Viața Sfintei Parascheva, pe înțelesul copiilor

Patriarhul Daniel: „Naşterea de prunci este întotdeauna un dar de la Dumnezeu”

Uneori Dumnezeu îngăduie ca cineva să nu aibă imediat copii în baza naturii pentru a arăta că natura, dacă este roditoare, este roditoare nu de la sine prin înlănţuirea de legi oarbe ale naturii, ci este roditoare tot prin binecuvântarea lui Dumnezeu. 

Deci, natura umană când este sănătoasă şi roditoare este pentru că în rodirea însăşi se află lucrător harul lui Dumnezeu. Şi atunci când soţul şi soţia care doresc să aibă copii nu au copii înţeleg mai bine că naşterea de prunci este un dar de la Dumnezeu şi nu un simplu dar natural care vine de la sine în mod automat. 

Indiferent că e vârstă tânără sau înaintată, naşterea de prunci este totdeauna un dar de la Dumnezeu. Numai când nu primim imediat acest dar ne dăm seama cât de mare este valoarea lui. Ca şi sănătatea, numai când nu mai avem sănătatea înţelegem mai bine cât de preţioasă este ea.

Sursă: Basilica

Cizmarul din Alexandria, model pentru Sfântul Antonie cel Mare

Monahul Damaschin Grigoriatul / Cuvinte Duhovniceşti

În viaţa Sfântului Antonie cel Mare întâlnim următorul episod.

Într-o seară, stătea în faţa colibei sale din deşert şi se ruga pentru mântuirea sufletului, pentru alungarea patimilor şi pentru dobândirea harului Sfântului Duh. La un moment dat, privind către cerul înstelat, i-a venit în minte următoarea rugăciune: „Oare există în acest deşert un alt ascet, care să aibă o viaţă duhovnicească mai intensă decât mine, ca să merg lângă el şi să mă folosesc de îndrumarea lui?” Atunci îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a spus: „Există în Alexandria un cizmar care are o viaţă duhovnicească mai bogată decât a ta şi de la care ai ce să înveţi!”

A doua zi sfântul a mers în oraş şi l-a găsit pe cizmar. A început să-l întrebe despre viaţa lui. Acela, după multe ezitări, presat de rugăminţile ascetului, i-a spus:

- Trăiesc în această colibă sărăcăcioasă împreună cu soţia mea. Avem copii care s-au căsătorit şi au ajuns la casele lor şi de atunci eu şi soţia mea trăim ca frate şi soră, în curăţie şi în viaţă duhovnicească, nădăjduind că ne vom mântui. Tot ce câştig din slujba mea de cizmar împart în trei părţi. O parte o dau săracilor, o parte o dau bisericii şi restul pentru nevoile noastre de zi cu zi.

Ascetul îl întrebă din nou: „Şi totuşi, ce altceva mai faci?”

Nimic altceva, doar că în fiecare seară ies pe veranda casei, privesc spre oraş şi spun în sinea mea: „Toţi se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad!”

Atunci ascetul s-a luminat. Pentru o astfel de smerenie adâncă, cizmarul se ridicase duhovniceşte deasupra nevoinţelor sale din deşert.

(Părintele Damaschin Grigoriatul, Minunile – mărturie a dreptei credinţe, Editura Areopag, 2011, pp. 98-99)

Sursa: Doxologia

OTRAVA care face RAVAGII printre copiii din România, dată chiar de părinți. Medici: Avem 2-3 cazuri disperate pe săptămână, inclusiv copii de grădiniță

Copiii şi adolescenţii îşi riscă sănătatea, "drogul" fiindu-le oferit zilnic chiar de părinţi. Medicii susţin că jocurile pe calculator dăunează grav sănătății, iar utilizarea frecventă a computerului a dat naştere dependenţei.

”În multe cazuri se ajunge la psihoterapie și medicație”, spune medicul-şef al Secţiei de psihiatrie pediatrică din cadrul Clinicii de Psihiatrie şi Neurologie pentru Copii şi Adolescenţi a Spitalului „Louis Ţurcanu” Timişoara, Laura Nussbaum.

Numeroşi copii au încă de mici tablete şi laptopuri, de cele mai multe ori manevrând fără probleme tastatura şi mouse-ul înainte de a învăţa să scrie cu stiloul.

”E adevărat că accesul copiilor la noile tehnologii le dezvoltă abilități și aptitudini, dar lucrurile trebuie făcute cu măsură, iar debutul în mediul virtual trebuie amânat cât mai mult cu putință. Calculatorul, tableta și telefonul mobil dau dependență. Avem foarte multe cazuri de copii de la grădiniță sau de la clasele primare. Aceștia nu își doresc nimic altceva decât să se joace pe calculator. Cu cât vârsta la care copiii au acces la calculator e mai mică, cu atât este mai periculos în ceea ce privește adicția”, spune medicul timișorean.

O dată cu creşterea în vârstă, se ajunge la cazuri în care copiii chiulesc de la ore pentru a sta cu ochii ațintiți pe monitor și mintea conectată la o realitate virtuală, de cele mai multe ori violentă.

”Unii dezvoltă ticuri, alții sunt agitați. La mulți se exacerbează anumite probleme mentale sau comportamentale care altfel ar fi trecute mai ușor cu vederea. Avem mulți copii hiperactivi. Unii ajung la obezitate deoarece refuză orice fel de mișcare. Alții refuză să mai mănânce și nici apă nu mai beau ca să nu își întrerupă jocul. Apoi mai apar și alte probleme. Copiii fug de realitate și se refugiază în mediul virtual pentru că altfel controlezi lucrurile în joc. Mai mult, sunt cazuri în care copiii socializează doar online, ei acolo trăiesc. De asemenea, sunt și foarte mulți elevi la care bioritmul este perturbat. Unii ajung să doarmă doar două ore din 24. Alții dorm doar câteva ore după trei-patru zile de nesomn pe motiv că trebuie să termine un nivel de joc. Se ajunge în situația în care copiii nu mai au limite”, spune Laura Nussbaum, citată de Renașterea Bănățeană.

Majoritatea părințiilor vin la un consult de specialitate abia când situația scapă de sub control, iar părinţii se impacientează că nu mai găsesc soluţii:

”În cele mai multe cazuri copiii sunt aduși la medic când s-a instalat deja dependența și copiii nu își mai doresc nimic altceva decât se se joace pe computer. Chiulul școlar și rezultatele slabe la învățătură sunt semnalele care îi mobilizează pe părinți. În multe cazuri din rândurile elevilor de la clasele mari de gimnaziu și ai adolescențiilor de la liceu se ajunge la psihoterapie și medicație. Întâlnim o psihopatologie urâtă de tip maniacal, depresie, agitație, simptome psihotice cu halucinații și chiar stări suicidare sau tentative de suicid”, spune medicul-şef al Secţiei de psihiatrie pediatrică de la ”Louis Țurcanu”.

”Avem două-trei cazuri disperate pe săptămână. Patologia este mai greu de recunoscut, iar pacienții ajung la medic când situația scapă de sub control. Foarte puțini părinți vin la timp, majoritatea apelează la specialist abia atunci când copilul nu mai funcționează în nici o direcție. Cu cât se amână rezolvarea problemei, lucrurile se agravează. Cele mai grele cazuri sunt cele în care și mediul familial este perturbat.”, precizează Laura Nussbaum.

Potrivit specialistului timișorean, o mare parte din vină o poartă părinții care nu limitează accesul copiilor lor la computer, ba chiar îi neglijează, dedicându-și timpul în special situației financiare, cu speranța că banii rezolvă toate problemele.

”Dependența de calculator și consumul de substanțe interzise merg mână în mână. Rezolvări sunt, dar trebuie lucrat. Din cauza incosecvenței părinților avem însă puține reușite. Din păcate pentru foarte mulți părinți primează banii, iar copiii se simt abandonați și lipsiți de valoare, astfel că se impune și terapie de familie pentru ca pacienții să nu se mai simtă singuri, ci să se simtă valorizați”, spune Laura Nussbaum.

Conform medicului timișorean, timpul petrecut la calculator de un copil ar trebui să fie de 15-30 de minute zilnic, în funcție de vârsta acestuia. Mai mult, acesta trebuie antrenat de părinți în tot felul de activități care să-i capteze interesul. Nu în ultimul rând, elevii mari trebuie să-și dea seama ei singuri că jocul și interacțiunea cu semenii doar virtual le afectează sănătatea.

Orele de vizionare la televizor reduc dezvoltarea copiilor / Sfaturi pentru părinți

Sursa: TV Time Cuts Toddler Development, 18.01.2015, de Margie King, consultant în sănătate

http://www.greenmedinfo.com/blog/tv-time-cuts-toddler-development

Când creșteam, mama mea ne-a spus întotdeauna că vizionarea prea multor episoade din “The Three Stooges” ne va distruge creierul. Desigur, nu avea nici o dovadă solidă a acestui lucru. Dar, așa cum a reieșit, se pare că ea știa ceva.

Cercetătorii din Taiwan s-au uitat recent la efectele vizionării la televizor asupra aptitudinilor de dezvoltare ale copiilor. [i]

Studiul este oportun. Universitatea din Michigan raportează că vizionarea televizorului în rândul copiilor este la un maxim al ultimilor 8 ani. Dar nu este vorba doar de TV. Copiii de astăzi sunt de asemenea conectați la DVD-uri, video-uri, console de jocuri, computere și alte dispozitive.

Chiar și copiii între 1 și 3 ani sunt prinși în acțiune. Un alt studiu a descoperit că 10% dintre bebelușii între 0 și 1 an și 39% dintre copiii între 2 și 4 ani au avut acces la smartphone-uri, iPod-uri, iPad-uri sau alte dispozitive tip tabletă.

Cercetătorii din Taiwan au dorit să știe cât timp petreceau copiii în fața televizorului și a altor dispozitive și ce efecte au acestea asupra aptitudinilor lor cognitive, lingvistice și motrice.

Ei au colectat date despre 150 de copii sub 3 ani care aveau acces la TV, smartphone-uri, iPad-uri sau computere.

Copiii au fost împărțiți în două grupuri în funcție de faptul dacă au vizionat mai mult de două ore pe zi (grupul cu expunere mare) sau mai puțin de 3 ore pe zi (grupul de control).

În grupul cu expunere mare, cercetătorii au descoperit că copiii vizionau în medie 137,2 minute pe zi. Chiar și cei sub doi ani vizionau în medie 67,4 minute pe zi. Cei peste 2 ani au petrecut în medie 103,8 minute privind la televizor.

Ei au descoperit, de asemenea, că acei copii aflați în îngrijirea persoanelor care nu sunt părinții lor, incluzând bunicii și bonele, au privit mai mult la TV.

Cercetătorii au folosit teste standard pentru a evalua dezvoltarea aptitudinilor cognitive și lingvistice ale copiilor. Testele au evaluat, de asemenea, abilitățile personale sociale. Au evaluat și aptitudinile motrice fine și brute. Acestea au inclus aspecte ca reflexele, locomoția, manipularea obiectelor, apucarea și coordonarea vizual-motrice.

Comparativ cu copiii care nu au privit mult la televizor, cei care erau mai frecvent expuși la televiziune au avut:

- o probabilitate de 3,9 ori mai mare ca să aibă dezvoltare cognitivă întârziată

– o probabilitate de 3,3 ori mai mare ca să aibă aptitudini lingvistice întârziate

– o probabilitate de 3,7 ori mai mare ca să aibă dezvoltare motrice întârziată.

Și ei nici măcar nu vizionau “The Three Stooges”. Mulți copii din studiu vizionau programe “educaționale”. Cel mai frecvent ei au vizionat “Teletubbies,” “Thomas and Friends,” și “Dora the Explorer.” Cercetătorii au explicat că problema nu este ceea ce vizionează copiii. Este numai faptul de a viziona care este cauza.

Copiii care privesc oricât de puțin la televizor petrec mai puțin timp în activități care contribuie la dezvoltarea lor. Și acestea includ joaca. Cu cât copiii mici privesc mai mult la televizor, cu atât mai puțin petrec în activități fizice necesare pentru a-și îmbunătăți aptitudinile motrice.

Academia Americană de Pediatrie recomandă ca toți copiii de 2 ani și mai mari să vizioneze mai puțin de două ore de televiziune pe zi, iar copiii mai mici de 2 ani să nu privească deloc la televizor.

Privitul prea mult la televizor a fost, de asemenea, legat de:

– Risc crescut de diabet de tip 2

– Risc crescut de moarte din cauze cardiovasculare

– Violență și abuz timpuriu de alcool

– Modificări microvasculare adverse în retina copiilor

– Obezitateși consum crescut de gustări.

Vezi aici câteva linkuri cu moduri creative de a dezvăța copiii deobiceiul de a privi la televizor.

Despre autoare:

Margie King este o absolventă a Institutului pentru Nutriție Integrată. Deținătoarea unui M.B.A. de la Universitatea Wharton și avocat de companie timp de 20 de ani, ea a părăsit lumea afacerilor pentru a-și urma pasiunea pentru toate lucrurile care hrănesc. Margie este autorul cărții “Nourishing Menopause: The Whole Food Guide toBalancing Your Hormones Naturally” (în trad. “Hrănind menopauza – Ghidul alimentelor integrale pentru a-ți echilibra hormonii în mod natural”). Ea este, de asemenea, un copywriter și un editor în domeniile sănătate naturală, frumusețe și nutriție. Pentru a o contacta, vizitați pagina www.NourishingMenopause.com.

[i] Ying-Lin Yin et al. “Effects of television exposure ondevelopmental skills among young children.” Infant Behav Dev. 2014 Dec 25;38C:20-26. doi: 10.1016/j.infbeh.2014.12.005. [Epub ahead of print]

Sursa: Familia Ortodoxă

Ce trebuie să facem pentru a-i învăța pe copiii noștri să fie independenți – sfaturi date de Ekaterina Burmistrova

de Ekaterina Burmistrova, pravmir.ru

De multe ori, părinţii sunt nevoiți să audă cât este de necesar și de util pentru copii să fie de independenţi. Dar nu în multe cărți din domeniul educației se vorbește despre cât de greu le este părinților să treacă prin această autonomie. Psiholog și mamă a 10 copii, Ekaterina Burmistrova ne vorbește despre cum poți sprijini familia să realizeze independența copiilor.

Există un concept în psihologia dezvoltării –„zona de dezvoltare proximală” (ZDP).

Să presupunem că un copil are o anumită abilitate X – poate încălța pantofi cu scai. La următoare abilitate Y (încălţarea pantofilor cu șireturi) el nu este capabil să ajungă singur. Între aceste abilități există o anumită distanță. E nevoie de ceva timp până când copilul va fi capabil să facă acest lucru. Dacă noi nu-l vom ajuta într-un fel, acest lucru se va rezolva într-un anumit timp destul de lung.

Provocările familiei cu mulți copii

de NINA ARHIPOVA, pravmir.ru

Copilul dumneavoastră se comportă urât? Vă consideră o mamă rea? Nu aveți timp și nu înțelegeți ce se întâmplă cu viața dumneavoastră? Acestea și multe alte întrebări actuale despre nașteri și despre ce trebuie făcut vă prezintă Nina Arhipova, mamă cu mulți copii. Trebuie spus încă de la început: nu există răspunsuri!

Mama lucrătoare cu mulți copii față de cea care nu lucrează

Deși acum se întâlnesc destule familii cu mulți copii, acest lucru poate stârni încă o oarecare senzație.

Uneori mi se pare că cea mai mare realizare a vieţii mele este că sunt mamă cu patru copii. Asta chiar dacă am multe alte realizări, care ar putea fi menționate separat, pentru că, totuși, eu nu sunt numai părinte.

Eu am și alte preocupări, alte interese, planuri, vise, speranțe înfrânte, experiențe neasimilate și altele, despre care se discută în șoaptă în bucătărie. Pentru spațiul social este interesant, în special, statusul meu familial. Poate că omul are o dorință profundă de a fi fascinat de aventurismul altora? Mie personal îmi plac foarte mult reprezentațiile acrobaților sub cupola circului – îmi stă inima în loc.

Dunia este fiica cea mică (de fapt avem două fete cele mai mici, gemenele luliana și Evdokia, dar Dunia este cea mai mică) a găsit pe raftul cu pantofi un pantofior vechi. Timp de o jumătate de oră, vecinii au ascultat urletele și suspinele ei ca să i se dea și cel de-al doilea pantofior pentru ca să meargă elegant încălțată la grădiniță.

Nu exagerez deloc – Dunia chiar plângea în hohote, își smulgea hăinuța de pe ea, căciulița, se tăvălea pe podea. Iuliana zâmbea binevoitoare. Ea tocmai își schimbase căciulița călduroasă cu o pălăriuță drăguță cu pampon. Vania, cel mijlociu, a demonstrat că cei mici pot scoate sunete foarte stridente, dacă le interzici să ia cu ei la grădiniță jucăriile noi. Masha, cea mare, speranță și sprijin, striga mai tare decât ceilalți, întrebând unde este cartea ei de engleză.

Până atunci, s-au spălat pe dinți. Înainte de a se spăla, i-am trezit. Iar seara îi băgasem în pat. Și așa, zi după zi, dimineață după seară, să binecuvânteze Dumnezeu grădinițele, școlile și cercurile ocupaționale, pe elevi și pe dascăli.

Trebuie să scriu o rubrică, un articol, să prelucrez fotografiile, să mă duc la câteva lecții din cursul la care m-am înscris. Intenționez, de asemenea, să mă duc cu o prietenă la expoziția lui Serov. Apoi trebuie să-mi duc copiii la activitățile extrașcolare. Trebuie să pregătesc apoi cina, să-i hrănesc și să-i duc la culcare. Să fii o mamă lucrătoare cu mulți copii, nu este deloc ușor.

Am încercat să fiu o mamă cu mulți copii care nu lucrează – acest lucru este și mai greu. Asta pentru că, mai devreme sau mai târziu, îți vin în minte gânduri despre anii tăi cei mai buni. Eu nu doresc deloc să mă transform într-o femeie care are pretenția tot timpul ca cei apropiați să-i compenseze tinerețea, frumusețea, sănătatea. Da, sunt oameni, care ar fi putut să facă asta, numai că numărul lor este de dimensiunea unei erori statistice.

Cu un an în urmă, conducătorul principal în rutina de dimineață a fost Iuliana. Ea avea propriile idei despre cum trebuie să te porți cu ea. De exemplu, pe vreme geroasă ea voia să iasă din casă fără geacă. Vara, însă, își punea șalul și mănușile cu un deget. Aceste probleme le puteți rezolva, veți zice voi, lăsând-o pe încăpățânată să iasă la ger așa cum vrea ea. Mai mult, eu însămi sunt de acord cu această testare în frig când vorbim despre altcineva, cu excepția Iulianei. Această fetiță disprețuiește condițiile externe, dacă acestea nu coincid cu dorințele ei de a arăta minunat. Ca și colonizatorul alb, care transpiră în junglele Indiei, Iuliana își menține părerea ei tot timpul.

Când copiii merg la culcare, ea le face zgomotos observație numai pentru simplul motiv că ea este cea mai mare. Masha, care are 8 ani, mi se plânge de uzurpatoarea de trei ani și buza de jos îi tremură. Singurul mod de a o potoli pe Iuliana este să fii de acord cu ea. Lumea se învârte în jurul Iulianei, lumea i se supune și atunci ea are o stare de spirit veselă. Ne împarte îmbrățișări și săruturi. Pune peste pălărie o căciuliță cu pampon și merge la grădiniță. Căciulița, pălăria, geaca, fularul, mănușile, periuța de dinți și tricoul – roz. Tricoul – neapărat cu desen. Fusta – verde. Are două. În caz de cutremur sau tsunami.

Familiile cu mulți copii au gratuitate (în fiecare a treia marți din lună)

Nu vreau să mă ocup cu calcule meschine privind cheltuielile pe tărâmul maternității. Dar nici nu poți trece peste ele dacă vrei să ai mulți copii.

Este dificil să treci peste calculul biletelor la mare. Sau peste calcului cheltuielilor cu doctorii – asta pentru că eu nu cred în îngrijiri medicale bune și gratuite. Copii merg la patru cercuri, fiecare la câte unul; fiul merge la logoped, fiica cea mare la un centru de formare culturală și socializare pentru adolescenți. Toate acestea trebuiesc plătite. La fel și mersul la teatru, muzeu, film. Practica biletelor promoționale pentru muzee nu a fost agreată de guvern și de aceea se acordă bilete gratuite familiilor cu mulți copii. Acest lucru se întâmplă o dată pe lună. Astfel a fost stabilită a treia marți a fiecărei luni. Unele muzee mai practică biletele promoționale, dar ele sunt din ce în ce mai puține.

Îmbrăcămintea. Despre asta pot să scriu adevărate legende. Unele lucruri trec de la unul la altul, pentru cei mari trebuie să cumpăr când, unde și cum pot (le cumpăr din timp, mai ales când sunt reduceri). De două ori pe an trebuie să umblu în lucruri, să văd ce și cui i se potrivește, ce nu mai trebuie, arunc sau le dau altor copii. Migrația încălțărilor din depozit în dulap și invers, în funcție de anotimp, mă ajută să le triez. Am acumulat deja experiență în această privință.

Dunia trece prin faza critică de trei ani. Ieri s-a îmbrăcat pentru grădiniță cu un sarafan din material de blugi, pe cap și-a pus o diademă, mănuși lungi pe ambele mâini. Alaltăieri – s-a îmbrăcat în pantaloni scurți galbeni peste un dres gri-închis. Săptămâna trecută a vrut neapărat costum de baie ca să se spele pe cap. Periodic îmbracă două rochii atunci când nu se hotărăște la una dintre ele.

Îi este ușor, oare, patinatorului?

Cel mai important lucru pe care l-am învățat este să nu pun întrebări suplimentare. Pe copii trebuie să-i informezi. Fraza: „Puiule, uite ce rochie simpatică, nu-i așa?” – este o greșeală. Fără trucuri retorice. Nu le dați copiilor motive să se gândească la asemenea întrebări. Riscați să vi se răspundă altfel decât v-ați fi dorit.

Atenția cu care formulezi frazele în această situație este cheia succesului. Nu trebuie spus: „Dacă nu încetezi cu urlatul, nu-ți mai cumpăr înghețată”. Este mai bine să formulezi: „Dacă te liniștești, îți iau o înghețată”.

Tot timpul trebuie respectat echilibrul între exigență și îngăduință. Dacă se interzice ceva, iar acel ceva este foarte dorit de către copil, părinții riscă aiureala să continue să interzică, deși ei înșiși nu prea știu de ce. Această neîncredere interioară este simțită imediat de către copii și cerința lor trece progresiv în isterie cu tăvăleală pe podea. În aceste momente îmi amintesc despre ierarhia lumii. Devin posomorâtă și fac o pauză. Apoi îi permit binevoitoare. De obicei, bunăvoința este foarte agreată. Chiar dacă par un despot, aș face asta în fiecare zi. Ca un dictator înțelept, trebuie să mă rezum la argumente raționale.

Noi îi învățăm pe copii să vină la noi cu toate conflictele, problemele lor. N-am văzut niciodată ca cei mici să aplaneze conflictul spre satisfacția tuturor. Deși nu putem să rezolvăm conflictul, putem, mai degrabă, să fim intermediari, să avem rolul de supraveghetor și să-i mângâiem. Nu le permitem să se bată. Această activitate a părinților ocupă mult timp și atenție, dar, se pare, aduce rezultate.

Vania – este singurul băiat. Este foarte bun și tandru. El preferă acțiunea în locul discuțiilor. Când urmările acțiunii sale ies la iveală, Vania primește cu stoicism loviturile soartei. Este un cavaler galant. Dacă fetele îi cer insistent ceva, el le dă. Și, în general, le face voia, le menajează. El este alături de ele, le ajută pe cele mici și are admirație pentru cea mare. Își trăiește viața lui de băiat în regatul feminin care-l înconjoară. Chiar dacă pare ciudat, fetele sunt foarte atașate de el și îi cer să se joace cu ele. Vania este aproape întotdeauna într-o stare de spirit bună și se mâhnește rar. Eu cred că cel mai bun mijloc împotriva plictiselii este să facă exerciții sub cupola complexului sportiv.

Strategiile de educare s-au schimbat de la un copil la altul. Strategia actuală – să creez și să întăresc relațiile bune dintre copii. Aceasta este, fără îndoială, prioritatea numărul unu. Poți să observi adesea cum părinții manipulează copiii, folosind gelozia și concurența. Este o tactică comodă, eficientă. Din păcate aceasta funcționează pe termen scurt.

Este greu să păstrezi echidistanța față de copii și, de fapt, nici nu este necesar – necesitățile și perioadele critice fiind diferite. Părintele dintr-o familie cu mulți copii este asemenea unui patinator: când face secvență de pași sau elemente puternice sau balans pe patine. Privindu-l, exercițiul arată frumos și ușor. Dar cât îl costă pe patinator această ușurință nu știe nimeni. Greșelile părinților sunt un lucru normal. Nu reușesc dintr-odată și repede să prindă ritmul copilului, să înțeleagă ce-i trebuie la un moment dat: să-l mângâie sau, dimpotrivă, să fie sever. Rezolvarea problemei referitoare la recompensă sau pedeapsă, astfel încât să fie eficientă pentru ambii părinți, poate dura ani de zile. Sistemul ar trebui să fie clar pentru copii – altfel ei îl pot submina.

Maria, Masha – este cea mare. Este o fată subțire și vulnerabilă, dar în același timp lovește precum o sabie în mâna samuraiului. Viața n-o răsfață, dar îi oferă multe posibilități de dezvoltare interioară și de perfecționare a abilităților de organizare și disciplină. Ea are simțul umorului și uneori spune bancuri amuzante. Domnișoara este independentă, poate să gătească, îi aduce pe cei mici de la activitățile extrașcolare, face cumpărături. Făcutul temelor este treaba ei, încă se descurcă. Mashenka are simț artistic și noi privim cu interes ce o să iasă din asta. Masha îmi amintește de mine și de aceea, probabil, îmi este cel mai greu. Dar este și interesant, în același timp.

Mama poate să țipe la copii, să-i priveze de anumite lucruri, să fie nervoasă. Mama este și ea un om, care nu poate să fie reținută în orice situație. Să zicem că poți să îmbraci de două ori un copil gata îmbrăcat, pentru că el s-a răzgândit, dar a treia oară îl iei de mână și îl bagi în mașină cu forța. Și pentru asta nu, nu pot să-mi cer scuze, deși eu pot să mă scuz, atunci când consider că nu am dreptate.

Dans pe sârmă

O mamă cu mulți copii suportă destul de liniștită țipetele copiilor. La urma urmei, veșnic în această lume cineva este nemulțumit. Odată, Vania, care avea trei ani, și-a dorit cu ardoare o sabie de lemn cu care i-a lovit pe copiii de lângă noi. Nici nu se poate exprima dezamăgirea lui despre cele întâmplate. Am rămas fără cuvinte atât eu, cât şi el. Apoi Vania a început să plângă. L-am mângâiat pe spate și s-a potolit.

În decurs de o oră s-au apropiat de noi câțiva bărbați, care ne-au spus cu autoritate că băieții n-ar trebui să plângă. Acești oameni buni și atenți s-au depărtat de noi cu fețele gânditoare atunci când le-am spus că: „Toți oamenii plâng dacă sunt profund supărați. Dumneavoastră nu plângeți atunci când aveți o mare supărare?”

Tema comunicării cu oamenii este inepuizabilă: „O, sunt toți ai dumneavoastră?”, „Dar cum vă descurcați?”, „Veți mai face copii?”, „Nu semănați a familie cu mulți copii.”, „Nu te mustră conștiința că lucrezi?” Mi se pare că, în aceste momente, oamenii vorbesc singuri.

Bineînțeles că nu toți sunt mulțumiți. Vecinii mă judecă: „Au făcut o droaie de copii și-i mai cheamă și pe alții în vizită”. Probabil că ei consideră că au dreptul la musafiri numai familiile cu unu sau doi copii.

Când s-au născut gemenele, a apărut o problemă de logistică: Masha avea aproape 5 ani, Vania – aproape 1 an și jumătate. Eram în ianuarie. Eu eram cu gemenele în eșarfă port-bebe, una în față, cealaltă în spate, iar pe ceilalți doi i-am luat de mână și am plecat să-i plimb. S-a oprit lângă mine o mașină de teren din care a scos capul șoferul și mi-a zis: „Bravo!” și a aplaudat.

Este posibil ca acest șofer să meargă la circ și să se delecteze cu salturile artiștilor la trapez, sub cupola circului.

Traducere: Nicoleta Macovei

Sursa: Știri pentru Viață

Lenea la copii / Sfaturi pentru părinți

foto: hdwallwide.com

Psihologul şi psihoterapeutul Anastasia Bondarciuc ne vorbeşte despre cum putem lupta cu lenea la copii şi greşelile tipice pe care le fac părinţii în această luptă.

Cât de des auzim în comunicarea cu cei din jur: „E aşa de leneş. Nu ştiu cum să depăşesc asta, cum să îl oblig. Şi el suferă din această cauză”.

Se presupune că lenea este dorinţa oamenilor de a prospera fără a depune vreun efort. Adică, aceştia consideră că de ei ar trebui să se aibă mereu grijă şi totodată nu vor să îşi asume responsabilităţi nici faţă de cineva, nici măcar faţă de sine.

Citim de la E. Popova în Teologia morală: „Leneşul trage de timp şi aşteaptă poate cumva să îi facă cineva treaba în locul lui, iar cel sârguincios, şi fără să fie nevoit, va îndeplini încă o dată şi datoria acestuia; pentru că în unele cazuri lucrurile nu suportă o amânare. În acest fel, cel dintâi, nejustificat îl întrece pe celălalt”. Aceasta lene îl coboară pe stăpânul său la starea de copil, de care toţi ar trebui să aibă grijă. Şi, foarte des, atunci când părinţii se plâng de pasivitatea copiilor lor, poţi auzi: „Petrică al meu e aşa un leneş”, „Şi eu mă rog de ea: Mariuco, dar hai fă şi tu măcar ceva”. Astea fiind spuse pe un ton moale, aproape ca o rugăciune. De obicei eu pun o întrebare ciudată la prima vedere: „Îmi cer scuze, dar despre cine vorbiţi acum?”

- Cum despre cine? Despre copilul meu.

– Dar el are deja 13 ani. Chiar credeţi că el este încă Petrică? Că trebuie să îl imploraţi?

– Vai, într-adevăr, când îi spun Petrică, îmi aduc aminte de o poză în care el avea doar 4 anişori.

Dar ce să mai zicem de 13. Uneori vezi că omul are 44, şi el tot …”-ică” sau ’’-uşor’’ a rămas şi cu aceeaşi expresie a feţei de copil.

Cineva va spune că aici nu e decât o exprimare a iubirii. Sufixele lingvistice fiind nu doar afective ci şi diminutive. J. Lakan scria, că limba vorbeşte despre noi. Avem tendinţa să alipim semnificaţia la semnificant. Şi dacă îl numim pe un om de-a lungul vieţii ’’-ică’’ atunci automat îi transmitem un mesaj ascuns:’ „tu, copilaşul meu iubit’’, adică: „Îmi placi aşa mic. Numai te rog să nu creşti’’ .

Nu e de mirare că acest copil nu face nimic. Atunci când părintele va începe să îşi schimbe atitudinea și feedback-ul ascuns ,va începe să se schimbe şi copilul. Dacă atitudinea nu se va schimba, atunci părintele cu o mână va crea, încurajând dragostea faţă de muncă, iar cu altă va distruge.

Dar, pasivitatea mai are şi alte motive. Scriu cu acordul tuturor eroilor acestei istorii…

S-a adresat o mamă cu o întrebare foarte simplă: „Fetiţa mea este leneşă. Ce să fac?’’ Într-adevăr, ziua ei arăta de parcă fetiţa era foarte leneşă. Dorea să doarmă cât mai mult, nu dorea deloc să facă temele singură şi lipsea în totalitate dorinţa de a avea grijă de garderoba proprie. Toate astea fiind în grija mamei. Şi dacă mama, spre exemplu, nu reuşea cumva să cureţe, să repare ceva, atunci fetiţa aşa şi mergea la şcoală.

Cu toate că această fetiţă este foarte capabilă. Şi să prepare ceva putea singură şi cu sportul să se ocupe îi reuşea de minune, dar nu avea în astea o continuitate şi, în plus, perioade lungi de inactivitate.

Şi copila, de altfel, le explica pe toate prin simpla lene. Uneori asemenea verdicte îi închid omului posibilitatea de a se înţelege pe sine. „De ce mi se întâmplă toate astea, ce e cu mine?’’ , „Aa, totul este clar. Sunt leneş. trebuie să mă adaptez’’. Gata, căutările cauzei încetează şi adaptarea se termină cu dezamăgire.

Deci, este important să pui la îndoială asemenea concluzii speculative. Aşa să fie oare? Iar în minutul 40 al discuţiei, când am aprofundat un pic starea copilului, fetiţa a început să plângă şi a povestit următoarele: „Mă urăsc. Nu îmi place nimic la mine”. La următoarea întâlnire a declarat că ura faţă de sine este încă prezentă. Desigur, epitetul „leneş’’ doar înrăutăţea această problemă.

Nu trebuie redus totul la scăderea stimei de sine… Asemenea auto-agresivitate privează copilul de posibilitatea de a se dirija pe sine şi viaţa sa. Aici apar multe întrebări. Iar una din ele e: de ce toată agresivitatea copilul o îndreaptă asupra sa şi încă sub formă ascunsă?

Asta fiind formula unui caracter depresiv. De aceea e foarte important să nu ne grăbim să evaluăm copilul, neînţelegând starea lui în profunzime. Să nu ne grăbim în a ne înţelege copiii. Aceasta poate ruina ultima speranţă a copilului că va fi auzit.

În concluzie:

Puneţi-vă întrebări: „Care este partea mea de vină pentru care copilul este leneş?’’, „Ce sistem de relaţie clădesc eu?’’, „Atunci când vorbesc cu copilul, îl implic în activităţi, mă comport cu el corespunzător cu vârsta lui?”

„Oare am diagnosticat corect? E lene, sau copilul e dezamăgit de sine, de mine, de viaţă?”. Atunci nu are rost să critic, ci să încerc să vorbesc cu el. „Sune-mi, ce ai, care ţi-e dispoziţia?”

Desigur, nu am luat în considerare toate cauzele „stării de lene’’. Aceasta poate fi şi o epuizare a resurselor, adică o necesitate de odihnă îndelungată, astfel că omul renunţă la îndatoririle elementare, cu toate că nu înţelege că e epuizat.

Şi lenea ca împotrivire nu e întotdeauna conştientă. Asemeni problemelor de vitalitate, adică urmând gândurile lui J. Lakana, se poate spune:„Important e să nu înţelegem prea repede’’. Învăţăm să suportăm neînţelegerile, numai aşa putem înţelege ceva în profunzime. Şi să nu ne mulţumim cu concluzii pripite.

Dar cum să înţelegem? Nicodim Sviatogoret recomanda: „…cel ce vrea să îşi cunoască neputinţa din însuşi adevărul vieţii sale, acela să nu vorbească zile în şir, dar măcar o zi să îşi urmărească gândurile, vorbele şi faptele: la ce s-a gândit, ce a spus şi ce a făcut”.

Traducere: Irina Chescu

Sursa: Știri pentru Viață

Opt pași pentru a-ți face copiii mai fericiți / Sfaturi pentru părinți

Auzim multe despre cum să creștem copii deștepți sau copii cu succes, dar ce este mai important decât aceste lucruri? Copii fericiți! De aceea m-am îndrăgostit de articolul de ieri din revista Time care înșira o listă de 10 metode bazate științific de a-i învăța pe copii tăi fericirea. Acestea sunt preferatele mele şi părerea mea despre ele.

Înveselește-te

Propriul exemplu este cea mai bună metodă de învățare, corect? În plus, nu este niciun secret că modalitatea părinților de a se comporta are un impact masiv asupra copiilor. Păstrând această idee, recent am auzit că una din cele mai bune metode de a face un copil să se simtă în siguranță este ca el să vadă că părinții se iubesc – pot garanta personal. În casa noastră, frații mei şi cu mine am știut că divorțul nu poate fi niciodată o soluție și, deși îi vedeam pe mama și tata având răfuieli ocazionale, nu a fost niciodată mai mult decât atât – ceea ce cred eu, ne-a ajutat să devenim oameni destul de încrezători şi independenți.

Învaţă-i să construiască relații

Nu e inginerie faptul că relațiile sănătoase cu oamenii din viața ta te transformă într-o persoană mai fericită. Cum îi putem învăța pe alții construirea unor relații bune? Cred că acest lucru necesită împărtășirea valorilor care afectează modul de a ne raporta la ceilalți, bunătatea, generozitatea, empatia, sinceritatea, pe lângă altele.

Aşteaptă efort din partea lor, nu perfecțiune

Îmi place asta. Nimeni nu e perfect – şi dacă aștepți ca tu sau altă persoană să fie perfectă va duce la dezamăgire și anxietate. Prin urmare, așteptând de la copii tăi să fie perfecți va pune cu siguranță o presiune mare pe ei: este un ideal pe care, în mod real, nu îl pot ajunge. Să te aștepți de la ei că-și dau toată silința? E cu totul altceva – este în mod sigur realist și e plăcut să știi că cineva are încredere în tine.

Învață-i optimismul

Oamenii fericiți văd partea plină a paharului. Desigur, într-o măsură optimismul este o trăsătură înnăscută. Dar cred că este destul de posibil să-i înveți pe alții optimismul. Când cei mici se plâng oferă-le cealaltă parte a poveștii, chiar dacă sună enervant de pozitiv (sunt convinsă că v-am menționat până acum mica poezioară a tatălui meu, cunoscută a fi 100% eficientă când vine vorba de văicăreli : “Am fost supărat că nu aveam de încălțat, dar atunci pe cale am văzut un om fără picioare”). Le vei educa creierul să vadă imaginea în ansamblu şi să caute o bruma de speranță. Ce trăsătură bună de dezvoltat!

Învață-i inteligența emoțională

Aceasta este interesantă. Este vorba de a-i învăța pe copii să identifice de ce se simt într-un anumit fel, astfel ei putând să facă pașii necesari și să manevreze situația într-o manieră sănătoasă. Cum să-i înveţi aceasta? Să-și pună întrebări. Sunt cumva ei furioși? Triști? Obosiți? Întrebați-i de ce și ajutați-i să raționeze. Această procedură am folosit-o doar de puțin timp și m-a ajutat să trec de la iritație la a mă confrunta de ce simt într-un anumit fel, și apoi să mi-o rezolv și să merg mai departe – înapoi la un loc fericit.

Învață-i autodisciplina

Nu iese nimic bun atunci când acționezi bazându-te doar pe sentimentele tale tot timpul. Cele mai bune lucruri în viață necesită multă muncă și stăpânire de sine. Este ușor să treci aceste lucruri cu vederea într-o cultură a satisfacerii imediate dar gândește-te – dă la o parte acea satisfacere imediată și rămânem cu un mare gol și cu nimic ce ne poate lua atenția de la el. Autodisciplinarea e necesară de la lucrurile mărunte (dușul zilnic, așteptarea la masă până termină toți de mâncat) la lucrurile mari (a te ține de un job, a fi fidel în căsnicie.) Să fii împlinit în aceste lucruri te va duce la o viață mai fericită. Mi se pare o caracteristică importantă.

Mai mult timp pentru joacă

“Numai muncă și joacă deloc îl face pe Jack un băiat plictisit.” Mai trebuie să adaug ceva? Totuși o voi face. Timpul de joacă – și mă refer la chestii gen alergatul prin casă, zbenguiala afară și jucatul cu jucării: a nu se confunda cu jocurile pe iPad – este momentul când un copil poate învăța să fie creativ, plin de imaginație, și să se bucure pe deplin de moment, lucruri care sunt toate vitale pentru fericire. Este un aspect important legat de creștere și învăţare – și în aceste timpuri saturate de tehnologie, e mai esențial ca oricând ca ele să se îndeplinească.

Mâncați cina împreună

Masa în familie te face mai fericit psihic, fizic și sufletește. Beneficiile intelectuale pentru copii cuprind o dezvoltare a vocabularului și a performanței academice. Din punct de vedere fizic, este mai probabil ca cei mici să mănânce mai sănătos cu familia decât singuri și mâncatul în fața televizorului este mai rar (de aici și o reducere a problemelor legate de greutate). Și, cea mai bună parte, hrana pentru suflet – cinele regulate în familie sunt asociate cu o sănătate mentală mai ridicată și stări pozitive.

Traducere: Andreea Rusanovschi

Sursa: Știri pentru Viață

Vrei să știi cine ești cu adevărat? Înfiază un copil / Sfaturi pentru părinţi

foto: Gazeta.ru

Gelia Haritonova / 4 iunie 2015, Pravmir.ru

Înfierea unui copil este șansa ta. Aceasta este convingerea Geliei Haritonova, care împărtășește cititorilor “Pravmir” experiența ei cu adevărat ascetică.

L-au iubit pentru că le era asemănător ?

Opt temeri ale celor care înfiază

Elena Fortuna: orice copil poate fi iubit

Iubirea universală a tuturor orfanilor

Nici nu-mi mai amintesc în ce moment mi-a venit ideea înfierii. Fie au prezentat la televizor un subiect despre un copil abandonat, fie am citit un articol despre o casă de copii, pe scurt, am suferit, mi-a părut rău, am plâns și, în final, am simțit o iubire universală față de toți copiii abandonați. Da, exact. I-aș fi luat pe toți… Vreo doi ani m-a chinuit acest lucru. Dar asemenea lucruri nu se fac sub impulsul emoțiilor.

La început, soțul meu a fost șocat. Nici prin cap nu i-a trecut un asemenea gând. El era fericit să fie tatăl propriilor copii, dar ca să devină tatăl unui copil străin nu s-a gândit nicicum și niciodată.

Dar picătura tocește piatra și eu, ca o rugină a fierului, l-am “tocit”. Doi ani. Cât timp m-am frământat, l-am “tocit” și pe el. Am sentimentul că această sâcâială a fost nu numai pentru soțul meu, ci și pentru mine: vorbind tot timpul despre asta, parcă mi-am întărit gândul despre înfiere. În final, el a fost de acord, “din dragoste pentru mine” – mi-a zis.

Copiii mei erau mici și nu am discutat cu ei prea mult. Le-am spus numai că în curând vom mai avea un copil, ei au aprobat și au pus întrebări de genul “când?” și asta a fost tot. Fiica cea mare avea în jur de 20 de ani, nu mi-a spus nimic, dar am avut impresia că ea nu prea agrează această idee. Cel mai greu mi-a fost cu mama. Ea a fost categoric împotrivă. Mi-a adus argumentele deja cunoscute despre faimoasele gene pe care nu le poți “inhiba cu un deget”, despre faptul că voi împărți inegal dragostea mea față de copii, iar acest nou-venit va crește și-i va omorî pe toți…

Cum să alegi copilul? Casa de copii nu este magazin.

Am început, eu și soțul meu, să întocmim în liniște documentele. Eu nu puteam deloc să înțeleg cum voi alege copilul. Nu-mi imaginam realizarea practică a acestei hotărâri. M-am rugat foarte mult la Dumnezeu să-mi arate calea către copilul nostru.

Și, odată, m-am nimerit la o întâlnire, unde m-am cunoscut cu o femeie – educatoare într-o casă de copii. Am înțeles clar atunci că mă aflam la această întâlnire exact pentru ea. I-am relatat situația mea și am rugat-o să-mi dea fie un ajutor, fie un sfat. Ea mi-a spus: am pe cineva în vedere, pe care eu însămi l-aș fi înfiat, dar nu-mi permite vârsta (sunt înainte de pensionare). Și eu, fără să stau prea mult pe gânduri, am considerat că aceasta este providența Domnului și am hotărât că pe acest copil trebuie să-l iau.

Apoi, după vreo două zile, când educatoarea mi-a trimis în formă electronică fotografia lui, mi-am întors capul de la monitor – într-atât mi s-a părut că acesta nu este “copilul meu”. Iată că nu l-am acceptat de prima dată. Dar m-am liniștit treptat, mi-am zis că această primă impresie nu este adevărată, este doar o fotografie. Am hotărât să nu dau înapoi…

Vania – oglinda mea

L-am luat acasă pe Vania, după instanță, și nu numai că nu simțeam iubire pentru acest copil, dar, pur și simplu, nu-l puteam suferi: un miros necunoscut și neplăcut, o altă conformație corporală, mâinile păroase, picioarele, spatele, unghiile – sunt altfel decât la copiii mei și mănâncă, scoțând niște sunete caracteristice, vorbește cu un accent groaznic, plânge îngrozitor, și râde așa de răsunător – de nesuportat.

Ce mai, când din toată lumea de copii abandonați, pe care am iubit-o de la distanță, s-a desprins acest omuleț, am realizat că nu sunt în stare să-l iubesc… Mama mea, însă, l-a iubit pe Vania de la început și pentru totdeauna.

Eram la limită. Am citit o grămadă de literatură, până când o mamă adoptivă înțeleaptă m-a informat că 60% dintre persoanele care înfiază trec prin așa-numita depresie de adopție și mi-a enumerat tocmai simptomele pe care le aveam și eu.

Și după… După și până în prezent, înțeleg că Vania este oglinda mea. Datorită acestui copil, am aflat cine sunt eu de fapt.

Totul a fost fără speranță și greu. Nicio licărire de bucurie, nicio înduioșare, niciun fel de compătimire – nimic. Doar oroarea faptei pe care am făcut-o. Groaza de mine însămi, că am crezut despre mine că sunt în general un om bun și s-a dovedit că sunt o nemernică, ce nu poate iubi un orfan nefericit.

Dezamăgirea de sine a fost foarte puternică. Ura față de copil, de asemenea. De exemplu, puteam să mă uit la el și să gândesc: cum poate să mănânce așa, cum poate să-și smiorcăie nasul, cum merge, cum își strâmbă gura când plânge… și tot așa până la nesfârșit.

Odată, pentru a nu știu câta oară, mi-am ieșit din fire, iar el urla într-una, m-am apropiat de el, l-am luat de umeri și i-am zis: uită-te la tine cum arăți și l-am întors cu fața spre oglindă ca să-și vadă fața schimonosită, … dar în acest moment am văzut în oglindă fața mea. Mi-a fugit pământul de sub picioare. O astfel de față groaznică, rea, n-am mai văzut niciodată. Gâtuită, m-am dus la bucătărie, am avut un șoc de la ce am văzut… Șoc de mine.

Deosebit de greu mi-a fost atunci când mi-a agresat fiul cel mic. Încă din prima lună de stat la noi, Vania l-a împins spre colțul ascuțit al mesei și băiatul s-a lovit în frunte (între sprâncene) și i-a curs sânge. L-am apucat pe Vania de mâini, iar el a început să sară în pat și să râdă. A fost groaznic. Am crezut că-l voi pocni în momentul acela, dar m-a reținut fiul meu, pe care l-am luat în brațe.

Foto: mk.ru

În urma mea, parcă s-a închis o ușă

De fapt, mi s-a părut că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea. Mă uram. Dar nici nu l-am dat înapoi pe Vania. La început mi-era rușine de lume. Apoi am sperat că totul se va schimba, poate că-l voi iubi, iar eu renunț la el înainte ca această iubire să vină.

Iar apoi, când situația a devenit de nesuportat, mi-am imaginat pur și simplu cum îl dau înapoi și am încercat să trăiesc în sinea mea, amănunțit, pas cu pas: cum îl duc înapoi , la orfelinat, cum plânge, cum se uită înapoi în timp ce educatoarea îl duce de mână, cum mă întorc acasă, ce le spun copiilor, cum continui să mă duc la muncă, cum fac mâncare, cum îmi trezesc copiii dimineața, cum le citesc cărți… – în general cum o să trăiesc fără Vania. Cum am putut, am suferit în mine și am înțeles că fără el, chinul va fi și mai cumplit, că, pur și simplu, mă va mustra conștiința, că toată nefericirea, care se va întâmpla cu mine și cu copiii mei, o voi pune pe seama faptei mele, ca plată pentru aceasta, și, în final, voi înnebuni.

Nu mai vorbesc despre ce lecție și dovadă de trădare le ofer eu copiilor mei și cum se va reflecta acest lucru în atitudinea lor față de mine în următoarea perioadă a vieții lor. De aceea, trăind în minte acest scenariu groaznic, mi-am propus ca nici măcar prin gând să nu-mi mai treacă ideea de a-l returna pe Vania.

M-am liniștit, am simțit ca și cum în spatele meu s-a închis o ușă. Am încetat să mă învinovățesc pentru lipsa mea de iubire, să-mi scot din minte acest lucru. Am înțeles că ar fi fost prea simplu și de necrezut – să accept și să iubesc, din primul moment, din toată inima un copil străin. Pentru aceasta trebuie să te străduiești. Foarte mult. Și în funcție de cât te străduiești, vor veni și rezultatele.

Iată că mă străduiesc. Lucrez cu mine, nu cu Vania. Asta pentru că singurul om pe care pot să-l schimb – sunt eu. Cel mai important lucru este cum mă educ eu, alături de Vania. Iar Vania – este oglinda mea, în care îmi văd toată urâțimea, tot păcatul meu. Iar dacă oglinda îmi arată toată urâțenia mea, cum pot eu să-l iubesc…

Când se întâmplă să am accese de bunătate, dispoziție și simpatie față de Vania, practic mă agăț de ele și încerc în aceste momente să fac, cât de cât, ceva pozitiv – să-l mângâi pe cap, să-i spun o vorbă bună, să zâmbesc, să-l laud, să-l îmbrățișez. Nu se poate explica acest lucru și cel care n-a trecut prin asta, nu-l poate înțelege.

Înainte nu puteam să-l îmbrățișez. Așa un lucru mărunt – să-l îmbrățișezi, pur și simplu să te apleci și să-ți trece mâinile peste umerii și spinarea lui, dar NU PUTEAM. Nu mi se împreunau mâinile în jurul lui, nu puteam să-mi înclin corpul. O mamă adoptivă înțeleaptă mi-a spus că nu trebuie să fac lucruri pe care nu le simt și nu le doresc, întrucât copilul simte acest lucru și de astfel de “îmbrățișare” el nu are nevoie. Trebuie să simți nevoia de a-l îmbrățișa sincer, călduros și numai atunci să o faci.

Copiii mei, cu timpul, au început să-l iubească. Sunt acum cei mai buni prieteni, toți trei, se apără unul pe altul, învață împreună, își dau prioritate, se iartă. Când eu nu-i pot oferi lui Vania nimic bun, o fac ei pentru mine, ei umplu acea breșă, pe care nu pot eu s-o închid.

Exact de astfel de copil am nevoie

La început, el a fost un copil cu un comportament deviant tipic, care se abătea de la toate normele. El făcea tot ce fac copiii din orfelinate, dar cel mai mult mă scoteau din sărite țipetele lui, plânsul și istericalele pe care mi le făcea pe stradă. Fără să aibă vreun motiv, absolut niciunul. Din te miri ce începea să urle isteric. Era, pur și simplu, imposibil de calmat.

El putea s-o țină timp îndelungat “ma-ma-a-a-a”, fără nicio inflexiune emoțională. Se balansa dintr-o parte în alta. Făcea în ciudă. Amenința că omoară pe mama, tata, fratele și sora – acest lucru fiind ca o joacă pentru el. În general, însă, a fost și este un băiat bun.

Îmi era indiferent. El era un străin. De multe ori mă întorceam la prima impresie, când l-am văzut pe ecranul calculatorului și m-am gândit că atunci ar fi trebuit să-mi ascult instinctul.

Treptat, însă, am ajuns la convingerea că Dumnezeu mi-a dat acest copil în familia mea. Exact un astfel de Vania îmi trebuia pentru ca eu să nu mai fiu o tanti egoistă, nervoasă și rea și să învăț să împart. Chiar și acum îmi este greu să-i pun lui Vania cotletul cel mai bun și cel mai mare și nu copiilor mei.

Pe Vania l-au plăcut și îl plac toți cei din jurul nostru, fără excepție. Și acest fapt m-a indignat și m-a făcut să gândesc: ce fel de om groaznic sunt, ce fel de persoană de nimic sunt, care nu poate, mai bine-zis, nu vrea să vadă acel lucru minunat, bun, generos, care se află în Vania. Din cauza aceasta aș fi vrut să mor, să nu mai fiu, să nu mai respir, să nu mai aud, să nu văd – pur și simplu să nu mai exist, întrucât mi-a fost cumplit de greu să înțeleg și să conștientizez cine sunt eu, de fapt.

Trăiesc cum pot în momentul de față

Am înțeles că pot să citesc sute de cărți despre educație, să ascult și să văd zeci de exemple de mame destoinice, însă toate acestea nu mă apropie deloc de tipul acelei mame, care, după mine, ar trebui să fiu. Tot timpul sunt nemulțumită de mine. Și cel mai bine îmi iese atunci când uit de faptul că sunt o mamă rea și, pur și simplu, trăiesc – așa cum pot în momentul dat.

Desigur, eu fac tot ce se cuvine – îi spăl, spăl rufe, fac curat, îi hrănesc, le citesc. Dar eu nu mă joc cu păpușile, cu soldățeii, nu-mi învăț fiica să coasă, pentru că eu însămi nu știu, nu-i învăț să facă curat prin casă, pentru că mi se pare că eu fac mai repede. Desigur, ei spală vasele, m-ajută să fac mâncare, își strâng jucăriile, patul și altele. Dar asta face parte din normă.

Singura mea comoară – este faptul că-mi iubesc soțul și el mă iubește pe mine, avem o relație minunată, pentru că soțul meu este un om unic, de o generozitate sufletească, frumusețe și putere de jertfire extraordinare. Trăim ca două suflete pereche și acest lucru este observat de copiii noștri. Ei parcă trăiesc sub aura acestei iubiri, se încălzesc cu ea, cresc cu ea. Ei văd cum noi avem grijă unul de altul, cum cedăm reciproc, niciodată (!) nu ridicăm glasul unul la altul, ne ajutăm reciproc. Sper foarte mult, că, văzând relațiile dintre noi, copiii vor lua ce e mai bun din ele.

Venim în întâmpinare unul către celălalt

Deja nu mai fac față cu sentimentul de vină. Am încetat să mă mai autoflagelez și să mă torturez. Am acceptat faptul că în mine nu există iubire pentru Vania. Și mă urăsc pentru asta. Am înțeles că nu pot să dezvolt această iubire în mod artificial. Eu pot să fac tot ce-mi stă în putință, să mă străduiesc emoțional și atunci, poate, Dumnezeu îmi va da iubire pentru acest copil.

M-am obișnuit cu el. El este, fără îndoială, membru al familiei noastre. Nu mă mai irită. Sigur că, uneori, mă supăr pe el, dar mă supăr și pe proprii copii, și îi cert la fel ca pe Vania. Se pare că lui îi este bine la noi.

Acum câțiva ani am invitat o psiholoagă care să îmi ajute să mă descurc cu mine însămi și cu copiii. Ea a venit, s-a ocupat de copii, a discutat cu mine și la sfârșit mi-a spus că lui Vania îi este bine la noi în casă, se simte confortabil. Atunci, eu am aflat de la psiholoagă că, de regulă, din doi, unuia singur îi este neconfortabil – fie părintelui adoptiv, fie copilului adoptat.

M-am bucurat foarte mult. Am fost fericită că lui Vania îi este bine. Este mai bine să-mi fie mie așa cum îmi este, decât lui. Probabil că n-aș fi supraviețuit să știu că acestui copil îi este rău la noi în casă. Faptul că lui îi este bine mă încălzește și mă ajută mult. Pentru nimic în lume nu l-aș da pe Vania cuiva, acum. Și nu regret deloc ce am făcut.

Eu și cu Vania venim în întâmpinare unul către celălalt, uneori ne oprim, facem popasuri, uneori ne prăvălim, mergem în direcția greșită, ne întoarcem, dar oricum ne mișcăm. Și această mișcare este, de fapt, viață. Conviețuirea noastră este grea, dar este plină de viață.

Traducere: Nicoleta Macovei

Preluare de pe Știri pentru viață

******************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.