Comunitate prin iubire - Pr. Dumitru Stăniloae (I)

foto: Magdalena PALADA-NICOLAU (OrthPhoto)

Biserica noastră are potenţial condiţiile unei comuniuni perfecte şi de câte ori se găsesc credincioşi care îşi iau în serios chemarea lor de creştini duc la actualizarea acestei condiţii. Căci în cele spirituale, în lucrurile în care are un rol important şi voinţa, pe de o parte totul e dat, pe de alta totul e de realizat. Şi numai în măsura în care le realizăm, le cunoaştem prin experienţă (<<cu lucrul>>, cum zic bătrinii traducători ai cărţilor duhovniceşti). 

Omul, de exemplu, e o fiinţă raţională, dar pe de altă parte e o misiune a lui să se realizeze ca fiinţă raţională şi cunoaşte raţionalitatea numai în măsura în care s-a realizat ca atare. 

În acest fel înţelegem cum Biserica, pe de o parte e un dat perfect, o comuniune perfectă, pe de alta e misiunea noastră să o realizăm ca o asemenea comuniune. Ea e dată ca o comuniune perfectă virtual, întrucât are toate premisele, toate posibilităţile să se actualizeze prin eforturile noastre ca o asemenea comuniune. Hristos, spune Marcu Ascetul, e închis la Botez în adâncul insesizabil al fiinţei celor credincioşi, în inimă, şi se face cunoscut în conştiinţă, simţit în ea, prin lucrarea lor. 

Noi accentuăm foarte mult «ortodoxia» Bisericii, dar făcînd aceasta noi scoatem în relief numai premisele, acceptate de noi cu mintea, ale vieţii de comuniune. Rămâne însă în faţa noastră necontenit cerinţa de a desfăşura practic şi multiplu, într-un mod mereu mai deplin, «ortodoxia» afirmată, adevărul credinţei, datul revelaţiei şi al tradiţiei, într-o plenitudine mereu neterminată a comuniunii, adică misiunea de a dezvolta prin lucrarea noastră tot mai mult datul divin pentru noi.

Fragment din articolul “Comunitate prin iubire”, Pr. Dumitru Stăniloae, 1963.

Un băiețel cu sindrom Down a devenit erou salvându-și colegul ce se sufoca

FRANKFORT, 7 noiembrie 2013 - Un băiat de șase ani cu sindrom Down este cel mai nou erou din Frankfort. El a salvat viața unui coleg ce se sufoca. 

 

Mason Hedges are sindrom Down și este elev la Suncrest Elementary School. Miercuri, Mason a devenit pentru comunitate un tânăr erou. 

Directoarea școlii, Kontos Suzy, a declarat că la masa de prânz Mason a văzut un alt elev sufocându-se. 

„Mason stătea la masă alături de prietenul său. Evident, el a observat că băiețelul din fața lui nu mai respira și se înroșise la față”, a spus Kontos. 

 

Kontos a mai declarat că Mason a mers să îl alerteze pe supraveghetor.

Profesoara lui Mason, Beth Lamar, a spus că a fost mândră de Mason atunci când a auzit povestea. 

„Chiar nu am fost surprinsă, deoarece el este un copil foarte grijuliu și este parte a comunității noastre de elevi”, a declarat Lamar. 

Lui Mason i-a fost dată o medalie pentru meritul de a alerta un adult într-o situație potențial periculoasă. Acțiunile sale au ajutat la salvarea vieții prietenului său. 

Părinții lui Mason au declarat că au fost mișcați atunci când au aflat ce a făcut băiatul lor. 

„Am fost fericiți și mândri de el”, au spus ei. 

Mason va fi pentru totdeauna un erou pentru Suncrest Elementary School și Comunitatea Frankfort. 

„Acest lucru întărește tot ceea ce credem noi despre el. Este un copil minunat și un bun prieten pentru colegii lui”, a spus Kontos.

 

 

Sursă: WishTv

 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com 

Unei mame i se cere printr-o scrisoare anonimă să-şi eutanasieze fiul bolnav de autism

de Peter Baklinski

Newcastle, Ontario, August 19, 2013

Max Begley

Familia unui băiat autist a rămas fără cuvinte în clipa în care mama copilului a primit o scrisoare anonimă în care i se sugera să se mute din cartier sau să eutanasieze copilul.

„Tremuram în timp ce citeam scrisoarea”, declară bunica copilului, Branda Millson, pentru City News. „Sunt cuvinte dureroase... Nu știu de ce ar face cineva vreodată un gest atât de urât”.

Vecinii familiei Begley au venit în sprijinul tânărului Max, în vârstă de 13 ani, diagnosticat de la vârsta de 2 ani cu autism sever.

Karla Begley, mama băiatului, citează printre lacrimi pentru Citi News porțiuni din scrisoare: „Și eu locuiesc în acest cartier și am o problemă. Din egoism, tu scoți copilul în fiecare zi afară și îl lași să fie o pacoste și o bătaie de cap pentru toți ceilalți care sunt obligați să-i asculte zgomotele animalice!”.

„Sunetele pe care le scoate când este afară sunt GROAZNICE!!!!!! Îi sperie de moarte pe copiii mei normali!!!!!!!”

„Când simți că băiatul tău idiot are nevoie de aer proaspăt, du-l în parc să se dopeze”, afirmă autorul scrisorii.

Considerându-l „o pacoste pentru toți”, autorul afirmă în continuare că „niciun angajator nu-l va angaja, nicio fată normală nu-l va iubi și nici tu nu vei putea trăi pentru totdeauna.”

„Din punctul meu de vedere, ar trebui să i se ia toate organele care nu sunt handicapate să fie donate în scopuri științifice... La ce mai altceva mai poate fi el bun oricum?”

„Ai făcut un copil retardat, descurcă-te ... cum trebuie!!! Cu ce drept faci asta oamenilor care într-adevăr muncesc!!!! URĂSC oamenii ca tine, care cred că au dreptul la un tratament special doar pentru că au un copil cu nevoi speciale!!!”

Scrisoarea se tremină cu solicitarea ca familia să se mute din cartier sau să eutanasieze copilul.

„Fă fiecăruia din această comunitate un imens favor și MUTĂ-TE!!!!”

„Du-te și trăiește într-o remorcă în pădure cu copilul tău sălbatic!!! Nimeni nu vrea să locuiești aici dar nu îndrăznește nimeni să-ți spună”.

„Fă ceea ce trebuie și mutați-vă sau eutanasiază-l!!!! Oricare ai alege din cele două, ne va fi mai bine TUTUROR!!!”

Semnează scrisoarea: „O mamă scoasă din sărite”

După un astfel de mesaj, tatăl lui Max spune că este îngrijorat pentru siguranța copilului său: „O persoană care este atât de absurdă și înnebunită încât să scrie o astfel de scrisoare, nu poate fi decât una foarte periculoasă”.

Vecinii spun că vor descoperi identitatea persoanei din spatele scrisorii, iar familia a depus o plângere împotriva acesteia.

Sursa: LifeSiteNews

Traducere: Iulia Elena Catargiu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

Zilele prevenirii violenţei în familie

În perioada 19-25 noiembrie 2012, Arhiepiscopia Tomisului, prin Departamentul social-misionar, şi Inspectoratul Şcolar Judeţean desfăşoară cea de-a VI-a ediţie a proiectului "Zilele prevenirii violenţei în familie".

Acţiunea este circumscrisă Zilei Internaţionale a Prevenirii Violenţei în Familie (25 noiembrie) şi are drept scop promovarea programelor de prevenire a violenţei domestice. Aceasta se va realiza prin amenajarea unor puncte de informare, organizarea caravanei prevenirii violenţei în familie, derulată în localităţile Corbu-Săcele-Istria, şi a concursului "Stop violenţei", desfăşurat la Biblioteca Judeţeană "I. N. Roman" din Constanţa. Concursul se va desfăşura pe trei secţiuni: prevenirea violenţei în familie, în şcoală şi în comunitate. În proiect sunt implicate 50 de unităţi de învăţământ, 70 de profesori, directori educativi, psihologi, 350 de elevi şi 5 ONG-uri din judeţ.

Sursă: Basilica

Școala de Duminică - IPS Iosif: modele pentru tineri

IPS Iosif Pop, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, vorbeşte despre modelele tinerilor în cadrul emisiunii „Familia creştină” de la TV Trinitas.

Fragmente:

De ce avem nevoie de modele?

Pentru că aşa ne-a făcut Dumnezeu, în sensul că a pus conştiinţa care cere de la noi mai mult decât ceea ce suntem. Există această tensiune irezistibilă între ceea ce trăim aici, ceea ce am dori să trăim şi ceea ce Dumnezeu a pus ca o chemare înspre El. De cele mai multe ori această chemare nu este conştientizată de om, mai ales de tânăr, deşi vedem foarte clar că încă din copilărie căutăm modele, iar acestea sunt tata şi mama. De aceea eu spun foarte des: Dacă copilul nu învaţă să iubească şi nu va înţelege să iubească încă de la sânul mamei, va înţelege foarte greu iubirea lui Dumnezeu.

Apoi copilul vede ceea ce face tata, copii văd în general ceea ce fac părinţii împreună şi se imprimă în viaţa lui un anumit fel de a gândi, de a vorbi, atitudini pe care de foarte multe ori le împrumutăm.

Ce facem atunci când modelul lipseşte din familie? Sunt multe familie care se despart...

Din păcate foarte multe familii se separă, iar copiii trăiesc o dramă a separaţiei părinţilor, nu ştiu să o arate, dar o trăiesc, o spun toate studiile de specialitate. Copiii nu o vor spune, dar o vor trăi de-a lungul întregii vieţi ca pe ceva care i-a dărâmat interior.

Şcoala va avea un rol foarte important, la fel Biserica şi comunitatea. Trebuie să revenim la adevăratele comunităţi parohiale, în care oamenii se cunosc, îşi cunosc problemele şi ar fi bine ca preotul paroh să se implice în problemele familiilor, a divorţurilor, a păcatelor mari care atacă familia, plecarea unuia dintre soţi în străinătate, lucruri care deja pun probleme în alegerea unui model.

Cine este modelul? Profesorul, un adult, Biserica, o stea de cinema, de muzică? Nu se ştie, dacă părintele nu poate urmări pe cine alege copilul ca model. Într-o familie în care mama şi tata lucrează zece ore pe zi, abia au timp să-şi ducă copiii dimineaţa la şcoală şi se mai văd seara, care e modelul copilului? Şi-l alege de la şcoală, de la televizor, de pe internet, sau din orele de lectură, în măsura în care acestea mai există. Mama şi tata sunt cei care deschid portiţa înspre modelele proprii. Nu impun, nu devine moralizatori, dar îi îndeamnă să facă binele, să-i urmeze lui Dumnezeu prin fapte, iar portiţele deschise spre modele sunt portiţe deschise spre interior. Copilul, tânărul, este o lume foarte bogată, ca un burete care absoarbe tot.

Pot fi sfinţii modele pentru tinerii din ziua de astăzi?

Uneori suntem inconştienţi că ceea ce căutăm apropiindu-ne de Sfintele Moaşte este un model de urmat. Vrem să ne umplem de ceea ce este celălalt, de sfântul care nu este mort, ci este viu şi, de fapt, apropiindu-ne de rămăşiţele sfinte dorim să ne umplem de acest har şi asta înseamnă că este un model pe care omul îl caută şi îl cheamă din adâncul sufletului lui.

IPS Justinian Chira spunea că omul nu caută să facă rău, omul caută să facă bine şi uneori dorind să facă bine îşi face rău şi orb fiind, caută. Uneori mai pune mâna în foc, alteori cade, alteori se loveşte, important este să se ridice.

Cuvinte pentru tineri (XIII) - Părintele Damaschin Grigoriatul: Este nevoie ca tinerii să dobândească o viziune ortodoxă asupra lumii

Cum ar trebui tinerii creştini ortodocşi de astăzi să se lupte cu patimile?

Sfântul Theofan Zăvorâtul, marele duhovnic rus din veacul al 19-lea, spunea că patimile încep de obicei printr-un gând. Aşadar, dacă tai gândul, ai tăiat totul. Patimile nu încep de la sine, ci se dezvoltă dintr-un gând: începi să cugeţi la ceva păcătos, de care te simţi atras. Însă în loc să laşi acest gând să continue, în loc să te îndulceşti de el, leapădă-l de la început, de îndată ce-ai recunoscut în el păcatul. Dacă îndepărtezi gândul pătimaş, îndepărtezi şi imboldul de a păcătui. Acel imbold, acea patimă poate veni de la firea omenească căzută sau de la diavolul, şi mai mult ca sigur că se va întoarce, aşa că trebuie să fii pregătit s-o îndepărtezi de fiecare dată când se iveşte. Pentru aceasta, e nevoie de voinţă, trebuie să vrei. Omul trebuie să se hotărască: „Nu voi mai face acest păcat” şi atunci va avea parte de ajutorul lui Dumnezeu, deoarece calea mântuirii, în viaţa duhovnicească, este o sinergie, o împreună-lucrare între harul lui Dumnezeu şi voia liberă a omului. Noi nu credem că există ori har, ori liber-arbitru, ci amândouă, împreună: harul şi voia liberă.

Trebuie să vrem părăsirea păcatului, iar dumnezeiescul har ne vine în ajutor. Harul lui Dumnezeu ne ajută chiar şi la luarea hotărârii, iar, după ce-am făcut-o, harul ne ajută să înfăptuim acea hotărâre. Aşadar, mai întâi de toate, să ne hotărâm: „Nu voi mai păcătui niciodată!”, şi să cerem pentru aceasta ajutor de la Dumnezeu. Apoi, când vor apărea ispitele, de îndată ce vom recunoaşte gândurile sau imboldurile păcătoase, să le respingem. Aceasta se poate face prin rugăciune: putem rosti rugăciunea lui Iisus sau putem spune pur şi simplu „Doamne, miluieşte-mă!”; uneori, putem doar să ne ridicăm mintea către Dumnezeu şi să îndepărtăm gândul cu conştiinţa că e păcătos şi că nu vrem să ne îndulcim de el.

Care credeţi că sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă astăzi creştinii ortodocşi?

Una din cele mai însemnate probleme este, cred, ceea ce părintele Serafim Rose numea nihilism, adică părăsirea credinţei într-un Adevăr absolut, a credinţei în ceva pe deplin adevărat sau pe deplin fals. În societatea contemporană nu mai există aşa ceva; se crede într-un adevăr relativ, că un lucru reprezintă pentru mine adevărul deoarece aşa cred eu, dar altcineva deţine un adevăr diferit. Acest nihilism este un curent subteran al vremurilor noastre, cu care ne confruntăm mereu în societatea noastră secularizată.

Părintele Serafim spunea că reversul medaliei nihilismului este hiliasmul, adică credinţa că se poate face Raiul pe pământ. Deoarece omul modern şi-a pierdut credinţa în Împărăţia Cerurilor, în Judecata de Apoi şi în Înviere, el încearcă să dea naştere unei utopii pe pământ. Cu alte cuvinte, pentru că societatea modernă secularizată nu mai crede în Adevăr, în Dumnezeul creştin şi în Împărăţia Cerurilor, caută să-şi făurească astăzi, de una singură, o utopie.

Acestea sunt curentele subterane ale societăţii noastre, care iau însă multe forme şi ne bombardează ideatic în feluri de care uneori nici nu ne dăm seama. Ni se spune că Ortodoxia nu este adevărul; că e, poate, doar o convingere personală, dar nu-i un adevăr absolut – şi astfel se creează premizele ca credinţa noastră să poată fi subminată în mod subtil de aceste influenţe.

Un aspect, o latură a acestora este credinţa în evoluţie: n-am fi fost făcuţi nemijlocit de Dumnezeu, aşa cum zice Scriptura şi cum zic Sfinţii Părinţi, ci am evoluat treptat, de-a lungul a milioane de ani. Teoria evoluţionistă asupra vieţii este o încercare de a explica cum au apărut toate fără Dumnezeu.

Aceste idei au plecat iniţial de la oameni care nu credeau în Dumnezeu, nu credeau în concepţia creştină a vieţii, şi care au încercat să găsească o explicaţie naturalistă şi materialistă pentru toate. Iar tinerilor de astăzi li se prezintă doar concepţia lor, ca fiind una ştiinţifică. Ei bine, nu e cu adevărat ştiinţifică, şi există o sumedenie de dovezi convingătoare împotriva ei, mai ales din domeniul geneticii şi al biochimiei. Oamenilor li se spune: „Aşa zice ştiinţa!” şi, prin aceasta, li se predă o filosofie, o credinţă în naturalism (adică că cauzele materiale pot explica orice), născută din ateism sau agnosticism.

Unii creştini încearcă să facă compatibilă Ortodoxia cu evoluţionismul sau creştinismul cu evoluţionismul, zicând că pot fi îngemănate. Dar, de fapt, nu poţi, deoarece, aşa cum ziceam, această filosofie evoluţionistă a fost plăsmuită de nişte oameni care au dorit să explice toate fără Dumnezeu. Potrivit evoluţionismului, omul a apărut prin moarte, prin selecţie naturală, pe măsură ce organismele mai adaptate au supravieţuit, iar cele mai puţin adaptate au pierit. Moartea este cea care a creat, a produs „organismele superioare”, inclusiv omul. Aşa spune Charles Darwin, în concluzia cărţii sale „Originea speciilor”. Acest lucru este tocmai opusul viziunii creştine, deoarece înţelegerea creştină este că, înainte de căderea omului, moartea n-a existat.

Când omul a păcătuit, atunci s-a ivit moartea în lume. Sfântul Pavel zice foarte limpede acest lucru. Moartea a apărut în lume prin păcat: şi moartea trupească, şi moartea duhovnicească. Apoi a venit Hristos, Dumnezeu-Omul. El, fiind singur fără de păcat, a luat asupra Sa cea mai de pe urmă consecinţă fizică a păcatului, adică moartea, pentru a birui toate urmările duhovniceşti şi trupeşti ale morţii, prin mântuitoarea Sa moarte şi înviere. Doar dacă înţelegi că moartea este urmarea păcatului poţi înţelege cu adevărat pentru ce a murit Hristos pe cruce şi l-a izbăvit pe om de păcat.

Aşa că doctrina modernă a evoluţiei subminează întreaga înţelegere ortodoxă a Facerii, felul în care s-a săvârşit aceasta, precum şi învăţătura ortodoxă a răscumpărării, despre cum ne-a răscumpărat Hristos pe cruce. Această doctrină a evoluţiei este un aspect cheie al necredinţei contemporane, cu care se confruntă creştinii vremurilor noastre.

Creştinii se mai confruntă tot timpul şi cu ideea că Scriptura nu este cu adevărat istorică, că Vechiul Testament, ba chiar şi Noul Testament nu conţin relatări istorice. Această provocare împotriva credinţei noastre vine tot din necredinţa societăţii moderne secularizate şi este înfăţişată ca un lucru cert şi dovedit. Dar, iarăşi, lucrurile nu stau de fapt aşa! E vorba doar de nişte presupuneri şubrede, plecate de la concepţia greşită că Sfintele Scripturi nu sunt rodul dumnezeieştii descoperiri şi insuflări.

Aşa că noi, dreptslăvitorii creştini, trebuie să ne ţinem cu tărie de credinţa noastră şi să înţelegem că aceste filosofii, aceste concepte ce ne sunt înfăţişate, care pun sub semnul întrebării credinţa ortodoxă, nu sunt deloc obiective. Ele provin de la nişte oameni puţin credincioşi sau chiar atei – ori, aşa cum zicea părintele Serafim Rose, nihilişti, adică care nu cred într-un Adevăr absolut. Trebuie să ne dăm seama de acest curent subteran din societatea noastră: concepţia că nu există un Adevăr absolut. Trebuie să fim conştienţi de nihilismul existent în vremurile noastre, pentru a ne păzi de el şi, aşa cum zicea tot părintele Serafim, „trebuie să realizăm că o parte din el e deja în noi”. Nu mai suntem ca românii din secolul al 8-lea, suntem alt fel de oameni, deoarece, chiar fără s-o ştim, am fost bombardaţi neîncetat de necredinţa care caută să ne erodeze credinţa. Trebuie să stăm pururea neclintiţi în credinţa noastră creştină ortodoxă.

Autor interviu: Raluca TĂNĂSEANU, traducere din engleză: Radu HAGIU; Articol apărut în: Presa Ortodoxă, nr. 4/2009

Sursă: Război întru Cuvânt

„Familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi“

Nu în zadar se afirmă faptul că "o casă de preot are pereţi de sticlă", pentru că familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi. Ea poate zidi sufleteşte foarte mult, poate reda societăţii actuale adevărata percepţie a ceea ce înseamnă o familie creştină, cum la fel poate distruge enorm sufleteşte pe enoriaşi, dacă se constituie într-un exemplu negativ“, e convins pr. Ioan Simiraş. Parohul de la Hangu, judeţul Neamţ, ne-a mărturisit câteva dintre bucuriile unei familii binecuvântate cu opt copii, schiţându-ne, în cele ce urmează, imaginea unei familii de preot, aşa cum o vede Sfinţia Sa.

Cum ar trebui să fie familia preotului, pentru a se constitui într-o a doua şcoală de spiritualitate, după biserică?

Se ştie faptul că familia preotului are un rol misionar foarte important. Nu în zadar se afirmă faptul că „o casă de preot  are pereţi de sticlă“, pentru că familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi. Ea poate zidi sufleteşte foarte mult, poate reda societăţii actuale secularizate adevărata percepţie a ceea ce înseamnă o familie creştină, cum la fel poate distruge enorm sufleteşte pe enoriaşi, dacă se constituie într-un exemplu negativ.

Dacă în familia preotului domneşte respectul şi dragostea jertfelnică, dacă este animată de cât mai mulţi copii (eu consider că neapărat trebuie spartă bariera psihologică de unul sau doi copii), dacă se trăieşte o viaţă duhovnicească sinceră, atunci ea devine, cu siguranţă, o a doua şcoală de spiritualitate, după biserică, pentru membrii comunităţii.

Cum îşi educă preotul copiii?

Bineînţeles că în spiritul unei vieţi evanghelice, creştine. Viaţa şi comportamentul părinţilor se reflectă automat în cel al copiilor. O educaţie bună presupune ca membrii familiei să aibă un povăţuitor duhovnicesc, presupune ca ei să facă cel puţin patru lucruri împreună: să se roage împreună acasă (dacă nu se poate în fiecare zi, cel puţin o dată pe săptămână), să stea la masă împreună, să participe duminica împreună la Sf. Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.

E foarte important ca preotul să fie o persoană absolut credibilă

Cum să fie preoteasa? Cum îl poate ajuta ea pe preot în misiunea pastorală?

Preoteasa este jumătatea preotului. De aceea, reuşitele unui preot în toate planurile de activitate depind foarte mult de modul cum este înţeles şi sprijinit de tovarăşa sa de viaţă. Consider că o preoteasă trebuie să fie, în primul rând, o femeie cu frica lui Dumnezeu, conştientă de responsabilitatea rolului pe care îl are şi, în al doilea rând, să fie capabilă de jertfă şi de renunţare la sine pentru binele Bisericii. Cel mai mult îl poate ajuta pe preot atunci când ea însăşi, împreună cu copiii, este prezentă la biserică, când se spovedeşte, se împărtăşeşte, când face milostenii şi pomeniri pentru cei adormiţi, când botează sau cunună familii mai nevoiaşe, când este apropiată de oameni şi vorbeşte cu ei.

Cum să fie preotul pentru a face faţă problemelor, cerinţelor, exigenţelor contemporaneităţii?

Să fie aşa cum zice Mântuitorul: „Sarea pământului şi lumina lumii“ (Mat. 5, 13-14), trebuie să fie permanent conştient de faptul că el este „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu“(I Corint. 4, 1)

Consider foarte important  faptul că preotul trebuie să fie o persoană absolut credibilă. Aceasta presupune ca orice zice şi învaţă pe oameni să înfăptuiască el şi familia sa mai întâi. Astfel, câştigând încrederea păstoriţilor săi, cuvântul său va fi luat în seamă şi va fi întotdeauna unul „cu putere multă“. De asemenea, un aspect la fel de important este şi acela ca preotul, în toate zilele, să-i poarte în rugăciune pe toţi păstoriţii săi, aşa precum un tată credincios îi poartă la inima sa şi se roagă pentru copiii săi.

„A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc“

Aveţi enoriaşi care vă fac pastoraţia mai frumoasă, aducându-vă satisfacţia lucrului bine făcut?

Da, şi ei sunt cei care, cel puţin nouă, preoţilor, ne înseninează viaţa şi ne dau un nou suflu misionar, ne dau elan, ne fac să vedem că Dumnezeu este viu şi că lucrează cu înţelepciune multă. Spre exemplu, membrii unei familii de intelectuali, care mult timp au petrecut departe de biserică, prin harul lui Dumnezeu, ajungând la cunoştinţa adevărului, au devenit nişte creştini autentici, nelipsind de la nici o slujbă a bisericii noastre, respectând toate posturile, spovedindu-se, împărtăşindu-se, făcând milostenii, având o rânduială de rugăciune acasă. Un alt caz este acela al unei tinere soţii, care, în timpul sarcinii, la un control i s-a recomandat cu insistenţă să facă întrerupere de sarcină, pentru că exista riscul ca pruncul să se nască cu grave probleme. Deşi iniţial o bătea gândul să urmeze sfatul medicului, cu nădejdea în Dumnezeu şi urmând sfatul duhovnicului, a dus mai departe sarcina, născând un copil perfect sănătos.

Sfinţia Voastră cum vă descurcaţi cu o familie aşa numeroasă? Aveţi satisfacţii pe măsura greutăţilor de zi cu zi?

Într-adevăr am o familie numeroasă, ce numără opt copii, patru băieţi şi patru fete. Cel mai mare este elev în clasa a X-a la Seminarul Teologic din Iaşi, iar cel mai mic membru al familiei este o fetiţă, Andreea, de numai 10 luni. Vara aceasta, mergând la nişte rude, m-am întâlnit cu cineva, care, aflând câţi copii am, a zis: „Eşti nebun!“. A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc, ci unul cu adevărat creştinesc şi cu totul firesc pentru orice familie creştină care are frică de Dumnezeu. Dar constatăm că astăzi ceea ce ar trebui să fie perfect firesc şi normal a devenit ciudăţenie şi anormalitate, iar ceea ce ar tebui să fie considerat ca nefiresc a devenit normalitate şi regulă de viaţă. Şi eu, şi soţia mea ne considerăm nişte oameni fericiţi, binecuvântaţi de Dumnezeu şi încă de opt ori binecuvântaţi. 

A creşte şi a educa opt copii nu este nici foarte greu, dar nici foarte uşor. Pentru mine este o adevărată binecuvântare şi faptul că mi-a dat Dumnezeu o soţie foarte vrednică şi cu reale aptitudini pedagogice, ceea ce constituie un foarte mare avantaj. Greutăţi nu sunt puţine, pentru că nu este atât de uşor să ai şase copii la şcoală şi unul la grădiniţă, cerinţele fiind atât de multe, dar Dumnezeu totdeauna a fost cu noi şi ne-a ajutat să ieşim cu bine din toate greutăţile. Copiii sunt cei care ne umplu viaţa, ne dau mai mult sens existenţei, cei care ne fac să ne simţim tot tineri, deşi firele de păr alb ar vrea să ne spună altceva. Cea mai mare bucurie pentru noi este atunci când îi avem pe toţi în jurul nostru, când îi vedem sănătoşi şi silitori, când se ajută între ei, dar mai ales atunci când, atât de frumos, împodobesc biserica lui Dumnezeu. Aceste bucurii şi binecuvântări le dorim tuturor familiilor creştine!

Pr. Ioan Simiraş - Parohia Hangu, jud. Neamţ

Sursă: Doxologia