Credință
și prietenie
Iată,
tânărul meu prieten, că am ajuns la jumătatea drumului pe care
l-am început împreună cu tine, în prima miercuri de dinaintea
Postului Mare, din săptămâna numită “a brânzei”. Atunci ţi-a
răsunat pentru prima dată chemarea pe care urechile tale însetate
de adevăr au primit-o, iar sufletul tău dornic de absolut a
urmat-o. Pe atunci eram singur, dar ştiam că glasul meu nu era vox
clamantis în deserto, căci erau cuvintele lui Iisus; ştiam că
vorbele prin care îţi spuneam: „Pregăteşte calea Domnului,
drepte fă cărările Lui spre inima ta!”, vor pătrunde în
urechile tale.
Şi
nu m-am înşelat, căci iată câţi suntem astăzi aici ca să ne
mărturisim, chiar şi numai în inima noastră, credinţa în
Hristos şi dragostea unora faţă de alţii. De ce te-am numit
prietenul meu şi de ce mi-am dat sufletul în inima ta, tinere? De
ce am crezut în tine până la a te implica în actele mele de
credinţă, până la a-mi pune viaţa pentru tine? Pentru că duhul
meu a cunoscut sufletul tău, încă înainte de a-mi fi auzit tu
cuvintele şi încă înainte ca eu să te fi văzut.
Îţi
ştiam neliniştea şi frământarea, nefericirea şi suferinţa.
Înţelesesem încă de pe atunci că răutatea ta era un scut
împotriva lumii, iar bravada ta – o apărare pentru rănile tale.
Pentru că tu eşti prietenul meu; ne leagă o prietenie pe care
nimic şi nimeni n-o poate desfiinţa, deoarece libertatea noastră
este garantată de Iisus, iar temelia iubirii noastre este El, Cel
Înviat, Care ne-a spus: „De acum nu vă voi mai numi slugi, căci
sluga nu ştie ce face stăpânul ei; ci vă voi numi pe voi
prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am
făcut cunoscute” (Ioan 15, 15).
Cine
ţi-a mai mărturisit asemenea adevăruri? Din toate părţile te
înconjoară o atmosferă de mister, ca un complot urzit de cei mari.
O reţea selectivă nu lasă să ajungă la tine decât ceea ce
aserveşte unei singure idei sau concepţii impuse. Unde este
libertatea ta de opţiune şi unde este cuvântul tău? Unde este
nobila libertate dată ţie de Dumnezeu, în baza căreia poţi avea
satisfacţia de a răspunde în fața istoriei? Atunci de ce să mă
mir că nu ştii ce este libertatea, nici cum s-o foloseşti? De ce
să mă mir că nu ştii cu adevărat ce înseamnă prietenia şi
iubirea, nici cui să le dai, nici cum să le păstrezi? Cine din
lumea aceasta îţi este prieten adevărat, sau cine „şi-ar pune
sufletul” pentru tine?
Din
orice grupare socială ai face parte, eşti mereu exclus de la
raţionamentele de bază, singurele care le justifică existenţa ca
fenomene sociale. Orice excludere de la aceste justificări te aruncă
în postura de sclav. Există o taină socială şi filosofică de la
care eşti sistematic îndepărtat, oferindu-ți-se doar concluzia.
Cu autoritate. Dacă eşti inapt să cunoşti calea prin care se
ajunge la concluzii, de ce ai fi apt să cunoşti concluzia? Iar dacă
eşti apt, atunci de ce această taină? Se teme cineva de dreapta ta
judecată? Sau de libertatea ta? Sau de prietenia ta? Poate să fie
credinţa religioasă obiectul unei interdicţii?
Sclavajul
de idei este la fel de greu ca orice sclavaj. Iisus îţi oferă,
prin Biserică, taina adâncă a dumnezeirii şi a prieteniei Lui. Nu
mai eşti rob, ci prieten, de vreme ce ţi se dezvăluie taina
lucrurilor divine. De mult eziţi să-L alegi pe Iisus ca prieten.
Îţi era poate teamă de oceanul de libertate în care trebuia să
te afunzi. Dar Iisus te alesese cu mult înainte ca tu să-I fi auzit
glasul: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi
v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, iar roada voastră
să rămână” (Ioan 15, 16).
Alegerea
a fost făcută demult, fiindcă Hristos te-a iubit dintotdeauna,
tinere, iar acum tu ai răspuns chemării Lui. De-acum eşti rânduit
să mergi şi să aduci roade care să rămână. Să fii, pentru
lumea în care trăieşti, un profet al lui Hristos. Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi şi fiecare om să-ţi fie
prieten. Să propovăduieşti prin actele tale această iubire unică
şi nelimitată, care-l ridică pe om de la treapta de rob la aceea
de prieten al lui Dumnezeu. Să fii profetul acestei iubiri
liberatoare, care te scoate de sub orice constrângere, redându-te
ţie integral, pentru că tu însuţi să te oferi lui Dumnezeu.
Cea
mai înjositoare aservire a ta este aceea prin care ţi se interzice
orice zbor teologic, orice încercare de a transcende imanentul şi
prizonieratul lui. „Tu eşti robul voinţei mele – pare a ţi se
spune – şi voinţa mea îţi interzice să crezi altceva decât
ceea ce eu îţi îngădui să crezi!” De ce ţi se interzice
putinţa de a părăsi spaţiul în care eşti prizonier al
simţurilor şi al raţiunii tale? De ce ţi se impune ca real numai
ce intră în această circumscriere, iar restul e declarat ficţiune?
Şi atunci, mai ales, de ce nu ţi se îngăduie să pătrunzi cu
propria ta cunoaştere în această aşa-numită ficţiune, ca s-o
spulberi? Nu cumva există temerea că „ficţiunea” este mai
reală decât ceea ce ţi se impune drept realitate?
Un
sistem filosofic sau teologic (şi, mai ales, unul de trăire) nu
poate fi desfiinţat din afara lui. Din acest punct de vedere, el
rămâne o realitate inexpugnabilă pentru asediator. Fraze ca
„Religia a fost creată de clasele exploatatoare” nu mai sunt
astăzi în stare să stârnească nici măcar un zâmbet. Ele sunt
pur şi simplu ignorate. Iar ţie, pentru că eşti tânăr, ţi se
cere să iei în serios argumentaţia vreunei „Biblii hazlii” sau
vreunei „Anticazanii” din „Scânteia Tineretului”, care se
întemeia numai pe interdicţia de a i se răspunde! Libertatea
înseamnă eliberarea de păcat şi de moarte în Hristos, iar în
plan social lupta ideilor. La noi, ateismul are un curs forţat şi
din ce în ce mai restrâns.
Viaţa
nu stă în autoritatea de stat. Credinţa este însă în plin
asalt, căci este un fapt de viaţă. Autoritarismul aserveşte,
credinţa eliberează. Am citit în „Contemporanul” din 11
noiembrie 1977, sub titlul „Cu ateii despre. Religie”,
declaraţiile unor tineri la o anchetă făcută de reporterul
revistei. Orice anchetă pe temă religioasă devine la noi sursă de
nelinişte şi de teamă, deoarece a fi credincios este, pentru
oficialitate, aproape o trădare. Dar tinerii de care vă vorbesc –
toţi membri ai PCR – au răspuns conform cu credinţa lor, iar
credinţa lor i-a făcut liberi. Vă îndemn pe voi toţi să citiţi
acest articol din „Contemporanul”, organ oficios de ideologie
materialistă al PCR.
Veţi
vedea acolo ca tinerii anchetaţi s-au eliberat de sclavia teroarei,
care ar fi putut să-i determine să-şi ascundă adevărata credinţă
şi să facă declaraţii formale de ateism. Ei au biruit însă
instinctul de conservare şi şi-au afirmat public şi curajos
credinţa şi libertatea de opţiune pentru ea. Ei au ales deschis pe
Hristos şi Biserica Lui. Erau toţi tineri ca tine, prietenul meu,
şi tot ca tine de buni, de generoşi, de bravi. Erau prietenii
noştri. De aceea s-au şi găsit unii dintre voi care să le scrie
cuvinte de preţuire şi de încurajare, prin care voiaţi să le
spuneţi că nu sunt singuri, ca toţi cei mai buni cred ca ei,
iubesc ca ei, vor să se exprime liber ca ei.
Prietene,
ne leagă această infinită iubire a lui Hristos, ne leagă organic
credinţa în El. Şi ne leagă prietenia noastră comună, căci
toţi oamenii suntem prieteni de-ai lui Hristos. Nu te teme, tinere,
să te afirmi ca prieten al Lui. Nu te teme să respingi o ideologie
ateistă, care urmăreşte să-ţi anuleze sufletul ca entitate
metafizică, sau măcar să ţi-l schilodească. Nu te teme să
afirmi că neamul nostru este dintru începuturile lui creştin şi
ortodox, că douăzeci de ani de ateism impus şi de propagandă nu-i
pot opri aspiraţia spre absolut. Crede şi iubeşte! Credinţa te
face liber, iubirea te uneşte. Vei fi liber în unirea cu Iisus
Hristos şi vei rămâne în dragostea Lui. Iată cât de sus ai
ajuns, prietene, încât eşti acum prietenul lui Hristos! Pentru
aceasta te iubesc, tinere; şi pentru aceasta cred în tine.
Cuvânt
rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a treia miercuri din
Postul Mare, la 29 martie 1978.
(Preot
Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de
Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 37-42)
La
cel de-al patrulea cuvânt, ușa bisericii a fost închisă din
dispozițiile organelor represive, astfel încât tinerii au fost
nevoiți să se adune în curte iar părintele le-a vorbit din
pridvor.
Fiecare
cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare
predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul
se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit
seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de
la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la
acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar
părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care
îl înjurau că este "popă" care "înșeală lumea",
și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat
și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi
păzitori.
Sursa:
Ortodoxia Tinerilor
0 comments:
Trimiteți un comentariu