Mi-aduc
aminte că pe la începuturile studenției aterizam ca o pasăre
obosită la rândul de închinători, cam întotdeauna apăsată de
una sau alta din grijile de om mare – căci așa mă considerau
toți, dintr-odată, și cum să le spun că-mi venea să fug unde
văd cu ochii, de frică și intimidare? Instinctiv, număram cam
câți oameni sunt înaintea mea, calculam cât mai durează până
plec spre casă, ajungeam la racla Sfântei Parascheva, spuneam o
rugăciune scurtă în gând, primeam mir pe frunte de la vreun
părinte și o luam din loc val-vârtej.
Sfânta
a avut răbdare cu mine și m-a primit mult timp așa. Eram
„plângăreața cu petițiile”: „dacă se poate, Cuvioasa, te
rog să trec sesiunea asta cu bine, că nici de data asta n-am
terminat de învățat toate cursurile”. „Am nevoie de niște
bani de taxă, te rog, fă cumva, de unde știi tu, trimite-mi...”
„Mi-e dor de mama, mi-e dor de nu mai pot de-o mângâiere,
alină-mă tu.” Câte și mai câte! Alteori, rugăciunea mea suna
a disperare, aș putea spune chiar obrăznicie: „Nu mai pot! Nu mai
pot, nu mai găsesc nici o portiță, chiar n-ai de gând să faci
nimic de data asta?!”.
Modul
în care Sfânta Parascheva a lucrat în viața mea a fost uneori
foarte discret, voalat, iar alteori am văzut limpede cum lucrurile
se așezau parcă milimetric, în așa fel încât să-mi fie bine.
Și nu doar pe moment, ci în perspectivă. Am început să pricep
de ce mama mi-a zis odată, la un hram, după ce ne-am închinat la
moaștele Cuvioasei și ale Sfântului Maxim Mărturisitorul:
„Cristina, indiferent ce-o să ți se întâmple în viața asta,
nu contează c-o să fie vorba de bucurii sau necazuri, să ții
minte un lucru: Sfânta Parascheva este prietena ta cea mai bună,
care n-o să te dezamăgească niciodată!”.
Viața
a făcut să înțeleg ce înseamnă situațiile care ne aduc la
marginea răbdărilor. Căci în lumea asta sunt oameni care au
mâncat, cred, cuptoare întregi de pâine înmuiată-n lacrimi
amare! Tot Sfânta m-a învățat să mă deschid spre oameni, să-i
văd ca pe copiii care au fost cândva, ca pe inimi care poartă
doruri, nevoi, dureri, daruri. Sfânta m-a școlit cu răbdare despre
acceptarea voii și lucrării lui Dumnezeu în viața mea. M-a
cucerit câte un pic, în timp, și am înțeles că Sfânta
Parascheva chiar nu mă părăsește niciodată, nici măcar atunci
când eu parcă uit de puterea mijlocirii sale.
Lângă
racla Cuvioasei Parascheva am purtat cele mai de preț discuții cu
mine însămi și cu Dumnezeu. Am înțeles că Sfânta mă așteaptă
să-i duc toate cererile și nevoile mele, să las la picioarele ei
bocceluța cu poveri, dar că e important să fac asta necondiționat,
fără să-mi lipesc inima de un anumit rezultat. Simt că e
suficient să-i spun ce mă doare – ori doar atât, că mă doare
–, iar ea se va ocupa de problema mea într-un mod neașteptat de
frumos și imposibil de bănuit. În lumea sfinților, ședințele de
rezolvare a crizelor omenești se țin altfel ‒ în capul mesei e
Hristos, prezent nemijlocit, iar Sfânta Parascheva mijlocește
pentru noi rugându-L față către Față. Grabnic ajutătoare și
deosebit de convingătoare! Din minunile pentru care dau mărturie
mii și mii de oameni am aflat că Sfânta a recuperat case pierdute,
a vindecat bolnavi fără speranță – de la boli mentale, atacuri
cerebrale, cancer terminal, până la cazuri care au scăpat fără
operație –, a găsit lucruri pierdute sau furate, a reunit familii
destrămate, a dăruit prunci soților, a luminat mințile elevilor
și studenților, de au făcut carte și au ajuns oameni în viață,
a rânduit căsătorii binecuvântate, a apărut în vis sau aievea
oamenilor, schimbându-le pentru totdeauna inimile și sensul vieții.
Și încă neștiute sunt atâtea dintre minunile și intervențiile
ei!
Săptămâna
trecută, într-o seară, intru în catedrală și fac rapid o cruce.
Am întârziat cam mult cu treburile zilei, ușile se închiseseră
la fix, acum era și trei minute. Dar, a nu-știu-câta-oară, cineva
a deschis și m-a chemat înăuntru. Fără ca eu să mă agit, fără
să ciocănesc, fără ca nimeni să știe că aștept pe-afară. E
modul în care lucrează Sfânta. În liniște, discretă, elegantă,
fără brizbrizuri duhovnicești. E pur și simplu stilul ei,
inconfundabil.
În
catedrală era lumină multă, candelabrele erau aprinse ca duminica
la Liturghie. Nu mai erau alți închinători. Numai Cuvioasa,
părintele de la raclă și doamna care termina de făcut curățenia.
Liniște deplină și o încremenire a timpului. Tihnă și bucuria
de a mă ruga în genunchi, lângă Sfânta Parascheva, fără ca
nimeni să mă grăbească, fără ca nimic să mă distragă.
Venisem tot așa, cu cârca de probleme, de griji. Mă gândeam că
acuși începe forfota hramului Cuvioasei, agitația, „dezordinea”
de care se plâng mulți în oraș ‒ deranjați, iată, nu de
valurile de gunoaie din urma concertelor în aer liber, ci de mirosul
busuiocului și de pelerinii care se mai așază uneori pe bănci, cu
bagajele lângă ei, să-și mănânce bucata de pâine sub cerul
liber.
Sărutând
mâinile Sfintei, mintea mea s-a golit. Era de parcă liniștea din
catedrală a năvălit toată, ca aerul de munte, în mine. M-am
simțit acasă, împreună cu prietena mea cea mai bună, am simțit
că-i aparțin, că mă iubește cu o dragoste fără hotar, fără
condiții și fără sfârșit. Și am înțeles că așa cum mă
primește pe mine ca să-mi odihnească sufletul, așa cum mă umple
de daruri și de bucurie prin simpla închinare la moaștele sale,
cinstite de Dumnezeu cu harul Său, la fel se întâmplă cu fiecare
dintre pelerinii care-i trec pragul pe parcursul anului și la
sărbătoarea hramului. Se împrietenește cu fiecare și vorbește
pe limba lui, om cu om primește ceea ce nădăjduiește să
primească ‒ dragostea care nu dezamăgește niciodată.
Să
mă mai întreb atunci de ce oamenii stau câte o zi și-o noapte la
rând, să se închine pentru câteva clipe? De ce vin de peste tot
din țară ori își iau concediu special ca să vină din America
sau din Franța sau de oriunde mai vin, pentru a participa la hramul
Sfintei?
Anul
acesta, la procesiunea „Calea Sfinților” a plouat torențial.
Ieșea abur când deschideam gura să vorbesc. În fața mea, din
hainele fraților de rugăciune șiroia ploaia ca din streașină.
S-a umplut bulevardul, din mal în mal, nu doar de șuvoaie de apă,
ci și de fluviul cald al pelerinilor care cântau troparul Sfintei
Parascheva, mergând în urma cinstitelor sale moaște, ale Sfintei
Maria Magdalena și ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Ieșiseră mame
și medici la toate ferestrele Maternității „Cuza”, pe lângă
care a trecut convoiul, și cântările pelerinilor au luat-o-n sus,
urcând etajele clădirii, răspândindu-se odată cu lumina pe la
geamuri, plutind în aer odată cu tămâia. Ploaia pogora peste noi,
iar rugăciunile noastre urcau la cer. Mi-a trecut prin minte oare
ce-i face pe toți oamenii aceștia să fie aici, atât de drepți,
de bucuroși, de ce și-au luat cu ei copiii, nepoții, de ce zâmbesc
și slavoslovesc, deși le-au înghețat mâinile pe lumânări sau
pe mânerul umbrelei?
Este
darul sfinților și-al lui Dumnezeu! Într-o mare de oameni, Sfânta
Parascheva ne recunoaște pe toți cei care ne-am îndreptat vreodată
un gând cât de mic spre ea, ne așteaptă ca pe prietenii cei mai
dragi, să o sărbătorim de ziua ei și îi cheamă s-o cunoască pe
toți cei care încă nu știu ce daruri le-a pregătit ea deja.
Miezul
lui octombrie e vremea culegerii roadelor duhovnicești care să ne
hrănească până la hramul de anul viitor. Să-i ducem Sfintei
Parascheva în dar rugăciuni, flori și inimi deschise, ca să
plecăm încărcați cu har, cu binecuvântare, cu ajutor
dumnezeiesc, cu minuni în toate buzunărașele sufletului și cu
încredințarea că acolo, Sus, Cineva ne iubește și a rânduit ca
aici, pe pământ, îmbrățișarea Sfintei Parascheva să ne
cuprindă pe toți!
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu