Iertarea
„De
aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a
iubit” (Luca 7, 74)
Când
am început aceste „Cuvinte”, tinere prieten, la primul din cele
şapte nici nu te cunoşteam. Ştiam despre tine că exişti, că
aspiri spre ceva ce lumea nu-ţi poate da, şi te-am chemat, ca pe
fratele meu necunoscut, să-ţi arăt o cale nouă pe care să
păşeşti. Ţi-am vorbit despre Hristos şi despre Biserica Lui,
despre un cer şi un pământ nou, despre moarte şi înviere şi,
mai presus de toate, despre iubirea lui Iisus pentru tine.
Dar
acum îţi spun frate, nu doar semen al meu; te iubesc, nu cu o
iubire abstractă care îşi caută obiectul, ci cu iubirea care a
găsit, fiindcă te cunosc şi eşti în inima mea, aşa cum şi eu
sunt în inima ta. Căci dacă ai venit aici ca să mă asculţi de
mai multe ori, ai făcut-o pentru că ai auzit glasul lui Iisus, acel
glas irezistibil care te-a trezit din amorţeala ta materialistă şi
din letargia ateistă în care zăceai. Ai auzit când Iisus ţi-a
spus: „Vino la Mine!”. Şi când te-ai întors la el, ţi-a pus
inel în degetul tău şi încălţăminte nouă în picioarele tale,
şi pe umeri haina cea mai bună(Luca 15, 20-24). Fiindcă veneai
rănit şi sângerând.
Erai
oprimat de tot ceea ce învăţaseşi despre zeificarea materiei şi
de toate interdicţiile ridicate în faţa căutărilor tale de către
ateismul fetişizat. Înaintea ochilor tăi, orbi până atunci, s-a
aprins o lumină mai ademenitoare decât orice cântec de sirenă al
lumii. Şi ai lăsat departe în urma ta ţara de secetă a
necredinţei şi roşcovele(Luca 15, 14-17) pe care le mâncaseşi
până atunci. Ai uitat de dascălii tăi, care îţi spuneau că
aceasta este singura hrană şi că fără de ea vei muri. Şi ai
auzit atunci cuvântul lui Iisus, care îţi spunea: „Nu numai cu
pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu”(Matei 4, 4). Prietene, când oare ai ajuns să te
hrăneşti cu cuvântul lui Dumnezeu? Şi totuşi asta faci! Pentru
acest cuvânt ai renunţat la odihna ta, la pacea ta comodă, ai
înfruntat obstacole şi interdicţi şi ai venit aici, să te
hrăneşti cu cuvântul lui Hristos. Cinste ţie, prietene! Dumnezeu
îţi va dărui cuvântul şi harul Său, şi ţi-l va dărui din
belşug, pentru că este scris: „Că oricine cere, ia; cel care
caută, află; celui care bate, i se va deschide” (Matei 7, 8).
Pentru
această cerere stăruitoare a ta, curajosul meu prieten, Iisus te va
răsplăti. Fiindcă ai avut curajul să lupţi cu o obişnuinţă şi
cu o inerţie care te făcuseră prizonierul lor; fiindcă ai avut
curajul să rupi barajul interdicţiilor pe care ţi le-a impus, ca
pe un baraj de netrecut, ideologia marxistă, crezând că
postulatele de autoritate nu au nevoie de demonstraţie şi că
autoritatea ar putea suplini credinţa; fiindcă ai avut curajul ca,
o dată ieşit de sub servitutea acestor doctrine, să mergi spre
ceea ce ţi se contura în faţă ca o iubire tangibilă. Şi cu cât
ai înaintat, cu atât ai înţeles mai bine că această iubire
infinită şi crucificată strălucea pentru tine, omule unic şi
irepetabil, cum te-am mai numit cândva. Pentru acest curaj al tău
ai primit iertarea. Nu simţi oare în tine duhul acesta al
dragostei, al liniştii care s-a instalat în sufletul tău,
siguranţa cu care păşeşti pe noul drum al ascultării de Hristos?
Este harul lui Dumnezeu, care vine la tine. Mai întâi, acest har te
vizitează rar. Atunci când, rugându-te, vei simţi un fior de o
clipă trecându-ţi prin inimă, ca o bucurie inefabilă, atunci
când, îngenuncheat fiind, vei simţi o duioşie inexplicabilă în
suflet şi o nevoie imperioasă de a plânge, să ştii că te
vizitează Harul.
Stăruieşte,
prietene, şi Harul va veni mai des, tot mai des, până te va locui
permanent. Atunci vei cunoaşte starea de har continuă şi pacea
interioară, a cărei sursă este iertarea acordată de Hristos şi
care se preface într-o bucurie spirituală iradiind invizibil prin
toţi porii fiinţei tale. Şi vei cunoaşte fericirea de a fi iertat
şi de a ierta. Căci viaţa noastră este dură atâta vreme cât
materia reprezintă cerul şi pământul nostru, iar duhul nostru
rămâne orb atâta vreme cât ateismul este religia noastră. Şi
dacă există totuşi ceva care te salvează, prietene, chiar în
perioada chemării tale la Hristos, înainte ca sufletul tău să fi
fost inundat de lumina credinţei, acel ceva este bucuria de a ierta
şi a fi iertat. „La vie en commun est dure. Il faut savoir se
faire pardonner” (Viaţa în comun este dură. Trebuie să ştii să
te faci iertat.). Nu numai să ierţi, ceea ce ţi-ar oferi
satisfacţia orgolioasă a bunătăţii, ci să ştii să te faci
iertat, ceea ce este echivalentul absolut al umilinţei [smereniei].
Îmi
amintesc că ţi-am vorbit despre Iisus şi despre Biserica Lui ca
despre o instituţie sfântă, ca despre o realitate spirituală pe
pragul căreia te afli de mult. Dar abia acum ai reuşit să rupi
zecile de fire invizibile ale unor concepţii care te trăgeau
înapoi. Ţi-am vorbit despre bisericile presărate pe pământul
acestei ţări, pe care călcăm cu picioare vesele sau îndurerate,
şi ţi-am arătat că am rezistat prin veacuri de umilinţă, dar şi
de slavă, prin credinţa noastră ortodoxă indestructibilă. Că
dragostea de pământ şi legătura de sânge şi de limbă s-au
exprimat în istoria vie, adevărată, prin bisericile ridicate de
voievozi şi de pârcălabi – literă de piatră, pe care vremea nu
o poate şterge. Iar dacă acum vedem o biserică dărâmată, pentru
ca în locul ei să se ridice o cârciumă, spunem: „NU!”, cu
toată durerea sufletului nostru, împotriva celor ce cred că
dărâmând biserici şi interzicând – în presă, în şcoli şi
în inimi cuvântul lui Dumnezeu, L-au desfiinţat pe Acela din a
Cărui milă trăim şi durăm.
Ţi-am
vorbit de libertatea ta în Hristos şi despre cum trebuie s-o
foloseşti. Ţi-am arătat că mineralele nu cunosc nici moarte, nici
viaţa, decât prin analogie, ci numai starea de fapt; că animalele
cunosc viaţa şi moartea, dar inconştient; dar tu, tinere, omule,
cunoşti şi moartea şi viaţa şi, mai presus de ele, învierea,
oricât ţi s-ar fi interzis să crezi în ea. Căci Hristos te-a
chemat la îndumnezeire. Nu la condiţia de simplă vieţuitoare,
nici măcar la simpla condiţie de om, ci te-a ridicat deasupra
condiţiei umane, când a zis: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu,
să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17,
24). Acestea sunt lucrurile pe care ţi le-am spus, tânărul meu
prieten, şi multe asemenea, cu toate cuvintele lui Hristos. Şi
pentru aceasta m-au urât fraţii mei, iar ţie ţi s-a interzis să
vii să mă asculţi; ţie, care însetai după cuvântul lui
Dumnezeu şi care voiai să ştii dacă eşti condamnat total sau ai
fost ales de cineva pentru un destin mult mai înalt, pentru înviere.
Ţi s-au închis porţile şi ţi s-au ridicat în faţă ziduri de
oprelişti.
Ţie,
care scriai într-una din scrisorile tale căci orice scrisoare de la
unul dintre voi vă exprimă pe voi toţi – despre pornirea voastră
de a căuta ceea ce transcede materia, de a depăşi imanentul astăzi
zeificat, despre toată nădejdea voastră de a păşi pe calea
adevărului şi despre bucuria de a-L fi întrezărit pe Cel ce
Însuşi este Adevărul, Calea şi Viaţa. Îmi scriai cu câteva
zile în urmă: „Ce bucurie să auzi vorbindu-se despre Dumnezeu şi
despre lume, alta decât cea a materiei, de la o catedră laică şi
de către un profesor laic! Era un vis în care nu putea crede. Şi
să înţelegi că omul acela laic era iluminat de un duh de credinţă
pe care nu-l făcea cunoscut nu numai prin cuvinte, ci şi prin toată
lumina care iradia din fiinţa lui. De aceea, aproape că vă
invidiez pe voi, teologii, care ştiţi şi cunoaşteţi şi trăiţi
ceea ce noi nu cunoaştem şi nu ştim, dar spre care întreaga
noastră fiinţă aspiră”…
Sau
tu, tinere profesor de 35 de ani, care spuneai: „Mi-am petrecut
toţi anii aceştia de învăţământ scoţând cu bâta elevii din
biserici. Acum însă am înţeles ce-i aducea acolo şi de ce
reveneau la biserică, iertându-mă. Înţeleg acum că dacă voi,
nişte copii din anul întâi de Seminar, credeţi atât de tare şi
ştiţi atâtea lucruri despre adâncurile fiinţei umane şi despre
o lume pe care eu am interzis-o elevilor mei, eu trebuie să cred mai
mult decât voi”.
Nu
ne amintesc oare aceste cuvinte de convertirea lui Pavel de pe drumul
Damascului? Căci, dacă admitem cu Albert Camus, că fiecare om
trece măcar o dată în viaţă prin Muntele Măslinilor, tot aşa
trebuie să admitem că fiecare dintre noi experimentează o dată
drumul Damascului, când glasul lui Iisus răsună şi pentru noi:
„Saule, Saule de ce Mă prigoneşti?… Greu îţi este să izbeşti
cu piciorul în ţepuşă!” (Faptele Ap. 9, 4-5). Nimeni nu este
scutit de suferinţă. Dacă suferim, suferinţa să fie întru
Hristos; dacă iertăm, să iertăm pentru Hristos! Dar adevărul să
ne stea în faţă totdeauna. „Adevărul înaintea păcii”, cum
îmi spunea un student de la Politehnică, auditor al acestor „Şapte
cuvinte către tineri”; şi să înţelegem prin „pace” nu
pacea lui Hristos de la Ioan 14, 27-29, nici răstimpul între două
războaie, cum îi plăcea să spună lui Nicolae Titulescu, ci acea
comoditate sufletească şi materială pentru care călcăm în
picioare principiile şi dreptatea, acea stare de toleranţă care ne
ajută să ne culcăm în fiecare seară cu un compromis în inimă
şi să ne trezim cu un compromis nou sub pernă. Şi acum voi citi
declaraţia unui student de la Teologie, în legătură cu aceste
„Şapte cuvinte”.
Pentru
că s-au luat astfel de declaraţii scrise, la Institutul Teologic,
forţându-se mâna şi conştiinţa. Se ştie ce înseamnă o
declaraţie scrisă, ce sursă de teamă şi de teroare [poate
constitui ea], aşa cum s-a întâmplat în câteva cazuri. Din
numărul declaraţiilor date am ales una, pentru că este mai limpede
(nu mai dreaptă, căci toate sunt la fel de drepte): „…declar că
în ziua de miercuri, 12 aprilie a.c., la orele 21, am audiat <Al
şaselea cuvânt către tineri> rostit de părintele Gh.
Calciu-Dumitreasa în pridvorul Bisericii Radu-Vodă din Bucureşti.
De asemenea, am mai audiat şi al treilea şi al patrulea şi al
cincilea cuvânt, dar în alte condiţii… Declar că am întâlnit
la ultima, precum şi la celelalte predici ale sale, foarte mulţi
studenţi de la Institutul Teologic, doctoranzi în Teologie,
studenţi de la alte facultăţi, persoane pe care nu le mai văzusem
niciodată şi foarte mulţi elevi seminarişti. Atmosfera din
biserică a fost impresionantă şi am trăit în mod real clipe de
înălţare sufletească şi de reculegere.
În
privinţa conţinutului predicilor, mă declar întru totul de acord
cu ideile expuse de părintele profesor, care nu face decât să
privească realist şi lucid problemele ce se cer privite astfel,
respectând strict învăţăturile Bisericii Ortodoxe. Părintele
profesor Gh. Calciu mi-a fost profesor mai mulţi ani la Seminarul
Teologic din Bucureşti, al cărui absolvent sunt, şi a contribuit
în cea mai mare măsură la formarea noastră ca elevi şi adevăraţi
slujitori ai Domnului Hristos şi ai Bisericii neamului”.
Oare
trebuie să mai adaug ceva? Poate doar omagiul meu pentru acest curaj
al studentului respectiv şi al vostru, al tuturor celor care,
călcând peste instinctul de conservare, aţi pus „adevărul
înaintea păcii” şi aţi venit aici; sau poate bucuria pe care
mi-au făcut-o celelalte declaraţii, scrise sau verbale, ca şi
prezenţa voastră în această biserică; sau poate, în sfârşit,
umilinţa mea că sunteţi buni şi Îl iubiţi pe Iisus mai mult
decât pe mine, căci, chiar fără să fiţi slujitorii Lui, nu aţi
pregetat să sacrificaţi comoditatea voastră pentru a veni să vă
exprimaţi dragostea de Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi fraţii
noştri care ne iubesc şi care ne urăsc pe noi, care ne-au făcut
bine şi rău, care ne-au iertat sau nu ne-au iertat. Noi toate să
iertăm tuturor! Voi încheia, tinere prieten, acest ultim „Cuvânt”
cu o spicuire din „Cuvântul” Sfântului Ioan Gură de Aur care
se citeşte în noaptea Învierii în toate bisericile ortodoxe, căci
vin Paştile, Ziua Învierii şi bucuria noastră, a tuturor. Atunci
veţi afla că Hristos a înviat şi că noi toţi vom învia.
Când
spun că veţi afla, înţeleg că inima şi sufletul vostru va
descoperi plenar această certitudine care era de mult în voi şi în
virtutea căreia sunteţi aici. „…De a lucrat cineva din ceasul
întâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă; de a venit
cineva în ceasul al treilea, mulţumit să prăznuiască; de a ajuns
cineva în ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci
cu nimic nu va fi păgubit; de a întârziat cineva până în ceasul
al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se; de a ajuns
cineva în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina
întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din
urmă ca pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea cea
ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi.
Pentru
acesta intraţi toţi în biserica Domnului vostru; şi cei dintâi,
ca şi cei din urmă luaţi plata. Înviat-a Hristos şi îngerii se
bucură. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a
Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă”. V-am citit
aceste rânduri ca să le ştiţi. V-am citit acest „Cuvânt”,
fiindcă vine Săptămâna Patimilor, în faţa căreia tot glasul
amuţeşte. V-am citit acestea, ca să aflaţi că dacă în zilele
care urmează vom trăi în duh şi în carne calvarul lui Hristos,
pe culmea Golgotei ne aşteaptă Iertarea şi Învierea. V-am citit
aceste adevăruri, ca să vă amintiţi că neamul acesta românesc
urcă de veacuri Golgota istoriei, refăcând neîncetat, în spirit,
drumul lui Iisus şi anticipând, prin credinţă, această înviere
pe care tu, prietenul meu, fratele nostru, al tuturor, o aduci ca pe
o făclie arzând în inima ta.
Cuvânt
rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a șasea miercuri a
Postului Mare, la 19 aprilie 1978
(Preot
Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de
Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 61-70)
La
cel de-al șaptelea cuvânt autoritățile i-au măsura
surprinzătoare de a descuia porțile și ușa bisericii, iar predica
s-a ținut înăuntru.
Fiecare
cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare
predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul
se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit
seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de
la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la
acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar
părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care
îl înjurau că este "popă" care "înșeală lumea",
și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat
și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi
păzitori.
