Preoția
și suferința umană
„Tu
eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec...„ (Evrei
5,6)
Poate
că te-ai întrebat, tânărul meu prieten, de ce tocmai eu m-am
adresat ţie şi în numele cui îţi vorbesc. Ce drept am la acest
cuvânt care te tulbură şi te obligă la întrebări
neliniştitoare? De ce am venit să-ţi confirm spaimele tale
neînţelese şi să-ţi deschid nişte perspective atât de noi şi
de neaşteptate încât să-ţi strice fragilul tău echilibru de
apărare? Poate că, descoperindu-ţi puritatea şi inocența pe care
nu ţi le cunoşteai, te-am făcut mai vulnerabil la răutatea lumii.
Te-am făcut mai deschis pentru suferinţă şi este firesc să te
întrebi care este rostul ei. Are ea o finalitate, sau este doar o
întâmplare oarbă, un destin trasat de stele, un ocean nesfârşit
în care să înoţi fără nădejdea de-a ajunge la vreun ţărm?
Îţi
vorbesc în numele lui Hristos şi al Biserici Lui. În numele
preoţiei la care Iisus m-a chemat. Fiindcă nimic din ceea ce se
petrece în lumea aceasta nu este un joc al întâmplării
inconştiente şi arbitrare, ci toate pornesc de la o cauză şi tind
spre o finalitate care se află în afara lumii. Cauza este Dumnezeu
şi finalitatea este tot Dumnezeu; El este „începutul şi
sfârşitul, Alfa şi Omega" (Apocalipsa 1,8). Dar care oare
este tabloul acestei lumi? Ce certitudine ne oferă ea, ce fericire
ne poate aştepta la cotiturile necunoscute ale vieţii, ce mângâiere
în nenorocire? Nu voi începe nici cu viaţa, nici cu moartea, nici
cu începutul, nici cu sfârşitul, ci cu datul, cu ceea ce se
întâmplă cu noi în fiecare zi. Te-ai întrebat, tinere, care este
rostul tău în lume şi dacă totul se reduce la ea?
Dacă
ne-am născut să fim robii materiei, ba încă printr-o justificare
filosofică, atunci finalitatea vieţii este sclavia. Dacă
libertatea noastră se reduce la necesitate sau la logică, atunci
libertatea noastră este sclavie.
Dacă
toată cunoaşterea noastră se reduce la o sterilă şi niciodată
împlinită înţelegere a legilor materiei, atunci cunoaşterea
noastră este sclavie.
Dacă
iubirea noastră se reduce la luptă pentru existenţă, iar
sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decât
sclavaj.
În
sfârşit, dacă toate convingerile noastre izvorăsc dintr-o
doctrină oficial impusă, atunci ele nu pot fi decât sclavie. Şi
în toată această înşiruire, tinere prieten, unde este locul
sufletului tău?
Tu
simţi că dincolo de tot materialismul cu care ai fost intoxicat,
dincolo de ateismul care îţi este impus cu violenţă ideologică,
există ceva mult mai vast, mult mai autentic şi mult mai aproape de
tine decât tot ceea ce te-a sufocat în această baie materialistă.
Spre acel ceva, ca spre o lume visată şi bănuită, te împinge
duhul din tine. Această lume se străvede ca un spaţiu azuriu,
scăldat în lumina soarelui, printre zăbrelele interdicţiilor pe
care societatea ţi le impune. Un limb. Să ştii, prietene, că nici
o ideologie ateistă, nici o regulă materialistă, oricât de
autoritar ţi-ar fi impusă, nu este în stare să ridice un zid
total impenetrabil între tine şi lumea spirituală. Sufletul nu
poate fi făcut prizonier. Este o lege pe care materialiştii o
ignoră, spre pierzania lor.
În
plan spiritual, nu există prizonierat fără speranţă. Învăţătorii
tăi îţi vorbesc despre ateism şi merg în taină la biserică!
Iată o fisură prin care lumina de aur a spaţiului spiritual ajunge
până la tine. Conducătorii tăi ideologici tună şi fulgeră
împotriva religiei, proferând imprecaţiile cele mai teribile, dar
la vreme de nenorocire îşi fac şi ei cruci repezi, cerând ajutor
de la Dumnezeu! Ca în vremea cutremurului din 4 martie. Iată încă
o fisură prin care sufletul tău evadează din carcera sufocantă pe
care ideologia oficială ţi-a construit-o cu atâta sârg. La
şedinţele de ateism, vorbitorii, obligaţi să ia cuvântul, îi
blamează pe cei care cred sau care au fost prinşi săvârşind
„crima" de a merge la biserică. Dar dincolo de vorbele lor
mincinoase, dincolo de afirmaţiile lor rostite pe un ton fals, tu
sesizezi teama de a nu fi descoperiţi că şi ei au o credinţă
religioasă! Minciuna, în care ei înoată atât de lamentabil,
sparge încă o dată zidul carcerei tale, lăsând să pătrundă pe
acolo o dulce lumină, iar tu să te întrebi: „De unde vine
această lumină nefirească? Este o lumină străină de lumea
noastră!".
Despre
aceste lucruri ţi-am vorbit în cele patru cuvinte anterioare şi
tot despre ele îţi voi vorbi şi mai departe. Fiindcă sunt preot
al lui Hristos. Pentru că Dumnezeu ne-a descoperit, prin iubire,
această taină a lucrărilor Sale. Şi fiindcă Iisus mi-a poruncit
să ţi-o fac cunoscută şi ţie, ca tu să nu poţi spune: „Nu am
ştiut!". Ca să ştii că poţi să zbori şi că numai zborul
spiritual este cu adevărat înalt; cel al materiei este ca un zbor
cu aripi frânte. Ţi-am vorbit despre toate acestea, fiindcă
Biserica lui Hristos a ieşit din catacombe. Ea străluceşte orbitor
pe pământul acestei ţări, înalt zidită în inimile noastre. A
fost dărâmată Biserica Enei, dar cine dintre noi, români şi
creştini, o poate uita? Se va ridica pe locul ei o cârciumă,
simbol al unei concepţii care socoteşte biserica o plagă, iar
cârciuma o fericire pentru popor...
Vai
de arhitectul care va construi acolo, legându-şi pe veci numele de
agresiunea împotriva unei dovezi a geniului românesc voievodal de
construcţie şi de credinţă! Vai oficialităţii care îşi va
clădi gloria şi autoritatea pe dărâmarea de biserici şi pe
zidirea de cârciumi! Vai de acea concepţie care socoteşte că un
han Agapia este mai de preţ decât o mănăstire Agapia! Vai de cei
ce socotesc că Patriarhia Romană este istorie care poate fi pusă
la muzeu, neînţelegând că ea este viaţă vie şi mereu prezentă!
Nu istorie osificată, ci suflet viu.
Vai
lor şi vai celor ce se pleacă forţei, admiţând distrugeri care
niciodată nu vor putea fi admise de istorie!
V-am
spus toate acestea pentru că sunt preot, pentru că suntem preoţi
şi ascultăm de porunca lui Dumnezeu, Care spune că lumina nu se
ascunde sub obroc, ci ea trebuie să lumineze dinaintea tuturor.
(Matei 5, 15) V-am spus toate acestea, tinerii mei prieteni, ca să
judecaţi şi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să
ascultăm de oameni mai mult decât de Dumnezeu. Şi deoarece Cel ce
S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea lumii ne-a poruncit să nu
ascundem adevărul cel dumnezeiesc. V-am spus toate aceste lucruri ca
să înţelegeţi că prin credinţă spargem zidurile şi rupem
lanţul primejdiilor, chiar dacă „în lume necazuri vom avea"(Ioan
16, 13).
Există
un război continuu între bine şi rău, între dreptate şi
nedreptate, între libertate şi prizonieratul de idei, între
puritate şi corupţie; şi toate aceste bătălii se dau pe un
singur câmp de luptă, care este inima omului. Acestei inimi îi
vorbesc, eu, preotul lui Hristos, căci inima îşi are raţiunile
ei, pe care raţiunea le ignoră, cum spunea Blaise Pascal („Le
coeur a ses raisones, que la raison ne connait point ...").
Ce
înseamnă atunci preoţia? Ea înseamnă să fii martorul îndurerat
al suferinţei umane şi să o iei pe umerii tăi. Să fii cel ce
încălzeşte pe lepros la sân şi dă celui mizerabil viaţa prin
suflarea gurii lui. Să fii consolatorul tare al oricărui nefericit,
chiar atunci când tu însuţi te simţi doborât de neputinţă. Să
aduci o rază de lumină strălucitoare în inimile celor nenorociţi,
chiar atunci când ochii tăi orbi au încetat demult să mai vadă
lumina. Să porţi pe umerii tăi muntele suferinţei umane, chiar
atunci când fiinţa ta strigă zdrobită de propria-i suferinţă.
Dar carnea ta se va revolta şi va zice: „Este inadmisibil eroismul
acesta absurd! Unde este omul acela, unde este preotul pe care mi-l
descrii, să-i pun şi suferinţa mea pe umeri?".
Şi
totuşi el există. Din când în când se trezeşte în noi preotul
lui Hristos, care, asemenea samarineanului milostiv, se apleacă
peste cel căzut între tâlhari şi, suindu-l pe asinul său, îl
aduce din nou în Biserica lui Hristos. Şi uită de sine şi te
consolează, omule al suferinţei! Cine, astăzi, se mai poate
înduioşa de suferinţa ta? Cine altul, astăzi, îţi mai poate
spune, înduioşat de soarta ta, cuvinte de consolare? De la cine mai
poţi auzi, astăzi, cuvintele lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi
cei osteniţi şi împovăraţi..." Te-am văzut, tânărul meu
prieten, brutalizat de cei mai în vârstă, jignit şi insultat,
numai din vina de a fi tânăr. Ţi-am vorbit atunci ca unui om cu
slăbiciuni şi dureri, ca unei fiinţe sensibile şi fără apărare.
Te-am văzut atunci, spre spaima şi bucuria mea, cum te-ai aplecat
şi mi-ai sărutat mâna, nu mie, ci preotului lui Hristos care-ţi
aducea consolarea.
Pentru
că ai biruit moartea la care te condamnase o doctrină ateistă,
pentru că ai înviat înălţându-te din ruinele materialismului
prăbuşit de tinereţea şi credinţa ta, îţi voi grăi acum
cuvintele lui Iisus, aşa cum s-au rostit ele prin gura Apostolului
Neamurilor. Ele sunt absurde pentru prizonierii materiei şi
materialismului, pentru cei ce substituie cârciuma Bisericii şi
indecența suferinţei. Dar pentru tine ele vor suna pline de sens
spiritual şi de adevăr: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce
pier, este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea
lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea
înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde
este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui
veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii
acesteia?" (I Corinteni 1, 18-20). Unde sunt toţi aceştia,
prietene al meu? Nu mai este nici unul. Doar tu ai rămas aici, viu
şi întreg în Biserica lui Hristos; tu, popor sfânt, agonisit de
Dumezeu; tu, temelie pe care se zideşte sufletul ortodox al neamului
românesc; tu, singura lui salvare şi dăinuire prin veacul acesta.
Cuvânt
rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a patra miercuri a
Postului Mare, la 5 aprilie 1978.
(Preot
Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de
Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 43-49)
La
cel de-al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și
porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții
din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din
Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în
dormitoare de directorul Seminarului.
Fiecare
cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare
predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul
se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit
seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de
la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la
acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar
părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care
îl înjurau că este "popă" care "înșeală lumea",
și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat
și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi
păzitori.
Sursa:
Ortodoxia Tinerilor
0 comments:
Trimiteți un comentariu