Viața
unui medic obișnuit din România se împarte între spital și
familia sa. Pentru doctorul Ștefan Mindea, specialistul în
neurochirurgie care a renunțat la SUA pentru a profesa în țara
unde s-a născut, viața înseamnă și slujirea Bisericii ca diacon.
Aproape de oameni, aproape de Dumnezeu, doctorul Mindea este
întotdeauna persoana reconfortantă, profesionistul care-ți dă
încredere și curaj. Am simțit-o atât în sala de operații, dar
și în afara ei, când
am stat de vorbă cu domnia sa.
Cât
de mult contează în viața unui tânăr modelele?
Pentru
formarea unui tânăr modelul contează foarte mult. Tinerii sunt
precum copiii mici. Vedem un copil, el este foarte prietenos, poate
să se joace cu un alt copil pe care nici nu-l cunoaște. E suficient
ca ei să fie împreună. Nu se uită că unul este bogat, celălalt
e sărac, unul e român, altul e chinez. Ei sunt curați și nu
gândesc rău. Așa sunt și tinerii. Ei sunt într-o formare
continuă. Se uită în stânga, în dreapta, să caute modele, chiar
inconștient. Eu am încercat pe cât posibil să fiu model
studenților mei, exact cum aș fi pentru copiii mei. M-am
străduit să nu fac ceva care nu s-ar cuveni din partea unui medic.
Vă dau un mic exemplu. E foarte ușor să te cerți cu un coleg. E
ușor să te cerți cu cineva care ți-e potrivnic. Dar luptând
împotriva gândurilor de răzvrătire, ajungi să accepți părerea
lui, oricare ar fi ea. Apoi, este important să ai răbdare în orice
situație, să-ți păstrezi calmul. Tinerii te urmăresc și e
foarte important să-ți dai seama că printr-un singur gest poți să
le marchezi întreaga viață.
Cum
decurge o zi obișnuită din viața neurochirurgului Ștefan
Mindea?
Ziua
mea începe cu pravila, încerc să-mi respect canonul de rugăciune.
Uneori, dacă mă trezesc mai târziu fiindcă am fost obosit, îmi
fac rugăciunile în drum spre serviciu. Apoi la spital, timp de
20-30 de minute, trebuie să fiu singur ca să mă pot gândi doar la
cazurile din ziua respectivă. Las atunci deoparte lucrurile
administrative, pentru că vreau să am atenția îndreptată maxim
asupra pacienților pe care-i voi opera sau îi voi trata în acea
zi. În timpul consultațiilor și operațiilor, mă lupt cât
mai mult să ofer pacientului siguranță, să nu simtă doar că
stă într-un spital, ci că cineva se ocupă de el în mod
deosebit. Atunci când ai o boală, mai ales dacă nu ești medic,
există o temere în legătură cu afecțiunea ta. Eu caut să
ușurez aceste emoții ale pacientului. În sala de operații îmi
place să fiu concentrat, dar moderat. Încerc să-mi păstrez calmul
pentru colegii mei pentru a nu tensiona: anestezistul, rezidentul,
asistenta și întreaga echipă. Toate acestea le fac pentru a mă
bucura la sfârșitul zilei de familie, de copii, de soție. Avem
cinci copii și în orice situație,
fie că mi-a fost mai greu sau mai ușor în ziua respectivă, mă
bucur de ei. E o binecuvântare să vin acasă la soția și copiii
mei. Cinăm împreună, după care facem rugăciunile de seară
împreună. Așa se încheie o zi pentru care dăm slavă lui
Dumnezeu că s-a încheiat cu bine.
Prezervarea
sănătății este și o chestiune de educație. Se face aceasta în
școala românească de medicină? Există educație pentru sănătate
în România? Cum stăteau lucrurile în Statele Unite în această
privință?
Dacă
se face sau nu educație pentru menținerea sănătății în
facultățile din România, nu aș putea să vă spun, pentru că nu
am terminat Medicina în România. Dar vă pot spune că în SUA este
foarte prezentă această educație. Oamenii sunt atenți la ce
mănâncă și la nivelul lor de activitate. Vreau totuși să
subliniez că nu toți americanii sunt la fel de conștienți. În
California, de exemplu, se pune un mare accent pe educație, mișcare,
într-un cuvânt: sănătate. Foarte mulți tineri, mai ales din
facultăți, fac sport, aleargă, merg cu bicicleta; duc o viață
activă. Efortul fizic este sănătos și necesar pentru corpul uman.
Suntem datori să ne îngrijim de sănătatea noastră, care este un
dar ce trebuie păstrat. Important este să nu exagerăm, să nu
devenim obsedați de sport, dar nici să neglijăm sănătatea
noastră. În zilele noastre se vede cum tabletele, telefoanele
inteligente și calculatoarele au o influență negativă
asupra societății, mai ales asupra copiilor, deprivându-i de
activitatea fizică.
Ar
putea Biserica să se implice mai mult pe această latură, a
educației pentru sănătate?
Cred
că Biserica ar putea face acest lucru. Dar mai important este ca ea
să sprijine oamenii în lupta lor duhovnicească pe care o au de dus
în fiecare zi. Știm de la Sfinții Părinți despre războiul
nevăzut al gândurilor. Un om trebuie să fie permanent atent
la gândurile pe care le are. Biserica are o datorie în a propovădui
și a veghea mai întâi de toate la sănătatea spirituală a
fiilor ei. Aceasta este misiunea ei de căpătâi.
Ce
anume predispune la credință sufletul unui medic? Minunata
alcătuire a organismului uman sau faptul că de multe ori vă
întâlniți cu oameni aflați la granița dintre viață și moarte?
Cred
că un medic trece prin anumite etape până ajunge la capacitatea de
a îngriji pacienții săi. Când am studiat fiziologia, mai ales
obstetrica, am rămas absolut șocat cât de precis este întregul
proces prin care trece mama atunci când este însărcinată, cum
crește bebelușul. Ca de exemplu, faptul că fătul are o moleculă
de hemoglobină diferită de cea a mamei care duce oxigenul la
țesuturi, la mușchi, la creier, la organele vitale. Această
hemoglobină are o afinitate de o sută de ori mai mare pentru
oxigen. E remarcabil că doar bebelușul are această
hemoglobină. Când suntem adulți, acest tip de hemoglobină nu se
mai produce. Rămâi impresionat de precizia și perfecțiunea cu
care Dumnezeu a proiectat ființa umană. E nevoie de high
engineering ca să creezi o astfel de moleculă de hemoglobină care
să nu intre în concurență cu cea a mamei. Dacă ar avea aceeași
moleculă, mama, fiind mai puternică, ar trage mai mult oxigen, iar
copilul ar rămâne în deficiență și nu ar supraviețui.
Însă nu așa se întâmplă.
Pe
parcursul studiului medicinei, atunci când ajungi să te întâlnești
cu oameni bolnavi, într-adevăr, vezi lucrurile altfel. Începi să
înțelegi că boala are un scop în viața pacientului. De multe ori
nu-ți dai seama inițial, dar când stai de vorbă cu pacientul,
observi că boala reprezintă o atenționare menită să schimbe ceva
în viața lui. Un mic exemplu. Am avut un pacient în SUA, un om de
afaceri cu resurse financiare nelimitate. Cu toate acestea, își
trăia viața cu un zbucium referitor la existența lui Dumnezeu. Am
încercat să-i ofer un exemplu. Dar el mi-a răspuns astfel:
„Domnule doctor, cu tot respectul, mi-ați spus că există
Dumnezeu, că va fi o judecată pentru toți oamenii. Dar dacă după
ce voi muri nu va fi așa cum mi-ați spus?” „Atunci,
nu veți avea nici o problemă, i-am zis eu. Va fi așa cum ați
crezut dumneavoastră. Însă, dacă ajungeți la judecată și nu
veți fi crezut în ea, ce o să mai puteți face atunci?” Din
nefericire, nu am ajuns la nici un rezultat cu el pe linia asta.
Dânsul nu era convins de ceea ce îi spusesem. Avea un copil, o fată
pe care o iubea ca pe ochii din cap. Atunci l-am întrebat așa:
„Dacă mâine fata dumneavoastră v-ar suna și v-ar spune: «Tată,
nu mai vreau să am de-a face cu tine. Nu vreau să te mai recunosc
ca tată al meu. Nu vreau să te aud, nu vreau să îți scriu. Vreau
să rup orice legătură cu tine. Nu te mai consider tatăl meu».
Cum v-ați simți?”
Omul
mi-a replicat sigur pe sine: „Domnule doctor, iertați-mă,
dar acest exemplu este ridicol. Fata mea mă iubește, eu știu
lucrul acesta. Deci nu pot să dau un răspuns la întrebarea
dumneavoastră”.
„Vă
înțeleg. Dar credeți că e posibil să existe cel puțin o
persoană care să se afle în situația pe care v-am descris-o?“
„Da.
Cum să nu? E posibil.”
„Oare
cum s-ar simți acel părinte?” „Groaznic, e de la sine înțeles.
Mai mare chin nu ar fi posibil pentru acel părinte.”
„Atunci
pentru dumneavoastră, un om la 70 de ani, cu o stare financiară
deosebită, de o inteligență ieșită din comun, patron la o
firmă imensă, cu absolut orice la dispoziție, cum e posibil
totuși să nu cercetați existența lui Dumnezeu și prezența
Lui în viața dumneavoastră? Există riscul să ajungeți la
momentul critic al Judecății și nu veți avea nici un răspuns
înaintea lui Dumnezeu, Care v-a dat toate posibilitățile să Îl
cunoașteți. Iar dumneavoastră L-ați respins complet. Ar fi exact
același lucru cu respingerea fiicei dumneavoastră ca tată, cu
toate că puteți dovedi că sunteți tatăl ei, hrănind-o,
îmbrăcând-o, ajutând-o să ajungă la maturitate.”
Acest
pacient al meu era bolnav de cancer în ultimul stadiu, deci
inoperabil. Aștepta să moară. Într-un final, am terminat discuția
cu el, care a durat cam trei ore, ceea ce în America se întâmplă
foarte rar. La sfârșit ne-am îmbrățișat. După ceva timp, el
mi-a zis: „Simt și știu că noi nu o să ne mai vedem”. Îmi
dădusem seama și eu, ca medic, că nu mai aveam cu ce să-l ajut.
Am dat mâna cu el, iar el mi-a spus: „Să știți că după ce am
vorbit cu dumneavoastră încep să cred că există Dumnezeu. M-ați
convins”. Am rămas puțin surprins. Vreau să menționez că
această discuție avusese loc doar între noi doi. După două
săptămâni, într-o zi, intru în birou, iar asistenta mea îmi dă
o listă de pacienți, pe care trebuia să-i sun înapoi. Pe lista
respectivă era și numărul de telefon al fiicei pacientului despre
care v-am povestit. Mai vorbisem cu ea doar o singură dată, cinci
minute, atunci când îl vizitasem pe tatăl ei. Mi-a zis că tatăl
ei murise cu puțină vreme în urmă și că în urma discuției
avute cu mine ceva în el s-a schimbat. Totuși fata sunase cu alt
motiv. Mi-a zis așa: „Iertați-mă dacă par ciudată, dar acum
două zile am avut un vis atât de real, încât a trebuit să vă
sun și să vă mărturisesc: L-am visat pe tatăl meu, care mi-a zis
să am mare răbdare cu mama mea, care are suflet bun, dar este mai
închisă. Apoi a continuat: Vreau să știi că te iubesc deosebit
de mult. Ești singura mea fiică și vreau să înțelegi un lucru
foarte important pe care nu ți l-am transmis când trebuia. Să știi
că L-am întâlnit pe Iisus Hristos. El există cu adevărat”.
După care visul s-a terminat. Fata s-a trezit.
Când
auzi astfel de lucruri, ar trebui să fii orb ca să nu le vezi. Mai
mult, astfel de întâmplări au avut loc cu americani, oameni cu
care nu poți spune că ai ceva în comun privind credința în
Dumnezeu, ca să te poți baza pe un lucru comun acceptat. Cu astfel
de oameni poți intra într-o discuție doar pe un fond mai general,
al unei credințe în „ceva”. Întrebi: „În ce crezi?” „Eu
fac yoga”, ți se va răspunde. Și de aici firul se rupe. Pe când
în România, fiind majoritatea creștini ortodocși, chiar dacă nu
sunt fideli practicanți ai Ortodoxiei, mergând regulat la biserică,
totuși au credința în Dumnezeu la bază și din când în când
tot se duc măcar să aprindă o lumânare pentru morții lor.
Așadar, e cu totul
altceva.
Problema
cardurilor de sănătate. Credeți că aduc ele un beneficiu
sistemului medical românesc?
Cardurile
de sănătate sunt promovate ca având scopul de a ajuta medicul să
aibă mai bine grijă de pacient. În același timp, ele necesită
foarte multe date personale de la pacient. În primul rând aceste
date aparțin pacientului, sunt proprietatea lui și nu ar trebui să
apară fără cunoștința sau consimțământul pacientului. La ora
actuală, aceste date nu sunt protejate și nu au cum să fie
protejate. Există deci un pericol permanent și real. Vedem mereu că
multe date ale clienților sunt accesate de la bănci, unde ar trebui
să existe o securitate maximă. Eu personal, ca medic, nu sunt de
acord cu aceste carduri și mi-aș dori să văd un raport, un studiu
la nivel internațional de la experți din domeniul IT care dovedesc
că datele pacienților sunt în maximă siguranță. Trebuie să
luăm în calcul și să avem în vedere și riscurile acestui card
despre care foarte puține lucruri s-au spus. În acest sens, nu văd
cum cei care promovează cardul de sănătate nu se referă
deloc la pericolul permanent privind securitatea acestor date.
Discuția nu se mărginește decât la avantajele acestui card, care
nici acestea nu sunt clare. Cred și mi-aș dori ca pacientul să fie
cât mai bine informat despre tot ceea ce presupune acest card.
Dacă
ați fi ministru al sănătății, ce ați schimba în sistem ca
lucrurile să meargă bine?
Ca
și ministru, aș crea un sistem în care banii plătiți de către
fiecare persoană pentru sănătate să intre într-un cont personal
al cetățeanului respectiv. Exact cum este la bancă. Aceste fonduri
s-ar acumula începând cu vârsta de 18 ani sau de când intră
cetățeanul pe salariu. Fondurile acumulate în acest cont pot
fi folosite la bătrânețe sau când apare o necesitate medicală,
astfel cetățeanul îi poate folosi la discreția lui pentru
a-și întreține sănătatea. Siguranța oferită de un astfel de
fond ar încuraja încrederea pacientului român în sistemul
medical. Totodată, va da ocazia pacientului să-și caute medicul
cel mai potrivit la stat sau la privat, oferindu-i libertatea de a-și
folosi fondurile cum crede de cuviință. Pe de altă parte, aș pune
mare accent pe educația, promovarea și reținerea cadrelor medicale
în România. Efortul de a forma un medic, în România și oriunde
în lume, este foarte costisitor pentru orice stat. Din nefericire,
după ce medicul român este format, cu toate că acesta ar dori în
cele mai multe cazuri să rămână la el în țară, sistemul îl
forțează să plece în străinătate pentru un trai mai bun.
Astfel, el pleacă, iar statul român o ia din nou de la început, cu
alți studenți, care în șase ani după ce sunt formați vor pleca
și ei peste hotare. Calculați dumneavoastră câți bani vom pierde
noi în următorii ani dacă acest exod al medicilor noștri va
continua.
Pentru
a crea un mediu competitiv pentru medicii noștri, aș accesa un
credit cu același cuantum
al banilor pierduți pentru pregătirea medicilor plecați, spre a
achita salarii de bun simț doctorilor care rămân în țară.
Astfel vom reține medicul român, eliminând și nedorita problemă
a șpăgii, iar statul nu va mai fi păgubit la infinit.
Care
sunt proiectele dumneavoastră de viitor?
Visez
să realizez în România un institut unde să se profeseze
neurochirurgia la cel mai înalt standard american. Mi-aș dori ca pe
lângă acest institut să existe o biserică sau o mănăstire,
astfel încât să se mențină o strânsă legătură între cele
două. Nu cred într-un hiatus între partea medicală și cea
spirituală, duhovnicească. Cu alte cuvinte, nu simt că poți avea
o tămăduire a trupului fără cea a sufletului, ele trebuie să fie
îmbinate. Nădăjduiesc că vom realiza acest lucru cu multă
răbdare. Despre acest proiect pe care îl iau în serios și în
care cred le vorbesc și rezidenților mei, cărora le spun că nu
peste mult timp, în România, neurochirurgia se va ridica la nivelul
țărilor celor mai avansate din lume. De aceea îi îndemn să nu
plece peste hotare, ci să aștepte acel moment.
Sursa:
Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu