In
fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni
prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deosebit, ea
este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani
moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de binecuvântare și
însănătoșire duhovnicească și trupească pentru toți cei care
o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul
Dumnezeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăznuită la 26
iulie în Calendarul Ortodox, este cunoscută în popor cu numele
„Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită, mai
cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unității
Ortodoxiei de pretutindeni, viața de după moarte a Sfintei
Parascheva arată că sfințenia ridică din neamul său pe omul ce
s-a asemănat cu Dumnezeu, făcându-l lumină de iubire și apropiere
între toți cei care mărturisesc și viază întru aceeași
credință. Mărturie despre cinstirea adusă de strămoșii noștri
Sfintei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hramul „Cuvioasa
Parascheva” nu numai în Moldova, dar și în Transilvania și în
Țara Românească.
Sfânta
Cuvioasă Parascheva a trăit pe pământ în prima jumătate a
veacului al XI-lea. Prima învățătură în limba română despre
viața sfintei o găsim în „Cartea românească de învățătură”
a Mitropolitului Varlaam al Moldovei, Iași, 1643.
S-a
născut în Epivata (azi Boiados), pe țărmul Mării Marmara, în
apropiere de Constantinopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci
capitala Imperiului bizantin. Părinții ei, oameni de neam bun și
credincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de
Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales
a postului, rugăciunii și milosteniei. Un frate al ei, după ce a
învățat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales
episcop în localitatea Madite pentru dragostea față de cele sfinte
și pentru cultura sa deosebită.
Sfânta
Parascheva și-a petrecut anii copilăriei în casa părinților, sub
ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind
într-o biserică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfânta
Liturghie, cuvântul Evangheliei: „Oricine voiește să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze
Mie” (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului a sădit în inima ei
dorul de desăvârșire, încât și-a împărțit toate hainele
săracilor. Același lucru l-a făcut și în alte împrejurări,
fără să țină seama de mustrările părinților.
Moștenind
o mare avere de la părinți, împreună cu fratele ei, tânăra
Parascheva a dăruit săracilor partea ce i se cuvenea de moștenire
și, „părăsind frumusețea acestei lumi”, s-a retras „în
adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a
ascultat cuvinte de învățătură de la călugări și călugărițe
cu aleasă viață duhovnicească. Urmând sfaturile acestora, a
părăsit capitala, îndreptându-se spre ținutul Pontului. Vreme de
cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea. De
aici a plecat spre Țara Sfântă, în dorința de a-și petrece
restul vieții în locurile binecuvântate de viața pământească a
Mântuitorului Iisus Hristos și a Sfinților Apostoli. După ce a
văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mănăstire de călugărițe
în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a înălțat
duhovnicește în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Botezătorul,
ca Sfânta Maria Egipteanca și ca atâția alți ostenitori ai
pustiei roditoare de desăvârșire. Mitropolitul Varlaam al
Moldovei, în Cazania sa, spune că acum Sfânta nu mai avea grijă
„nici de veșminte și de așternuturi, nici de mâncări și de
mese, nici de casă sau slujnice, ci numai de curăția sufletului și
de răspuns județului (judecății n.n.) ce va să fie”. Ea
„pururea suspina și nepărăsit tânjea cumu-și va înfrumuseța
sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos,
cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava și de lumina și
de bucuria cea fericită. De aceasta... ochii de lacrimi îi erau
întunecați pururea”.
Într-o
noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în
vis, să se reîntoarcă în locurile părintești: „Să lași
pustia și la moșia ta să te întorci, că acolo ți se cade să
lași trupul pământului și să treci din această lume către
Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie,
sfânta „fără de voie lăsă pustia și se întoarse în lume și
la Țarigrad veni”. Și mereu în biserica Precistei ce este în
Vlaherne și către icoana Sfinției Sale căzu și cu lacrimi se
ruga așa și zicea: „N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ.
Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare... Că până am
umblat în pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum, dacă m-am
întors în lume, îndreptează-mă până la sfârșitul vieții
mele, că altă nădejde nu am”.
Din
Constantinopol s-a îndreptat spre Epivata, localitatea în care
văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde
vine. „Acolo”, continuă Mitropolitul Varlaam, „trudă cătră
trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și nedormire pe
sine se înfrumuseța..., cu lacrimi pământul uda și se ruga:
Doamne Iisuse Hristoase, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am
lăsat toate și după Tine am călătorit în toată viața mea. Și
acum, îndură-Te Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace
sufletul meu”. Împăcată cu sine, cu oamenii și cu Dumnezeu,
și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.
A
fost îngropată ca o străină, fără ca nimeni să știe cine era.
Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip
minunat cine era acea străină. Se spune că un marinar a murit pe o
corabie și trupul i-a fost aruncat în mare. Valurile l-au adus la
țărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe niște creștini
să-l îngroape după rânduiala creștinească. Săpând deci o
groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred și
plin de mireasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea și
trupul corăbierului, cel rău mirositor.
Dar,
în noaptea următoare, unuia din creștinii care săpaseră groapa,
cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, șezând
pe un scaun luminat și înconjurată de mulțime de îngeri. Unul
dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat și i-a zis:
„Gheorghe, pentru ce n-ați socotit trupul Sfintei Parascheva? Nu
știți că Dumnezeu a iubit frumusețea ei și a vrut să o
proslăvească pe pământ?”. Iar împărăteasa pe care o văzuse
în vis și care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva i-a poruncit
să ia degrabă trupul ei și să-l așeze undeva, într-un loc de
cinste. Aceeași vedenie a avut-o și o femeie credincioasă, cu
numele Eftimia, într-același chip și în aceeași noapte, și a
doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare.
Credincioșii
de acolo, auzind de visul celor doi, au înțeles că este un semn
dumnezeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mormânt și
l-au adus cu mare bucurie, „cu lumini și cu tămâie”,
așezându-l în Biserica Sfinții Apostoli din Epivata. Îndată au
avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau
lângă cinstitele sale moaște. Se spune că drept-credincioșii
creștini din Epivata au zidit o biserică chiar pe locul în care au
trăit părinții ei și unde ea însăși văzuse lumina zilei.
Vestea
despre minunile care se săvârșeau în apropierea cinstitelor
moaște s-a răspândit curând în Tracia și în Peninsula
Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi
procedat de timpuriu la canonizarea ei, adică la trecerea ei în
rândul sfinților.
După
trecerea ei la viața veșnică și după minunata descoperire a
cinstitelor ei moaște s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei
viață pământească și istoria strămutării moaștelor. Potrivit
tradiției, cea mai veche lucrare aghiografică dedicată Sfintei
Cuvioase Parascheva a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea
patriarhului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzelon (1145-1151), pe la
mijlocul veacului al XII-lea. Alta a alcătuit marele patriarh
Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea,
care a folosit, ca și alți aghiografi de mai târziu, scrierea
diaconului Vasilisc. Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în
Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, a alcătuit, în
grecește, o nouă „viață”, precum și slujba Cuvioasei
Parascheva, pe la anul 1605. Câțiva ani mai târziu, viața ei a
fost inclusă de Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania lui,
tipărită la Iași în 1643, fără îndoială folosind manuscrise
grecești și slavonești, prelucrate după scrierea patriarhului
Eftimie. Nevoințele ei au fost înfățișate pe scurt și de marele
Mitropolit Dosoftei al Moldovei în lucrarea sa Viața și petrecerea
sfinților (4 vol. Iași, 1682-1686), precum și în alte Vieți de
sfinți și în edițiile Mineielor tipărite la noi în țară.
Dintre străinii care i-au mai cercetat viața consemnăm pe
cunoscutul aghiograf grec Nicodim Aghioritul (1749-1809). Spre
sfârșitul secolului al XIX-lea învățatul episcop Melchisedec
Ștefănescu al Romanului (1823-1892), a tipărit o lucrare specială,
intitulată Viața și minunile Cuvioasei noastre Parascheva cea nouă
și istoricul sfintelor ei moaște (București, 1889). Câțiva
teologi români din secolul trecut de asemenea s-au ocupat cu viața
și sfintele ei nevoințe: Pr. Gh. Păvăloiu (1935), Arhim. Varahil
Jitaru (1942), D. Stănescu (1938), Pr. M. Țesan (1955), Pr. Scarlat
Porcescu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu ș.a.
După
ce au stat în Biserica Sfinții Apostoli din Epivata vreme de vreo
două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul
lor, datorită evenimentelor politice care au adus multă durere în
țările balcanice, cinstitele moaște ale Sfintei Parascheva au fost
strămutate în mai multe locuri, fiind tuturor alinare în
suferință, liman lin și neînviforat al celor care o cinstesc și
o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atotmilostivul Dumnezeu.
În
anii 1185-1186, bulgarii și valahii din sudul Dunării, care de
aproape două secole se găseau sub dominația Imperiului bizantin
s-au răsculat împotriva asupritorilor, sub conducerea fraților
Petru și Asan, români de neam, întemeind un stat nou, cunoscut sub
numele de „Imperiul vlaho-bulgar”, având capitala la Târnovo.
Peste câțiva ani, în 1204, cavalerii apuseni porniți în Cruciada
a patra au ocupat Constantinopolul, întemeind aici un „imperiu
latin de Constantinopol”, care a dăinuit până în anul 1261,
condus de împărați veniți din Apusul Europei. În aceste
împrejurări, bizantinii au creat două mici imperii, unul în Asia
Mică, cu capitala la Niceea, nu departe de Constantinopol, altul în
Tesalia, cu capitala la Tesalonic. Datorită relațiilor prietenești
dintre împăratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) și
împăratul de atunci din Constantinopol, în anul 1235 sau curând
după aceea, moaștele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate de la
Epivata la Târnovo, capitala imperiului româno-bulgar, oraș care
devenise între timp reședință patriarhală. Mutarea lor s-a făcut
într-o impresionantă procesiune condusă de mitropolitul Marcu din
Preslav, însoțit de numeroși clerici, fiind întâmpinate
pretutindeni cu flori, lumânări și slujbe de către
drept-credincioșii români și bulgari din sudul Dunării. La
Târnovo au ieșit întru întâmpinarea lor împăratul Ioan Asan
II, mama sa, Elena, și soția sa, Ana, precum și patriarhul de
aici. Au fost așezate în Biserica Maicii Domnului. Se spune că
împăratul ar fi zidit, în apropierea reședinței sale, o biserică
având hramul Sfânta Parascheva.
La
Târnovo moaștele Cuvioasei Parascheva au rămas timp de 160 de ani.
Probabil acum s-a alcătuit slujba ei, care a intrat în Mineiul pe
luna octombrie. Iar în a doua jumătate a veacului al XIV-lea,
patriarhul Eftimie al Târnovei, „se pare un valah”, i-a scris
viața, cu mai multe amănunte decât o făcuse diaconul Vasilisc.
Dar
tot pe atunci turcii au pătruns în Europa. Rând pe rând au
cucerit părți însemnate din Peninsula Balcanică. În 1393 au
cucerit partea răsăriteană a imperiului vlaho-bulgar, împreună
cu capitala Târnovo, iar peste trei ani și partea apuseană, încât
acest stat și-a încetat existența.
În
astfel de împrejurări dramatice pentru creștini, moștele
Cuvioasei Parascheva au fost mutate la Belgrad. Acolo au stat până
în anul 1521, când turcii au cucerit și acest oraș, iar Serbia a
fost transformată în pașalâc. Acum moaștele au fost solicitate
de patriarhul ecumenic Ieremia I sultanului, care a acceptat să i le
dea în schimbul unor daruri. Patriarhul a hotărât ca ele să fie
aduse în Constantinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin
(cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Istanbul). În drum
spre marele oraș întemeiat de sfântul împărat Constantin cel
Mare, cinstitele moaște ale Cuvioasei Parascheva au fost expuse din
loc în loc pentru a fi văzute și sărutate de credincioșii
ortodocși din Peninsula Balcanică aflați sub stăpânire
turcească. Pentru început, au fost așezate în biserica Sfânta
Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală patriarhală. După
transformarea acesteia în geamie, au fost mutate în alte biserici:
Vlahserai (1586), Sfântul Dumitru (1597) și Sfântul Gheorghe din
cartierul Fanar (1601).
După
120 de ani, ele au cunoscut ultima strămutare, de data aceasta spre
pământul românesc. În anul 1641, după ce binecredinciosul domn
Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din
Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis
cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului său, au
hotărât să-i ofere, drept recunoștință, moaștele Cuvioasei
Parascheva „pentru sfințirea și binecuvântarea acelui loc al
Bogdaniei (Țara Moldovei, n.n.)”, după cum se spune în
„scrisoarea sinodicească”. Racla cu cinstitele moaște a fost
transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de
trei mitropoliți greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al
Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei). Ajungând la Galați, apoi
la Iași, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de Mitropolitul
Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși.
În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așezate în
minunata biserică a Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, ctitoria
domnitorului. Cinstitele moaște au rămas aici până în anul 1884,
când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaș, din
acest motiv fiind mutate în paraclisul mănăstirii. Dar în seara
zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenție, a
rămas aprinsă o lumânare din sfeșnicul de lângă racla din lemn
în care erau așezate cinstitele moaște; peste noapte sfeșnicul a
ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla,
arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă
de cărbun””. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și
bisericești, preoții și credincioșii au constatat că cinstitele
moaște au rămas neatinse; încă o minune săvârșită prin
puterea lui Dumnezeu. Fericitul întru pomenire, Mitropolitul Iosif
Naniescu, a cercetat paraclisul, preaslăvind minunea dumnezeiască.
Prefectul județului Iași, Leon Negruzzi, și procurorul general al
orașului au consemnat în procese verbale cele întâmplate.
Ridicate din mormanul de jar, moaștele Cuvioasei au fost adăpostite
provizoriu în altarul paraclisului de la Mănăstirea Sfinții Trei
Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mitropolitană
din Iași, care fusese sfințită cu puțin timp mai înainte, la 23
aprilie 1887. Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea
drept-credincioșilor moldoveni, care îi cer Sfintei Parascheva să
mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, venerând-o cu
multă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Moldovei.
În
ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a hotărât canonizarea unor sfinți din neamul nostru,
precum și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se
găsesc în țară la noi. Hotărârea respectivă a fost transpusă
în fapte în cadrul unor mari festivități bisericești din cursul
lunii octombrie 1955. În cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea
cultului ei s-a făcut în Catedrala mitropolitană din Iași, la 14
octombrie 1955, în prezența a numeroși ierarhi români, precum și
a unor reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Rusă și Bulgară.
Drept-credincioșii
creștini de pretutindeni o cinstesc prin participarea lor la
slujbele din 14 octombrie, în fiecare an, iar cei din Iași și din
împrejurimi o cheamă în rugăciune, în orice clipă de cumpănă,
cerându-i ocrotire și ajutor. Sfânta Cuvioasă Parascheva este
considerată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a
întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor moldovenii au simțit
în viața lor lucrarea minunată a harului dumnezeiesc prin
mijlocirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.
De
multe ori, vin oameni de pe tot cuprinsul țării să-și plece
genunchii în fața raclei cu cinstitele ei moaște, ca să
mulțumească pentru ajutorul și binecuvântarea ce luminează în
viața lor.
Viața
curată, împletită prin rugăciune și fapte bune, tinerețea care
strălucește peste veacuri precum lumina din candelele fecioarelor
înțelepte, sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugăciune și
priveghere, la căutarea bucuriei pe care o aduce în inimi prezența
Duhului Sfânt. Simbol al frățietății ortodoxe, Sfânta
Parascheva, luminătoarea casnică a Moldovei, ne aduce din acea
primă jumătate a veacului al XI-lea în care a viețuit pe pământ,
când Biserica era una și nedespărțită, nădejdea biruinței
asupra patimilor, dezbinărilor și necazurilor din lume, prin
iubirea smerită și atotputernică a Domnului Hristos Care iubește
și adună pe toți oamenii.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu