerăbdător să mă întâlneşti mai repede, vino, îţi dau şi ţie puterea să mergi pe apă”. Şi îi dă această putere, făcând şi cu el o minune:

„Şi coborându-se Petru din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus” ne spune Sf Evanghelist Matei.

Să nu uităm că Mântuitorul nu poruncise furtunii să se oprească, ca prima dată. Acum, să spunem aşa, era partea a doua a lecţiei cu furtuna pe mare: ucenicii trebuiau să înveţe să rabde necazul, să înveţe că în greutăţi se desăvârşeşte binele.

Şi cum merge Sfântul Petru pe apă, „văzând vântul tare, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde”. Strigă la Mântuitorul: „Doamne, scapă-mă”, iar Iisus îi întinde mâna, îl apucă şi îi spune: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Iubiţi credincioşi, dacă nu am avea propria noastră experienţă despre cum cădem, am zice că este imposibil ceea ce s-a întâmplat: Petru merge pe apă, trăieşte această minune uriaşă, că nu se scufundă, dar se teme de bătaia vântului. Şi, din teamă, îl apucă îndoiala şi se desparte de puterea care îl ţinea pe apă – de ascultarea de Hristos care se afla la doi paşi de el.

Sfântul Petru nu se scufunda pentru că trupul său era mai greu decât apa. El se scufunda pentru că duhul lui se depărtase de ascultarea faţă de Dumnezeu prin îndoială. Când Mântuitorul îl ia de mână, frica şi îndoiala se risipesc din nou.

La fel se întâmplase cu toţi ucenicii, când Îl văzuseră pe Domnul: s-au speriat, deşi ar fi trebuit să se liniştească. Dar aşa se întâmplă de fiecare dată când apare necredinţa şi îndoiala: atunci apare şi lipsa de înţelegere, atunci ne comportăm fără nici o logică, atunci absurdul capătă putere pentru că noi îi dăm.

Atunci când suntem stăpâniţi de necredinţă ori de îndoială, putem să facem cele mai mari greşeli fără să sesizăm câtuşi de puţin ce rău facem şi, de asemenea, putem să ratăm şanse uriaşe ale vieţii noastre.

Această stare este unul dintre cele mai periculoase gânduri pe care le putem primi în mintea şi în sufletul nostru. Aparent nu este un păcat, căci nu săvârşim ceva rău. Dar ca să vedeţi cât de gravă este această stare, să comparăm cu un om care ziua, în amiaza mare, susţine că nu se vede nimic în jurul lui. Se poate vedea, dar el nu vede pentru că este bolnav.

Uneori această atitudine se manifestă ca o revoltă împotriva lui Dumnezeu şi aici aş vrea să dau un exemplu cutremurător. O femeie de origine greacă, care locuia în America, avea un copil mic. Într-o zi acesta s-a îmbolnăvit brusc şi, cu toate că a fost dus de urgenţă la spital, doctorii i-au spus că sunt neputincioşi. Starea lui se agrava cu fiecare minut care trecea şi nu ştia nimeni ce ar putea opri boala. Femeia, am spus că era de origine greacă, era un om credincios, din familie, obişnuit să se raporteze la Dumnezeu în diferite împrejurări ale vieţii. Ştia că, până la urmă, de la El este viaţa sau moartea. Şi, în durerea ei de mamă şi din dragostea pentru copilaş, în timp ce îl ţinea în braţe, s-a îndreptat către fereastra camerei unde era şi, uitându-se spre cer, cu o mână a făcut un semn ameninţător şi a spus: Să nu îndrăzneşti! Nu a cugetat prea mult la ce a făcut. Şi iată că, aşa cum pruncul se îmbolnăvise fără motiv şi era pe moarte, fără explicaţie, în scurt timp starea lui s-a îndreptat şi s-a însănătoşit fără vreo intervenţie a doctorilor. Au trecut anii şi aproape s-a uitat această întâmplare. Copilul ajunge un adolescent dar nu face chiar cele bune, ba din contră. Într-o zi mama sa aude la radio despre un atac tâlhăresc urmat de o confruntare între banda care organizase tâlhăria şi forţele de poliţie chemate acolo în care a fost omorât un tânăr din banda respectivă. L-a înmormântat, cu multă durere, şi credincioasă fiind s-a gândit ce se va întâmpla cu sufletul fiului ei. A ajuns la un părinte duhovnic şi, discutând îndelung, şi-a amintit acea întâmplare din copilărie. Părintele i-a explicat că Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, a vrut să ia atunci sufletul copilului, până să apuce să se strice de păcate. Dar cererea mamei, neînţeleaptă, dar cu tărie, fusese cea care schimbase drumul vieţii copilului. Mama a înţeles acum că greşise amarnic, ceea ce ar fi fost o durere pentru ea reprezentând, de fapt, o fericire pentru copil şi, prin urmare, şi pentru viaţa ei. Şi a înţeles că trebuie să facă pocăinţă şi pentru greşeala ei, şi pentru a ajuta sufletul fiului care trecuse dincolo într-o stare nepotrivită.

Aceasta se poate întâmpla când ne revoltăm împotriva a ceea ce credem că ar fi o nepurtare de grijă sau o greşeală a lui Dumnezeu.

Dar majoritatea dintre noi nu suntem, să spunem aşa, atât de îndrăzneţi, precum această mamă. Ne încearcă puţinătatea credinţei şi nu mai simţim că Dumnezeu nu mai este prezent în anume momente ale vieţii noastre şi, fără a ne revolta, acţionăm după cum credem noi că este mai bine. Această atitudine poate avea urmări chiar mai rele decât cea de dinainte. Pentru că dacă mama despre care am spus s-a certat, fără de minte, cu Dumnezeu, măcar şi-a amintit mai târziu de Aceasta şi a avut un loc de unde să reia ascultarea de El.

Dar atunci când pur şi simplu nu Îi cerem, nu Îi reproşăm nimic lui Dumnezeu, ci Îl ignorăm, căderea noastră poate să fie mai rea. Această ignorare înseamnă o acoperire a minţii şi a simţirii noastre cu o carapace foarte groasă, a bizuirii pe sine şi a însingurării, prin care nu dăm voie să pătrundă nici un fir de lumină de sus.

Singurătatea de care suferă astăzi mulţi oameni s-a născut din însingurarea faţă de Dumnezeu. Iată un exemplu:

A crea un om este cel mai măreţ act al lumii. Nimic nu se compară cu omul, şi mai ales cu sufletul unui om. Căci sufletul are scânteie de dumnezeire în el şi este zidit după chipul lui Dumnezeu. Şi ce au crezut în circa două miliarde de rânduri oamenii în ultimii 50 de ani? Că un prunc zămislit, un suflet zidit de Dumnezeu şi care aşteaptă să vadă lumina zilei este ceva care va aduce rău şi probleme. S-au îndoit că Cel care i-a dat viaţă se va îngriji şi de acest prunc şi au ales să-i curme viaţa. Vedeţi cât de absurdă este îndoiala? Cel ce se îndoieşte vede că Dumnezeu creează un suflet, ceea ce nimeni nu va putea vreodată să facă, dar crede că Dumnezeu nu va găsi o modalitatea ca acest copil să-şi ducă viaţa, atâta câtă este, pe pământ, aşa cum şi-au dus-o cei care s-au născut, pentru că părinţii nu au bani, ori nu au casă, ori sunt prea tineri, ori sunt prea bătrâni. Dar Dumnezeu nu ştie toate astea?

Să învăţăm, iubiţi credincioşi, că atunci când Dumnezeu ne cheamă, ne dă ceva de făcut, tot cea ar părea o piedică în calea chemării se va risipi. Noi atâta trebuie să facem: să nu ne îndoim de chemarea Lui, de puterea Lui de a ne duce până la capăt sarcina încredinţată. Este complet falsă această frică, căci Dumnezeu nu ne va lăsa la mijlocul drumului, ci ne va duce până la capăt. Diavolul însă se va strădui să ne înfricoşeze, fie la început, să nu pornim al drum, fie la sfârşit, când suntem foarte aproape de a izbândi, pentru a pierde toată osteneală. Vedeţi, pe Sfântul Petru l-a cuprins frica când mai aveam doar un pic, cât ai întinde mâna, până la Hristos.

Să nu ne înspăimântăm atunci când Domnul ne cheamă „Vino la Mine!”. Să nu ne înspăimântăm nici de valuri, adică de mulţimea greşelilor şi a patimilor, nici de chipul Lui, care ne pare cu totul imposibil de atins. Dacă îi spui unui copil: construieşte o rachetă care zboară în cosmos, el cu siguranţă nu va putea face nimic. Dar toate aceste rachete, pe care le vedem că pleacă de pe pământ, au fost construite de oameni, care şi ei au fost copii. Şi aceşti copii au fost învăţaţi de alţi oameni, cu neputinţele lor. Şi dacă avem încredere că din copii care astăzi au câţiva anişori, unii vor construi peste ani rachete mai performante ca cele de astăzi, de ce să nu avem încredere că Domnul ne va învăţa şi pe noi tot ceea ce nu ştim şi ne va ajuta să împlinim tot ceea ce ne pare imposibil?

S-a spus despre credinţă că este absurdă. Adevărul şi experienţa vieţii demonstrează că este exact invers: lipsa credinţei duce la absurd. Lipsa credinţei duce la lipsa oricăror răspunsuri din viaţa noastră, la lipsa răspunsurilor despre cele mai importante lucruri ale vieţii noastre: despre rostul nostru, despre dragoste, despre familie. Pe când credinţa dă posibilitatea obţinerii de răspunsuri şi a împlinirii. Niciunde nu scrie în Sfânta Scriptură „Crede şi nu cerceta”, ci îndemnul este „crede şi cercetează”. Lumina credinţei te va ajuta să afli rostul tău în viaţă, te va ajuta să-L afli pe Dumnezeu, te va ajuta să afli dragostea după care cu toţii tânjim. Necredinţa, în schimb, ne va scufunda în valurile patimilor, în întunericul singurătăţii şi al lipsei de sens. Pentru omul credincios totul are un sens, orice fir de iarbă este un cuvânt al lui Dumnezeu către om şi o treaptă către El, pentru omul necredincios nici măcar omul, dumnezeiasca făptură, nu reprezintă decât câteva kilograme de materie organică, fără sens. De aceea, pe acest om, pentru care Dumnezeu Fiul S-a întrupat, este gata de a-l ucide atunci când îi încurcă planurile. Căci, starea ultimă a bolii necredinţei este uciderea celuilalt şi uciderea de sine. Şi diavolul, atunci când ne prinde cu această boală, spre acestea ţinteşte.

Iubiţi credincioşi, să nu uităm niciodată că tot ceea ce este bine pentru un om este şi posibil de făcut. Dacă nu ar fi aşa, dacă binele ar fi imposibil, am avea un Părinte nedrept, care a pus un zid de netrecut între noi şi binele nostru, între noi şi fericirea noastră, şi a lăsat doar o fereastră prin care să vedem binele la care nu putem ajunge şi să ne pară rău. Dar Ortodoxia nu cunoaştem un astfel de Părinte, ci dimpotrivă. Părintele nostru este cel care a spus: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş dori să se aprindă.

Să nu uităm că necredinţa şi îndoiala duc la nefericire şi deznădejde. Şi unde este nefericire şi deznădejde, acolo este semn că ne-am îndepărtat de la credinţă şi încredere în Dumnezeu. Cel care nu crede în nimic, crede în el însuşi, în capacitatea minţii lui de a analiza lumea şi de a lua decizii. Adică se face pe sine un dumnezeu, se crede capabil să cuprindă cu mintea trecutul şi viitorul, pe el şi întreaga existenţă. Este o înşelare amarnică, pe care numai orgoliul o naşte şi voinţa de a nu asculta de nimeni o întreţine.

Însăşi credinţa este un dar de la Dumnezeu pe care îl dobândim prin încredere: Doamne, mă încred în Tine că îmi vei da credinţă, dă-mi! La fel şi încredinţarea că Dumnezeu nu ne va lăsa în anumite situaţii care par imposibile: Doamne, nu ştiu cum pot trece prin această problemă, dar Tu ştii. Luminează-mă şi dă-mi putere. Şi vom primi!

Cine se ţine, iubiţi credincioşi, ca „orbul de gard” de puterea lui Dumnezeu ajunge acolo unde puterea şi înţelepciunea lumească nu ajung. Puterea lui Dumnezeu l-a făcut pe Sfântul Petru să meargă pe apă, a făcut mai apoi să-i cadă lanţurile de la mâini şi să se deschidă uşile temniţei în care era închis pentru credinţă. Dar Domnul Hristos este nu numai biruitor peste materie, ci mai ales peste duh. Cu El, putem merge peste valurile patimilor sufleteşti, El poate să unească pe oameni acolo unde orice dragoste pare stinsă, El desface cătuşele celor mai rele patimi. Dar să avem încredere în El, să ne încredinţăm Lui, şi să nu rămânem la neputinţele noastre. Înţelept este omul care nu se bizuiește pe puterile sale, dar şi mai înţelept este cel ce nu se bizuiește nici pe neputinţele sale, adică nu se lasă mărginit de neputinţele şi de greşelile sale, văzându-le nu cade în deznădejde, ci se încrede în Dumnezeu că puternic este să-l elibereze de ele.

Şi aşa, cel ce nu se bizuiește pe puterile sale se eliberează de mândrie, iar cel ce nu se lasă covârşit de problemele sale se eliberează de deznădejde.

Iubiţi credincioşi, toată Biblia, toată învăţătura Bisericii nu este numai o ştiinţă a îmbunătăţirii sufleteşti. Ţinta ei este dragostea, sălăşluirea omului alături de Dumnezeu în veşnicie. Nu suntem buni de dragul de a fi buni, nu ne ferim de păcate, pentru a nu păcătui, ci pentru a iubi. Şi din izbânzi şi din căderi, principala stare pe care trebuie să o dobândim este cea exprimată de ucenici astăzi: „Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (Matei14.33)”. Dacă în încercări ne încredinţăm lui Dumnezeu izbândim; şi ştim că am izbândit cu puterea Lui; Îl cunoaştem mai bine şi cunoaştem mai bine cum lucrează. Acesta este rostul pentru care Dumnezeu sloboade ori îngăduie încercările, şi nicidecum acela de a eşua, ci de a înainta încă un pas înspre Hristos Domnul, înspre Dumnezeul nostru. Amin.

14.08.2011

Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare

duminică, 5 august 2012

| | | 0 comments


APOSTOLUL

I CORINTENI 3, 9-17

Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

EVANGHELIA

MATEI 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.





Sfântul Ioan Iacob Hozevitul



Cugetari scurte

 Niciodată duhul nostru
  Nu se poate liniști
  Dacă nu ne dăm silința
  "Întru Domnul a trăi".

  După cum nu tace pruncul
  Când lipsește maica sa,
  Tot asemenea și duhul
  Nu se poate alina.

  Întru Domnul este pacea,
  Întru el odihna mea,
  Calea cea adevărată
  Și acum și pururea.

  Când mintea vrea să zboare
  La Bunul Dumnezeu,
  Atunci vrăjmașul tainic
  Ne bantuie mereu.

  Imprăștie gândirea
  Ca pulberea în vânt
  Și caută să tragă
  Privirea la pământ.

  Priveliște deșartă
  Ne-arată cel viclean
       Ca să pogoare mintea
  Din "veșnicul liman".

  Piatra nesimtirii mele
  S-a facut ca un mormânt
  Care veșnic mă apasă
Și mă trage la pământ.

  O, de s-ar mișca odată
  Piatra sufletului meu
  Ca să facă loc luminii
  Sfinte de la Dumnezeu.

  Întunerice de patimi
  Înlăuntrul meu domnesc,
  Iar vlăstarele virtuții
  Toate se îngălbenesc.