Decanii
ideologiilor ateiste au primit „iluminări” care i-au pus în
posesia adevărului absolut: înlocuirea unei greşeli grosolane prin
alta mai puţin grosolană! Numai că fiecare nouă eroare îţi este
impusă cu obligaţia de a o accepta ca adevăr absolut. Încercarea
de a primi în mod critic un adevăr ideologic este o „erezie”
periculoasă. Oficianţii ateismului încep deîndată goana după
vrăjitoare... „Polii existenţei noastre sunt naşterea şi
moartea”, afirmă orice concepţie materialistă. Tu, omule, eşti
sortit să te naşti şi să mori, printr-un capriciu al naturii sau
printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin.
Tu
urmezi legea necesităţii şi a cantităţii care, ca prin miracol,
devine calitate – şi trebuie să accepţi că aceasta este ceea
ce-ţi guvernează viaţa şi moartea. Înseamnă că tu eşti cea
mai nefericită fiinţă de pe pământ, căci nici plantele, nici
animalele nu au conştiinţa vieţii şi a morţii. Dar tu ştii! Tu
eşti conştient că trăieşti şi, mai ales, eşti conştient că
vei muri. Toată viaţa ta se desfăşoară în sumbra perspectivă a
morţii. Dacă timpul nostru modern nu a crescut cu nimic şansele
vieţii, el a înmulţit, într-o măsură nedefinită,
posibilităţile morţii. Civilizaţia şi moartea, tragici cavaleri
ai Apocalipsei, bântuie de un secol această lume. Şi nici un înger
al învierii nu se arată la orizont, nici un arhanghel al dreptăţii
nu brăzdează cerul şi nu strigă cu glas tunător îngrozitorilor
cavaleri: „Opriţi-vă! În numele Domnului, opriţi-vă!”.
Pe
cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: „Nu există
decât viaţă şi moarte”. Şi apoi o straşnică interdicţie:
„Este oprit să crezi în înviere!”. Prietene, ce ţi-a dat
ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credinţa în
înviere? Ce dar ţi-a oferit el atunci când ţi L-a luat pe Iisus
cel Înviat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci când
te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? Ce
purificare şi ce odihnă spirituală ţi s-au conturat dinainte
atunci când sărbătorile creştine au fost mânjite cu noroiul
denigrării şi cu lozincile violențelor verbale?
Altădată,
de sărbători, oamenii căutau să trăiască timpul lui Dumnezeu,
dimensiunile lărgite spre infinit ale timpului; astăzi măsori
plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem.
Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toţi oamenii, după cuvântul
cântării pascale: „... şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm;
să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm totul
pentru înviere!”. Astăzi, în zilele de Paşti, ni se distribuie
distracţii câmpeneşti, orgii înecate în alcool, sfârşind,
deseori, în violenţă. Tu ştii, tinere, că o concepţie este
valabilă nu prin faptul că există, ci prin efectele ei pozitive.
Şi atunci judecă singur, prietene al meu, compară şi apreciază,
dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine şi rău,
între blândeţe şi violență, între viaţă şi moarte... Dar
acum te voi lua cu mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor
nesperat va trebui să renunţi la prejudecăţile materialiste care
ţi-au fost implantate în minte. Va trebui să-ţi purifici inima de
patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cultivat încă din
pruncie, dându-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi
lepezi necredinţa şi ateismul, ura şi lipsa de respect,
servilismul şi violenta, laşitatea şi orgoliul. Şi, astfel
purificat, să te îndrepţi spre marele praznic al Învierii.
Va
trebui să înţelegi că învierea lui Hristos este o înnoire
pentru univers, că prin transformarea unuia toată lumea se schimbă
şi că la Cina cea de Taină, când Iisus le vesteşte ucenicilor
apropierea patimilor Sale, acestea trebuiau să ia o valoare mistică
şi salvatoare pentru lumea întreagă. Patimile sunt spre moarte,
iar moartea spre înviere. Dacă învierea nu există, dacă singura
realitate este moartea, atunci suntem mai de plâns decât pietrele.
Căci privind lucrurile fără credinţă, viaţa noastră durează
numai de la naştere până la vârsta morţii, care poate fi la fel
de bine la o zi sau la 70 de ani, căci „din clipa în care te-ai
născut eşti deja destul de bătrân ca să poţi muri”. Ce
înseamnă acest scurt interval faţă de veşnicia morţii?! Să
venim oare pe lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri pur şi
simplu, ca o piatră care se rostogoleşte de pe locul ei în hău,
sau ca o vită lovită de toporul măcelarului? O asemenea moarte nu
are nimic uman în ea. Este un coşmar, căci dincolo de ea nu se
întrezăreşte nici o lumină, ci doar întunericul groazei.
Viaţa
ni se înfăţişează ca o tragedie, din pricina unei astfel de
morţi şi a suferinţei care o precede. Credincios sau necredincios,
nici un om nu poate scăpa acelei ultime judecăţi, care precede cu
o clipă agonia şi care este tribunalul conştiinţei noastre. Şi
cine dintre noi se simte inocent la această judecată?! Ne
înspăimântă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru
că ne-a slăbit credinţa şi pentru că, în teama generală care
guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o
supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea
de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decât prin
siluire.
Cei
mai mari şi mai înverşunaţi atei ai secolului nostru, care nu
numai că au făcut din materie un dumnezeu şi din ateism o mistică
nouă, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune şi de
distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeul cel adevărat, toţi
aceştia, tânărul meu prieten, se tem de propria lor dispariţie,
cu o spaimă metafizică şi incurabilă. De aceea îşi construiesc
adesea morminte impozante, ataşându-se cu o dragoste jalnică de
rămăşiţele lor pământeşti, încercând astfel o tragică
substituire a aspiraţiilor către veşnicie. Drama vieţii lor
idolatre sfârşeşte într-o moarte încă şi mai idolatră. Au
trăit cu groaza suferinţei şi şi-au dorit o moarte subită, căci
moartea n-a fost pentru ei decât o inutilă şi insuportabilă
fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a salvat nici măcar acest
ultim act de solidaritate umană care este moartea.
Dar
Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu
fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit,
ci un început – începutul unei vieţi eterne: viaţa prin
înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: „Tu nu vei
muri!”. Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de
fapt, singurul adevăr fundamental pe care îl simţim în iubirea
noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii.
Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credinţă
care răstoarnă munţii: „Tu nu vei muri!”. Iubitul, care
şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în
realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: „Tu nu vei muri!”.
Istoria întunecată a omenirii cunoaşte un moment de soare
dogoritor, revărsându-se peste umanitate: este Soarele Dreptăţii,
Hristos cel Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume s-o
mântuiască. Ce necesitate putea determina la întrupare
desăvârşirea divină liberă de orice necesitate? Nici una. Numai
dragostea, căci numai ea este virtutea cea deopotrivă liberă şi
liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate. „Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut
L-a dat, că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică” (Ioan 3, 16).
Iisus
Se arată astfel drept întruparea iubirii, dragostea palpabilă şi
crucificată. Atât de greu i-a venit omenirii să creadă în ceea
ce vedea, în faptul că iubirea desăvârşită stătea în faţa ei
întrupată, încât a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea
situaţie-limită care este suferinţa şi moartea. Pentru a-i
verifica autenticitatea ca prin foc şi pentru a constata dacă
rămâne identică, până la sfârşit, cu sine însăşi. Şi Iisus
a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus.
Amintiţi-vă, prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce: „Părinte,
iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”. Ce dovadă mai mare decât
aceasta ne-ar putea da cineva?
Şi
dacă tu crezi atunci când îi spui fiinţei iubite: „Nu vei
muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci când
îţi face făgăduinţa vieţii eterne? „Adevărat, adevărat zic
vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis
are viaţa veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din
moarte în viaţă”. (Ioan 5, 24) Dar tu crezi şi ştii că
într-adevăr crezi, aşa cum şi eu o ştiu, chiar dacă pentru
tine, tânărul meu prieten, nu este absolut limpede ceea ce crezi.
Însă pentru cei ce fac din conştiinţa ta tânăra un loc de
exersare a violențelor lor doctrinare, pentru cei ce-ţi
încarcerează sufletul în formulele înguste ale ateismului,
credinţa ta este o realitate care-i sperie mai mult decât orice.
Ideile
se menţin prin adevărul lor. O idee care se menţine prin violenţă
este profund subminată de falsul din ea. Dacă materialiştii nu
vorbesc despre moarte, este pentru că se tem de ea. Ei o trec sub
tăcere, aşa cum trec sub tăcere toate ideile care nu pot fi
mistificate. De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de
la consumarea lui, marele cutremur din 1977? Pentru că moartea te
obliga să te gândeşti la Dumnezeu, la viaţa pe care o duci, la
responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a
intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât de
mult ca şi de moarte.
Eu
însă îţi vorbesc despre ea ca despre singura ta posibilitate de a
învinge. Căci fără înviere, atât moartea cât şi viaţa devin
un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă garanţia
învierii noastre, iar învierea este fundamentul credinţei noastre
în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublimă
şi glorioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la amnistierea
trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitaţie la încredere
în viitor. „Să iertăm totul pentru înviere!”. Orice altă
atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a şi înviat, iar
cei ce L-au văzut au mărturisit şi mărturia lor este adevărată,
fiindcă au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. Nu ne putem
îndoi de adevărul spuselor lor.
Când
se lumină de ziuă, „în întâia a sâmbetelor”, „... iată
s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi
venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea
lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”(Matei
28, 1-3). Acesta este măreţul tablou al Învierii Domnului, Cel ce
a sfărâmat lanţurile morţii şi a adus omenirii perspectiva
nesperată a obşteştii învieri.
De
acum, prietene, nu te mai teme de moarte, căci Hristos a înviat,
fiind pârgă învierii noastre! Din clipa în care ai aflat acest
adevăr, viaţa ta a căpătat un nou sens: ea nu se va sfârşi
între scândurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viaţa derizorie
şi inutilă), ci, trecând prin moarte, va sui spre gloria învierii.
Mergi, tinere, şi spune tuturor vestea aceasta! Să strălucească
fața ta de înger întru lumina învierii, căci astăzi îngerul
din tine, pe care ţi l-am descoperit la primul meu „Cuvânt”, a
biruit pământul din tine. Spune-le celor ce ţi-au oprimat până
acum sufletul tău divin: „Cred în înviere!” şi-i vei vedea
înspăimântaţi, căci îi va birui credinţa ta. Se vor zvârcoli
şi-ţi vor striga cu disperare: „Ţărâna este paradisul tău şi
instinctele tale îţi sunt cerul!”. Dar tu să nu te opreşti din
calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor şi pur,
străluminând tuturor învierea cea din întâia a sâmbetelor! Tu,
prietenul meu, eşti unicul purtător al îndumnezeirii tale în
Iisus Hristos şi ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre
culmile propriei sale învieri. Din moarte la viaţă şi de pe
pământ la cer.
***
Cuvânt
rostit în cea de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 aprilie
1978, pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoarece directorul V. Micle
a încuiat biserica și pe elevi în dormitoare, pentru a împiedica
rostirea predicii.
(Preot
Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de
Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 51-59)
De
la al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și
porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții
din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din
Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în
dormitoare de directorul Seminarului.
Fiecare
cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare
predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul
se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit
seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de
la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la
acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar
părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care
îl înjurau că este "popă" care "înșeală lumea",
și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat
și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi
păzitori.
Sursa:
Ortodoxia Tinerilor
0 comments:
Trimiteți un comentariu