Dorul de unitate / Istorie

Cu pași grăbiți ne apropiem de aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire din 1918. La Chișinău se simte freamătul mai multor activități care vor comemora evenimentul istoric. Unii dintre cetățeni, cei mai creduli, își imaginează că în acel moment, în acea zi de 27 martie 2018 vom prăznui dublu, vom comemora centenarul evenimentului interbelic, apoi îl vom actualiza. Astăzi este greu de făcut asemenea prognoze. Chiar dacă trăim evenimentul formării unui „Sfat al Țării 2”, totuși, politicul actualei Republici Moldova se perindă pe alte tărâmuri.

Trăim în consecințele greșelii făcute în anul 1990, când am obținut juridic independența față de URSS. Astăzi este greu să reparăm această gafă politică. Am obținut, de fapt, o independență de jure, căci, de facto, totuși, suntem dependenți de Federația Rusă. De ce? Pentru că mulți din actorii politici trăiesc nostalgia comunismului, chiar dacă fac parte dintr-un partid politic numit „democratic”, sunt copiii fostului regim, sunt creatura colhozurilor și a sovhozurilor, în care prosperau minciuna și diabolicul. Mai mulți deputați ai primului Parlament al Republicii Moldova au recunoscut faptul că independența din 1990 a fost o mare greșeală, dar vâltoarea amenințărilor din 1989–1991, imediatul război de pe Nistru, i-au înfricoșat și nu au mai propus spre vot reactualizarea marelui eveniment istoric din 1918. Nici nu se putea altfel. Alți deputați au remarcat că nici România nu era gata să ne primească atunci, se confrunta și ea cu problemele postcomuniste.

Vorbind din perspectiva istoriei, Basarabia a fost prima provincie care a solicitat unirea cu Patria Mamă. Din cei 105 deputați ai Sfatului Țării de etnie română care au votat unirea, 74 au fost școliți în Seminariile Teologice de la Chișinău sau Cernăuți. Gândirea unității naționale era intercalată cu unitatea ecleziastică. Iar emanciparea națională pornește de la cunoscutul filantrop Vasile Stroiescu, ctitor de multe biserici, care în aprilie 1917 fondează Partidul Național Moldovenesc. Astăzi trebuie să recunoaștem cu toții că evenimentul din 1918 a pornit de la altare. Cei mai nemulțumiți de regimul de rusificare au fost slujitorii cultului, deoarece erau obligați cu strictețe ca serviciile divine să se oficieze în limba slavonă, nici măcar în rusă. Nemulțumirile românilor din Basarabia le adunau preoții din satele românești. Pe de altă parte, extinderea cu pași repezi a curentului pretins confesional ortodox „inochentismul” a urgentat lupta slujitorilor cultului pentru aducerea limbii române în serviciul divin public. Inochentismul avea o mare priză la cetățeni pentru faptul că toate serviciile se oficiau în limba română. Unii dintre preoți au ripostat deciziei țariste și, pe propria răspundere, au început să oficieze toate slujbele în limba poporului, ba, mai mult, au organizat la biserică școli de educație românească. Aceste evenimente nu au rămas fără jertfe. În noaptea de 17 spre 18 august 1917, în satul Costești, în apropierea Chișinăului, a fost asasinat protoiereul Dumitru Baltaga, pentru faptul că slujea Domnului și poporului în limba română. Peste doar trei zile aveau să fie asasinați voluntarii politici pro-românești Andrei Hodorogea și Semion Murafa, uciși în via Episcopiei de pe strada Viilor. Tocmai în această perioadă se naște cea mai frumoasă odă a limbii române, „Limba noastră”, scrisă de preotul-martir Alexei Mateevici. Sunt multe mărturii ale faptului că Unirea din 1918 a pornit de la altare.

Din 1990 până astăzi au încercat să reunească Țara mai multe categorii de cetățeni. La început au pornit scriitorii, au făcut o unire în poezie și în proză. Au adus acasă alfabetul latin și dulcele grai românesc. Fără succes au încercat unii dintre politicieni, care au compromis idealul unității naționale. În fond, astăzi, cetățenii din Republica Moldova sunt îmbibați cu multe și diferite stereotipuri despre România. Rusificarea noastră s-a făcut cu pași repezi și grei, iar spulberarea stereotipurilor se lasă așteptată. Chiar dacă se fac cozi la Consulatele României pentru a primi cetățenie română, redobândirea gândirii unității naționale încă nu a început. Mai mult, se nasc foarte multe curente politice și culturale care ne propun o altă formulă a unității: formula moldovenismului. Aceștia doresc o „unitate națională moldovenească” și aduc ca argument: „Să refacem Moldova lui Ștefan cel Mare”. Toți cetățenii moldoveni, unii dintre ei având și cetățenie română, luptă sub acest steag al moldovenismului, care face diferență între moldoveni și români. Iar pe întreg teritoriul republicii vom observa scris pe garduri, pe plăci de beton, pe la stații etc., unele strigăte interioare ale poporului român junior: „Moldoveni, deci Români”, „Limba moldovenească – limba română”, harta României Mari etc. Curentele moldovenismului au fost foarte active pe parcursul anului 2012, comemorând 200 de ani de la alipirea Basarabiei la Imperiul Țarist, iar noi, românii, am avut un an de doliu. Tot în acea perioadă au reușit să editeze o porcărie de dicționar numit „Dicționar moldovenesc-român”; o altă invenție diabolică nu s-a găsit. Curentele moldoveniste au redirecționat vectorul unității naționale, iar gândirea poporului a fost bulversată.

În pofida tuturor evenimentelor care s-au petrecut, care sunt și care vor veni, avem o singură soluție pentru a ne uni cu Țara. Actualizarea evenimentului din 1918 se va face tot de la altare. Credibilitatea Bisericii în fața poporului încă se menține. Tot din mijlocul Bisericii se vor naște fii care vor lupta pentru unitatea națională și ecleziastică. Incapacitatea politică, economică, în care ne aflăm astăzi ne îndreaptă spre București. Istoria anilor de independență a demonstrat că noi nu ne putem descurca singuri. Cea mai mare problemă, la nivel etnic, este alterarea noastră morală și națională, iar din acestea se nasc crizele economice, politice etc. Sursa care va aduce Lumina este Biserica. Cei care vor opera cu Lumina sunt Sfinții Români. Se simte nevoia unor lacrimi de pocăință ale poporului în fața Mântuitorului Hristos pentru cei 50 de ani de lepădare de Dumnezeu. Se simte nevoia lacrimilor de pocăință în fața Sfinților Români, pentru că am scuipat în Biserica neamului nostru, în fața eroilor neamului, ostași și mărturisitori din temnițele comuniste, pentru faptul că am trădat și am vândut idealul național și spiritual. Trebuie să ridicăm biserici închinate Sfinților Români, trebuie să ridicăm Troițe închinate eroilor de la Cotul Donului, celor peste 350 de preoți români din Basarabia împușcați sau deportați în perioada anilor 1940–1944, trebuie să ridicăm monumente românilor deportați sau morți în timpul foametei organizate, trebuie să restabilim monumentele românești din perioada interbelică. În momente de criză, neamul românesc a ridicat biserici simbol; așa a făcut Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, așa a făcut Voievodul martir Constantin Brâncoveanu, așa au făcut cei care au votat unirea pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Drept simbol al unității naționale în perioada interbelică, Basarabiei i-a fost oferită Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din orașul Bălți, Ardealului i s-a dăruit Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Cluj, Bucovinei Catedrala „Pogorârea Sfântului Duh” din Rădăuți, iar Banatului Catedrala „Trei Ierarhi” din Timișoara. În prezent, cu toții suntem martorii restabilirii unui alt simbol al unității naționale și bisericești: Catedrala „Mântuirii Neamului” de la București – capitala tuturor românilor. Uitarea acestor evenimente, uitarea celor care s-au jertfit și a celor care au ctitorit ucide, nepăsarea ucide, ucide lent.

Cu harul lui Dumnezeu, cu mijlocirea Sfinților Români și, nemijlocit, cu îngenuncherile poporului, sperăm că, odată cu sfințirea Catedralei „Mântuirii Neamului”, vom consfinți deplin actul unirii naționale. Unitatea națională este în planul divin și este în mâinile noastre.

Pr. Viorel Cojocaru,

Chișinău

Sursa: Revista “Cuvinte către tineri 2016”, Mănăstirea Putna

Bătălia pentru Cernăuţi (3-5 iulie 1941) / Istorie

Bătălia de la Cernăuţi s-a desfăşurat la scurt timp după angajarea armatei române în cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), în contextul în care Grupul german de armate „Sud”, comandat de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, înregistra succese pe frontul din Galiţia.

Acest lucru l-a determinat pe Hitler să ordone trecerea efectivă la ofensivă şi cu forţele Grupului de armate „general Ion Antonescu” (armatele 3, 4 române şi 11 germană, dislocate în partea de est a României, în cadrul operaţiei „Munchen”).

Misiunea de a executa, începând cu 2 iulie 1941, un „atac peste Prut, din spaţiul de la est de Botoşani, cu direcţia spre nord-est” pentru a se ajunge „în spatele liniei întărite care pleacă de la Moghilev prin Podolsk spre nord” a revenit Corpului de munte (comandant: generalul Ion Dumitrache) din Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu), care la rându-i era subordonată Armatei 11 germane (comandant: Eugen von Schobert).

Pentru îndeplinirea misiunii, comandamentul Armatei române a fost reinvestit, în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941, cu atribuţii operative, iar generalul Petre Dumitrescu a precizat că principala misiune a armatei (în special a Corpului de munte), era să elibereze oraşul Cernăuţi, capitala Bucovinei istorice, şi să ajungă cât mai repede pe Nistru, între Râscov şi Darabani.

Cu acelaşi prilej, el a stabilit concepţia ofensivei: manevră dublu învăluitoare cu două grupări de forţe care să înfrângă trupele sovietice din zona Storojineţ, Cernăuţi şi Herţa, urmată de ofensivă pe direcţia loviturii principale (Mihăileni – Noua Suliţă – Hotin).

În situaţia în care trupele sovietice s-ar fi retras, Corpul de munte trebuia să înainteze „fără alt ordin” până la Prut, să ocupe trecerile de peste râu la est de Cernăuţi şi să fie în măsură să intervină, la ordin, cu o parte din forţe spre Siret, în ajutorul Diviziei 7 infanterie.

Rezerva armatei (Brigada 8 cavalerie) a fost dispusă înapoia forţelor de la flancul drept, pe direcţia loviturii principale.

În faţa Armatei 3 române se aflau forţe ale Armatei 18 sovietice.

Ofensiva s-a declanşat în dimineaţa zilei de 3 iulie 1941, iniţial spre Storojineţ, batalioanele 1 şi 2 vânători de munte din Brigada 1 mixtă munte ajungând pe Siret, după care, printr-o manevră îndrăzneaţă, au trecut râul prin vad (podurile fuseseră distruse de inamic). Apoi au eliberat oraşul şi au constituit un cap de pod la nord de râu.

Pretutindeni, populaţia a primit militarii români eliberatori cu „flori şi cu mare bucurie”, între timp, Brigada 4 mixtă munte a ajuns, în seara zilei, între Pătrăuţi şi Dobrova, iar Divizia 7 infanterie, care a întâmpinat cea mai puternică rezistenţă în zona Fântâna Albă, Cerepcăuţi, Petricani, a trecut temporar la apărare activă, cu misiunea de a interzice pătrunderea inamicului spre sud.

La 5 iulie, pentru a nu se permite forţelor sovietice să se consolideze la teren, generalul Petre Dumitrescu a ordonat continuarea ofensivei spre Cernăuţi cu batalioanele Brigăzii 1 mixtă munte (la flancul stâng) şi Brigăzii 4 mixtă munte (la flancul drept), precum şi executarea unei manevre spre Fântâna Albă, cu un detaşament din Brigada 4 mixtă munte, în spatele şi flancul drept al trupelor sovietice care se opuneau Diviziei 7 infanterie.

Ca urmare, unităţile Brigăzii 1 mixtă munte (flancate la vest de Detaşamentul „colonel Albustin”), au înaintat energic şi viguros, manevrând rezistenţele inamice din zona Cernăuţi, au înfrânt rezistenţa opusă de acestea în faţa oraşului şi au pătruns în după-amiaza zilei în capitala istorică a Bucovinei (cu batalioanelor 3 şi 23 vânători de munte), fiind primite cu entuziasm de către populaţia românească.

Vestea eliberării Cernăuţiului a provocat un entuziasm „de nedescris”, în întreaga ţară. „Copiii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani – se menţiona în ziarul «Universul» – intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus…

Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric”.

Victoria românească de la Cernăuţi a permis trupelor române să acţioneze ofensiv spre Hotin, unde au desfăşurat, între 6 şi 8 iulie 1941, o altă bătălie strălucită, dusă de Brigada 8 cavalerie şi Brigada 2 mixtă munte, soldată cu respingerea trupelor sovietice dincolo de Nistru şi cu eliberarea părţii de nord a Basarabiei.

Modul exemplar în care militarii români şi-au îndeplinit misiunile de luptă în nordul Bucovinei şi Basarabiei a fost remarcat şi de către generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, care a adresat alese cuvinte de apreciere.

La rându-i, comandantul Armatei 3 române, recunoscând contribuţia trupelor germane la repunerea bornelor de hotar pe Nistru a relevat: „Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”.

Sursa: Cer şi Pământ Românesc

75 de ani de la deportările din 13 iunie 1941

Minciuni marxiste, tristeti conservatoare si viclenia istoriei - Mircea Platon

1. Minciuni marxiste

În 1991, politologul si sociologul american Richard F. Hamilton, publica lucrarea The Bourgeois Epoch: Marx and Engels on Britain, France, and Germany (Chapel Hill, 293 p.) în care arăta inacuratetea teoriilor dezvoltate de Marx si Engels referitoare la istoria Marii Britanii, Frantei si Germaniei. Hamilton arăta, pe baze istoriografice si statistice, cum cei doi profeti marxisti au edificat o filosofie a istoriei prin omisiuni – mărturisite sau nu –, generalizări neacoperite de probe, distorsionări, si un generic refuz de a-si corecta teoria în functie de datele realitătii. În loc de a fi primită drept ceea ce era, adică o lucrare care pur si simplu semnala divortul seminal dintre marxism si realitate, cartea lui Hamilton a primit sfichiuirile marxiste de rigoare. S-a obiectat că scrierile selectate din Marx si Engels nu sînt cele mai reprezentative (ele fiind, printre altele Manifestul Comunist, Luptele de clasă în Franta, de Marx, si Germania: Revolutie si Contra-revolutie a lui Engels). S-a mai obiectat că Marx si Engels nici nu au fost niste universitari, ci în principal fondatorii si liderii intelectuali ai unei miscări revolutionare – Engels fiind si un ocupat om de afaceri –, astfel încît nu trebuie judecati după standarde academice, ci jurnalistice. S-a mai arătat că, indiferent de erorile factuale si distorsionările istorice, „intuitiile” lui Marx si ale lui Engels sînt uimitoare. De aici, nu a fost decît un pas pînă la a spune si că Hamilton se face vinovat de a nu fi citit bogata literatură inspirată de Marx si de Engels si care a adîncit aceste intuitii (paradoxal, cei care apără în zilele noastre marxismul o fac insistînd asupra valorii autocriticii marxiste a marxismului, reducînd astfel la metadiscurs o filosofie care s-a vrut realist-revolutionară; dar s-ar părea că există o legătură directă între metadiscurs si paramilitarism, între glosă neputincioasă si terorism). S-a mai arătat că lucrarea lui Hamilton apartine parcă unui timp revolut, anilor ’50 si retoricii Războiului Rece. Si, în fine, s-a mai obiectat că, de vreme ce regimurile comuniste din Estul Europei s-au prăbusit, Hamilton nu face decît să „biciuiască un cal mort”. Asadar, dacă demonstrezi inanitatea marxismului pe baza a ceea ce s-a întîmplat în Estul Europei, esti un fascist rău intentionat care nu întelege că marxismul pur e diferit de varianta sa scitică. Dacă arăti inanitatea marxismului pur, ti se răspunde că nu esti decît un reactionar fascist care se bate necavalereste cu o fantomă numai pentru a-si ostoi obsesiile sale de „războinic rece”. Cu alte cuvinte, nu ai voie să combati nici marxismul viu, nici pe cel mort. 

 

Întreg acest episod hilar mi-a venit în minte cu prilejul polemicii stîrnite de un publicist care a deplîns într-un ziar central orbirea antimarxistă a românilor. Publicistul cu pricina anunta că, în ciuda violentei sale, la care se poate renunta, marxismul îl ajută să înteleagă lumea prin categoriile luptei de clasă si ale filosofiei istoriei marxiste. Articolul său a fost urmat de o salvă de articole pro si contra. În articolele contra, i se arăta documentat, desi nu neapărat cu îngăduintă, că asertiunile sale dovedesc mai degrabă incultură si că argumentele sale sînt făcute în profundă necunostintă de cauză. Ceea ce se punea în discutie nu era numai valoarea practică a marxismului, ci si incapacitatea respectivului condeier de a construi un argument competent. Articolele pro au arătat cît de mare nevoie de „stînga” are România, si cît de democratică e stînga occidentală. Cu alte cuvinte, s-a convocat în sprijinul marxismului exact acea stîngă socialistă denuntată de Marx ca mic-burgheză, insuficient de radicală, ba chiar de inspiratie crestină (vezi, de exemplu, rădăcinile tărănesc-protestante ale „socialismului suedez”). Departe de a apăra pozitiile marxiste ale respectivului ziarist, sustinătorii săi au înfierat „reactionarismul” elitelor românesti, au dezvoltat teorii anti-intelectuale (faptul că marxistul în cauză frecventează mai degrabă discoteca decît biblioteca a fost considerat un avantaj, cultura neobliterîndu-i accesul direct la realitate), au descris sărăcia României, chipurile capitalistă, si au emis liste de lectură obligatorie din operele unor univesitari neomarxisti care nu au contribuit cu nimic la bogătia Vestului si probabil nu vor contribui cu nimic la eradicarea sărăciei Africii. 

 

Cu alte cuvinte, pozitia marxistă a fost apărată prin atacuri la persoană si camuflarea marxismului în marsupiul „stîngii” europene. Ca întotdeauna, polemica antimarxistă a fost zădărnicită de natura fantomatică a adversarului, marxismul fiind peste tot si niciunde: fiind întrupat cînd în scrierile de tinerete, cînd în cele de maturitate ale lui Marx, cînd în activitatea sa politică, cînd în comentatorii săi, cînd în „stînga” europeană care de fapt nu are nimic de a face cu el (Proudhon, de exemplu, socotea că marxismul e „exploatarea oamenilor cinstiti de către cei lipsiti de scrupule”), cînd în glumite acneice pe blogul nu stiu cărei nulităti marxiste. Singurul loc în care nu poate fi găsit marxismul e în realitate, desi de acolo pretinde că a pornit si acolo pretinde că se întoarce. 

 

Acest mod de a apăra marxismul nu e lipsit de eficientă, numai că îl transformă din ceea ce se pretinde a fi, adică o „stiintă” a realului, într-un soi de mesmerism dubios. După cum a arătat Karl Popper, ceea ce deosebeste o afirmatie stiintifică de un mit e criteriul „falsificabilitătii”: „O teorie care nu e refutabilă prin nici un eveniment posibil nu e stiintifică. Irefutabilitatea nu e o virtute a unei teorii, ci un defect” (Conjectures and Refutations (1963), London, 2002, p. 48) Din acest punct de vedere, Popper a pus marxismul în rînd cu astrologia: două moduri de prezicere atît de vagi încît sînt imposibil de verificat si de refutat. Renuntînd la testabilitate, marxismul renuntă la orice pretentie stiintifică, rămînînd, după cum s-a văzut si în cazul criticilor adresate lui Hamilton, la nivel de „intuitie” genială. E o intuitie nesustinută de fapte, ci doar de o retorică exploatînd sărăcia, frustrarea, anti-intelectualismul, la nevoie si dispretul fată de „gloata” necitititoare de Althusser, frustrarea anti-establishment, lenea (există voci care sustin că e bun comunismul din cauză că poti sta pe ajutor social, în vreme ce capitalismul îti cere să muncesti pe brînci; pe de altă parte, Marx găsea că munca e principala îndatorire a omului). Nesustinut nici de „scriptura” sa (mai degrabă ruptă de realitate), nici de „traditie” (mai degrabă negativă), marxistii se bazează pe „sola fide”, pe credinta lor. E o masină de măcinat în gol, al cărei mare pericol e tocmai faptul că se bazează pe dinamismul absentei, pe dinamica neclintirii obtuze: un gol nemiscat care pe toate le miscă, le devălmăseste si le anihiliează. Dialectic, desigur. 

 

2. Tristeti conservatoare

În chiar toiul disputei descrise mai sus, H.-R. Patapievici a publicat un elegant eseu intitulat Agonia crestinismului („Idei în dialog”, ianuarie 2007) în care, mai degrabă stoic decît cinic, pune problema modului cum putem combate „ura fată de crestinism” care a devenit „unicul continut spiritual al modernitătii noastre”. Întrebîndu-se cum ne putem opune acestui asalt anti-crestin, Patapievici găseste că „nicicum”:

„Dacă te opui, intri în logica lui penser contre c’est penser comme. Dacă nu te opui, altii, în locul tău, vor face jocurile. Argumentul este că, si dacă te opui, tot altii le fac, deoarece azi terenul pe care se dă lupta pentru apologia crestinismului este, inevitabil, contestarea lui: si asta pentru că aceia care îl apără sînt obligati să o facă cu ajutorul unor elemente care îl neagă. Orice scriere apologetică, azi, e condamnată să aibă aer fie vetust, fie plîngăret, fie întepenit, fie slugarnic. Mai există însă un argument de principiu, care face lupta pentru mentinerea crestinismului atît de problematică si, într-un sens înalt, atît de inutilă. Argumentul este următorul: pentru cei care vor doar să păstreze ceva, orice victorie nu poate fi decît o înfrîngere. Într-adevăr, cînd un lucru în care credem nu e contestat, acel lucru este acceptat de noi în mod firesc. Dimpotrivă, cînd se găsesc destui să îl conteste, prin chiar acest fapt, el încetează să mai fie una cu tine, om care îl acceptai în virtutea firescului prezentei sale alături de tine (ori în tine): căci simpla contestare a lucrurilor în care crezi te privează atît de firescul lor, cît si de nemijlocirea credintei tale. Astfel dislocat, te lupti pentru a le pastra. În acest moment începi să pierzi totul. Credinta ta se învîrtosează, iar lucrurile în care crezi capătă din ce în ce mai mult imaginea despre ele a celor care le contestă. Cazi în logica capcanei: adevăratul obiect al credintei tale ajunge să semene leit cu negarea lucrurilor afirmate despre el de cei cu care te lupti. Tu nu mai ai credinta ta. Iubirea ta a devenit prizoniera urii lor. Credinta ta depinde de-acum numai de cei care o resping si nu mai are aproape nici o legatură cu sursa ei profundă, din cer. Crezi pentru că altii urăsc acest lucru, iar tu, pentru că îi urăsti, îti afirmi cu ură credinta ta într-o religie a iubirii. În acest mod, ura lor fată de crestinism este complet încorporată în iubirea ta fată de el. Dar ce iubire mai e aceasta? E o iubire scoasă din ură: modelată de ea, suscitată de ea, deformată de ea. În luptă, adevărul doctrinei se pierde, de dragul fortei argumentelor. Ce îti rămîne în mîini, după victorie, este nu un adevăr, ci o doctrină despre el; nu o iubire, ci o ură fată de cei care ti-o contestă; nu crestinismul, ci caricatura lui. În concluzie – dacă nu te lupti, pierzi; dacă te lupti, pierzi.” 

 

Pentru a scăpa din logica acestei aporii, Patapievici ne propune modul de a ilustra crestinismul al Jacquelinei si al lui Blaise Pascal care, confruntati cu duplicitatea sau doar timiditatea apologetică a celor apropiati lor, si-au salvat demnitatea retrăgîndu-se din lume: 

 

„În fata încercării si a consecintelor radicale pe care uneori trebuie să le tragem din premisele acceptate de toti (dar cîti au curaj să trăiască pînă la capăt ceea ce gîndesc în chip doar moderat, adică doar «un pic»?), Jacqueline îsi păstrează demnitatea murind, iar Blaise lesinînd – pentru a se rupe mai apoi complet de lume si de oamenii în care crezuse, dar care nu l-au putut urma la capătul exigentei sale.”

Citind aceste rînduri, m-am întrebat dacă nu cumva a încerca o apologie crestină balansată după criterii esential estetice („aer vetust” sau „geniu”) nu e cumva gresit. Poate că nu e un păcat să scriem apologii crestine care par vetuste, plîngărete, întepenite sau slugarnice. Poate că e mai important să mărturisesti după puteri. Poate că nici măcar contraproductiv nu e să publici apologii care par vetuste, plîngărete, întepenite sau slugarnice: cei mai multi dintre semenii nostri sînt vetusti, plîngăreti, întepeniti, slugarnici, sau toate la un loc. 

 

După cum bine arată dl. Patapievici, ilustrarea credintei se poate face si prin caracter, nu numai în scris. Din fericire, crestinii nu sînt obligati să accepte terenul de luptă ales de adversarii lor. Crestinismul e viu, se trăieste, e aici. Adversarii lui sînt în cărti si nu pot da bătălia decît acolo, pentru că doar acolo există. După ce a pierdut Războiul Civil American, Sudul a cîstigat pacea, a devenit subiectul îndrăgit al unei întregi industrii cinematografice si literare. Asa se întîmplă cu toate cauzele pierdute: înving discursiv cînd pierd în realitate, pentru că au de partea lor irealizatul, nostalgia. Traditia crestină le e multora antipatică pentru că e încă vie. De aceea noi, cei care o mărturisim, nici nu trebuie să ne propunem să cîstigăm logomahia. Trebuie să ne propunem să ne mîntuim. Dacă pentru asta e nevoie de polemici în reviste – si e nevoie! –, bine. După cum scria Sf. Macarie Egipteanul, crestinul trebuie să fie „cu mintea vioaie”, „ca un atlet si ca un luptător” (21 de cuvîntări despre mîntuire, în frumoasa tălmăcire a arhimandritului Ioasaf Popa, tipărită la Anastasia, în 2001, p. 29). 

 

Dacă apologetica crestină ar fi doar un război pamfletar, atunci poate că discursul nostru ar fi într-adevăr contaminat de stropseala hulitorilor. Din fericire, aporia de care vorbeste Patapievici poate fi dezlegată prin har. Crestinismul nu e numai o traditie care trebuie păstrată, nu e numai o continuitate, un mediu. Crestinismul nu e numai vechi. El e si nou: începe în fiecare dintre noi, răsare odată cu botezul în sufletele noastre. Or, tocmai aceste începuturi au menirea de a ne feri de învîrtosarea traditionalistă de care vorbeste Patapievici. Tocmai aceste bătălii interioare, purtate cu armele Sf. Taine, au darul de a nu ne lăsa pradă urii fată de adversar. Certitudinea pentru care ne batem e cea a bunătătii lui Dumnezeu care copleseste slăbiciunea fiintei. 

 

Refuz deci să lesin, pentru că trebuie să fiu „treaz”. Refuz si să mă gîndesc cum arăt, cum par, în timpul bătăliei. Mă întreb asupra eficientei si asupra sortilor de izbîndă, dar sînt constient că aceste lucruri nu sînt decît în mod secundar legate de meritele mele. Tot ce stiu e că trebuie să ne facem datoria: vetusti, căzuti, păcătosi, întepeniti si mîniosi cum sîntem, dar niciodată slugarnici, plîngăreti-lesinători. Si mie îmi place Pascal, dar nu neapărat cel care lesină (la urma urmelor, era foarte bolnav săracul), ci acela care a scris, pendulînd între sfichiuirea nemiloasă a adversarului (în Scrisorile provinciale)si credinta cea mai smerită si profundă din Apologia sa. Si dacă nu putem scrie, să traducem atunci: din antici si moderni, din paterice si conservatorii americani sau englezi, din apologetii ironici sau din cei gravi. Si dacă nu putem nici scrie, nici publica, să rămînem atunci lucizi. Să nu lesinăm. De murit au murit destui, ucisi de comunisti, iar de lesinat să lesine marxistii în zigzagurile lor dialectice de montagne russe. Dacă trebuie să biruim, vom birui. Dacă nu, nu-i nimic: ne-am făcut datoria si ne întoarcem acasă.

3. Viclenia istoriei

Cultura română de astăzi e plină de eseisti manciurieni: de oameni pe „pilot automat”. Acesti „formatori de opinie” cu un singur scop în viată îmi amintesc de un banc care circula printre studentii ieseni în anii ’80: „Cînd era tînăr, avea o singură cravată si mai multe idei; acum are mai multe cravate si o singură idee: să aibă cît mai multe cravate”. Văzîndu-i cît de bine îmbrăcati sînt, ce „asistente personale” au si ce masini conduc, nu pot să neg că multi dintre „formatorii de opinie” din România au multe cravate. Din păcate toate par a fi plătite cu pretul unei singure idei: anti-traditionalismul, fie că e vorba de traditia religioasă, fie de cea natională. Multi dintre propagandistii secularizării par niste oameni teleghidati care nu vor cîstiga bătălia decît cu pretul completei lor robotizări întru denunt. Sînt eficienti, dar cu cît sînt mai eficienti cu atît există mai putin, cu atît sînt mai putin, cu atît au mai putină autonomie morală. Din acest punct de vedere, completa lor victorie va coincide cu totala lor disparitie. În vreme ce noi, ceilalti, nu vrem victoria, ne multumim doar să existăm, vesnic fragila si pierzătoarea teză de care se sparg antitezele care înving dispărînd. Asta numesc eu „viclenia istoriei”.

Sursa: Convorbiri Literare

Badea Cârţan, dacul de pe Columna lui Traian / Istorie

Motto:

„Precum adunam oile, adunam slovele. Tare-mi plăcea să citesc, de credeam că-s împărat“, avea să se confeseze Gheorghe unui ziar din România.

„Eu cerşesc lumină, pentru cei ţinuţi în întuneric”

Gheorghe Cârţan

Gheorghe Cârţan, adică Badea Cârţan, după numele cu care a intrat in istoria noastră, a fost un ţăran român care a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, distribuind cărţi româneşti, aduse clandestin din România, la sate.

A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român.

În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independenţă al României.

S-a născut în Cârţişoara, Sibiu, la 24 ianuarie 1849, al doilea din cei şapte copii ai lui Nicolae şi Ludovica Cârţan.

 

Casa lui badea Cârţan

De la mătuşa sa, Raşila, ascultă primele basme,iar legendele despre semnele lăsate de cei vechi pe pământul Ţării Făgăraşului au fost primele lui învăţături de istorie.

Când în 24 ianuarie 1859 împlinea 10 ani,românii din Moldova şi Muntenia s-au unit sub domnia lui Cuza.

Copilul ce auzise vorbindu-se de unirea cu ţara nu înţelegea de ce românii au fost nevoiţi să nu stea laolaltă şi de ce cei din Ţara Făgăraşului trebuie să stea încă despărţiţi de ceilalţi.

În 1860, Gheorghe se tocmeşte mocan la stână. Începe o viaţă aspră, o luptă cu adversităţile naturii, căreia trebuia să-i pătrundă tainele şi pe care trebuie să şi-o apropie.

În faţa lui se deschidea o lume nouă, destinată bărbaţilor, pasionantă şi emoţionantă, cu ademeniri şi primejdii la tot pasul. Ciobănaşul visa, de pe atunci, să treacă dincolo, „în ţară” şi numea vama dintre Transilvania şi Muntenia, „graniţa drăcească”.

Se întreba el: „cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării? ”, graniţă care a separat românii doar politic şi administrativ pentru că sufletul şi conştiinţa n-au avut graniţă.

În vara anului 1865 are loc prima trecere a lui Cârţan în „ţară” prin „Vama cucului“ prin locul vegheat de cei doi soli ai pământului românesc trimişi către înălţimi: Negoiul şi Moldoveanul. Aude aici legenda lui Negru Vodă. Din 2 oct. 1865 rămâne în fruntea familiei căci îşi pierde tatăl. În 1867 îi spune mamei sale: „Anul aista am să plec dincolo”.

Şi-o face în 22 mai, ajunge în Bărăgan unde, spre mirarea lui, câmpul se termina departe, acolo unde cerul se uneşte cu porumbul verde sau cu grâul galben. Aici alături de ciobanul Cotigă, Cârţan află despre dacii cei drepţi şi viteji, despre împăratul Traian, despre moartea lui Decebal.

Şi întreabă:

„- Cum aş face bade Ioane să învăţ şi eu a ceti?

– Ai să înveţi dacă vei voi

– D-apăi cum păcate să nu voiesc?”

Gheorghe Cârţan, elevul, i-a relevat învăţătorului său, ciobanul Cotigă Ion, o minte capabilă să reţină multe.

După căţiva ani a ajuns să citească şi să scrie destul de bine. Întors în Ţara Făgăraşului află că l-au căutat „jandarii” să-l ia la oaste.

Auzind, a răspuns că „ai noştri de dincolo”, se pregătesc de război cu turcii. Şi pleacă voluntar până în 1881.

Oile îi sunt „robite” şi el atâta ştie: „trebe să stau de vorbă cu împăratul şi gata treaba”. A stat la Viena două zile pentru a intra la împărat, 7 zile în „beciurile Vienei”, arestat şi apoi trimis la Pesta. „Dumnezeu Viu Este!”.

Cu aceste vorbe începe cererea lui Badea Cârţan, mai degrabă plângerea lui către Impăratul Franz Josef.

După ce arată că i-a slujit cu credintă, îi spune că a fost batjocorit de „aceşti satrapi deregători care m-au jefuit şi mi-au robit oile de atâtea ori.”

Scrie mai departe Badea Cârţan:

„M-am rugat iară de solgabirau să-mi dea drept să vânz cărţi, să-mi căştig pânia. De la Rusale m-am rugat, m-a respinsu. Aşa dară noi numai datorinţe facem şi avem (…). Mă rog deci Maiestăţii tale să fii judecătoriu şi să fie traşi la răspundere…”.

Nu i-a făcut dreptate împăratul, căci n-avea cum să fie de partea unui român aflat în judecată cu ungurii, dar l-a eliberat din închisoare, mai ales că însuşi Regele Carol I a intervenit pentru eliberarea lui, mişcat profund de dragostea lui de ţară, de drumurile nenumărate pe care le-a făcut pentru a căra cărţi spre folosul neamului său asuprit din Ardeal.

Ca să ştie că au părinţi. Cine li-e „tată şi mamă”. Se întoarce în ţară şi se îngrijeşte de oi, dar doreşte să facă negoţ cu cărţi româneşti. I se refuză această cerere.

Când împlinea 42 de ani, la 24 ianuarie 1891, la Bucureşti îşi începea activitatea „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, sub preşedinţia istoricului V.A.Urechia. Din iniţiativa ei, s-a publicat, în limba franceză, memoriul studenţilor universitari români, privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, adresat opiniei publice din Apusul Europei, prin care se evidenţia politica de oprimare a celor peste trei milioane de români din Austro-Ungaria. Memoriul a avut un puternic ecou în lume.

Aceleaşi simţăminte îl făceau şi pe Cârţan să caute căi noi prin care să circule slova românească printre despicăturile munţilor Făgăraş şi Bucegi.

Aşa că, atunci când Memorandiştii din Cluj sunt întemniţaţi, el spune:

„Eu, cioban George Cârţan./ Nici n-oi bea, nici n-oi mânca/ Pân-de Seghedin n-oi da,/ De iubiţii osândiţi/ Ce-s în temniţe zvârliţi.” Face drumuri la Vacz (lângă Budapesta) unde este închis Ion Slavici şi la Seghedin unde erau închiţi Memorandiştii şi se plânge: „La grădină-n Seghedin/ Plâng florile de iasomin/ De răsună uliţa/ Şi tremura temniţa./ De la Seghedin la Vacz/ Numai drumuri de la fraţi/ Numai lacrimi, jale, dor/ Pe fetele tuturor”.

Fiindcă cere din nou autorizaţie pentru a difuza cărţi româneşti este arestat în 1895. Citind în 1895 Cronica românilor a lui Şincai, cumpărată la Viena, şi recitind „Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul” a lui N. Bălcescu, doreşte să vadă statuia marelui voievod. Şi pleacă la Bucureşti.

Ajuns la statuie îi mulţumeşte Domnului pentru reuşită şi-i cere realizarea Unirii. Este găsit de Ion Grama ce-l slujea pe V. Alexandrescu Urechia.

Istoricul îl găzduieşte, îl plimbă prin muzeele Bucureştiului, îl duce la Liga culturală unde cunoaşte personalităţi cărora le cere cărţi pentru românii din Transilvania şi ajunge personajul principal al unor articole din ziarele vremii.

Revine de multe ori ca sol al Transilvaniei la Bucureşti şi ca militant al Ligii culturale pe pământul Transilvaniei, trecând prin „vama cucului” ziare şi cărţi româneşti.

Povestea pe care Badea Cârţan o citea şi o recitea este aceea relatată de Titus Liviu despre întemeierea Romei şi-i spune lui Urechia că „e musai să merg la Roma”.

Îşi pregăteşte straiţa şi pleacă din Cârţişoara la 3 ianuarie 1896 , a trecut prin Timişoara, Budapesta, Tirol (Austria), Alpii Sloveni, Apenini, Genova, Pisa, Livorna şi dupa 45 de zile de drumeţie a ajuns la marginea oraşului etern, pe care l-a salutat cu:

„Bine te-am gasit, maică Romă”.

A pătruns în Roma prin Via Compana a trecut pe lângă Terme, ruinele Coliseului, bazilica Maxentiu şi Palatinul, Forul Roman şi…deodată – Columna.

„- No că asta este! ” Aici, obosit şi cu ochi înlăcrimaţi, ciobanul din Cârţişoara s-a învârtit în jurul stâlpului uriaş până când a citit toată istoria de pe el. Şi-abia apoi şi-a adus aminte că avea o misie, că nu venise cu mâna goală la Maica Roma.

Din desaga lui din lână vârstată, mirosind a mămăligă şi caş, a scos un săculeţ cu pământ luat din grădina casei din Cârţişoara şi l-a vărsat la piciorul Columnei.

Apoi, dintr-o năframă legată cu nod a scos şi un pumn de boabe de grâu, pe care le-a semănat în ţărână.

Şi fiindcă venise noaptea şi datoria era împlinită, s-a întins pe cojocul lui ciobănesc, visând, pe aripi de somn, că intrase şi el în mulţimea de pe Columnă, printre dealurile săpate în piatră, pe sub pădurile dese, păşind pe un drum care nu mai urca spre vârful coloanei, ci spre munţii lui de acasă.

Când s-a trezit a doua zi, dimineaţa, în jurul lui erau strânşi o mulţime de gură-cască: poliţişti, pompieri, măturători, precupeţe…

„Excelenţă, un dac a coborît de pe Columnă“, s-a adresat un jandarm italian primarului Romei. Asemănarea lui cu dacii de pe monument era intr-adevar izbitoare…

Presa din Roma a scris în ziua următoare:

„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie, iar Duiliu Zamfirescu, secretarul reprezentantei noastre la Roma i-a făcut cunoscut oraşul şi l-a introdus la mari personalităţi ale vremii.

S-a mai abătut apoi încă de două ori la Roma, tot pe jos, ultima oară făcându-şi intrarea triumfală în mijlocul Congresului orientaliştilor, care întrunea 700 de învăţaţi din 40 de ţări.

I-a fost încredinţată misiunea de a depune o coroană de bronz la Columna lui Traian, din partea Congresului, moment consemnat de toate ziarele Europei.

Cu vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor, Gheorghe Cârţan a spus atunci doar atât: „Roma e mama noastră!”.

După prima călătorie la Roma, Badea Cârtan a fost imediat primit în lumea intelectuală a Capitalei.

În cinstea lui s-au organizat banchete, drumurile lui au devenit legende şi se vorbea despre el ca despre cel mai exotic personaj al vremii.

Dintr-o dată, ochii mai-marilor s-au aţintit asupra lui. Era in centrul atentiei, era la moda, era „şic” să-l prezinţi invitaţilor. Iată cum suna o invitaţie la un astfel de banchet:

„Cred că am plăcerea să cunoaşteţi pe păstorul român Cârţanu, care, plin de sentimente românesti, s-a dus pe jos la Roma, să sărute Columna lui Traian.

Sunteti rugată să luaţi parte la ospăţul ce dau astăzi, marţi, 2 aprilie, 7 seara, 1896, în cinstea călătorului reîntors din Roma. N. Th. Mandrea, str. Diaconeselor, 2″. Haiducul cu cărţi în desagă a fost hăituit de către duşmanii neamului mai crîncen decît cei mai mari răufăcători ai vremii.

„Aici, pe vârfurile munţilor, nu trebuie să fie graniţă căci şi dincolo de ei au locuit moşii şi strămoşii noştri, dacii şi romanii”, „Cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?” spunea Badea Cârţan.

În 1903, Badea Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele lui depozit de carte, cu sediul în mai multe locuri, confiscat.

Inventarul era uluitor: 76.621 de volume s-au aflat numai în podul casei lui din Cârtişoara.

Badea Gheorghe Cârţan a fost invitat şi în Parlamentul Ţării, de mai multe ori, şi acolo, în preajma anului 1907 fiind, i-ar fi întrebat pe înalţii preoţi şi parlamentari de ce are nevoie un ţăran ca să facă un gard.

I s-a răspuns: de cuie, de lemne, de scânduri.

Dar Badea Cârţan i-a oprit pe toţi cu răspunsul cel drept: „De pământ are nevoie, ca să aibă unde-şi pune gardul”.

Era un înţelept fără astâmpăr, voia să ştie, să cunoască. Îl interesa mai ales începutul neamului şi al tuturor lucrurilor, obârşia lor, rădăcina istorică dătătoare de nobleţe şi demnitate. Istoricului Vasile A. Urechia, protectorul său, îi scria la 24 martie 1896:

„Onor Domnule Preşedinte, astăzi am fost unde este Dunărea aproape de obârşie.Am ţinut mult să văz Mama noastră Roma. Am văzut-o. Apoi am dorit să văz Mama Regelui (Carol I, n.n.). N-am ajuns încă acolo. Fiţi sănătoşi – George Cârţan”.

În primăvară anului 1911, Gheorghe Cârţan este surprins de o avalanşă pe crestele munţilor, cu desagii încărcaţi de cărţi în spinare. Vreo două zile s-a chinuit până a putut să iasă de-acolo.

A rămas bolnav şi slăbit mult după acea întâmplare. N-a mai avut putere să ajungă acasa şi a fost adăpostit de familia Lahovary, la Sinaia.

Simţindu-şi sfârşitul, le-a cerut celor care-l îngrijeau să-l îngroape acolo, în pământul liber al ţării, unde să poata aştepta împlinirea visului de-o viaţă – întregirea neamului românesc. În august 1911 a murit, fiind înmormântat la Sinaia.

La căpătâiul său stă scris: ,,Aici doarme Badea Cârţan, visînd la întregirea neamului său”. „ Mama trăieşte, tata e mort de trei ani, însurat n-am fost. 17 ani am fost cioban, am păzit pe Bărăgan câte 3-4 sate de oi. În ’77 mă uitam cum se bat românii pe malurile Dunării. Acolo, pe câmpurile Bărăganului, am citit „Istoria românilor” şi alte cărţi. În ’78, am venit acasa, am tras sorţ şi am jurat. Am cătanit în Bosnia. În ’81, m-am liberat. Era tocmai conferinţă la Sibiu, că se luase iară pricină între români şi unguri. Până în ’93 am stat pe-aci, pe la noi, apoi iar m-am dus în ţară.

Vine ’94, şi cu el, Memorandul. Eu urmăream din doască în doască daravelile şi eram necăjit că, ziceau ei întruna, suntem neam rău de oameni noi, românii. Ceteam eu, nu-i vorbă, multe bune şi frumoase, da nu le prea credeam. Îs eu aşa, un fel de Toma. De-aceea mi-am zis:

„Tu trebuie să te duci la Roma, să vezi: ai tu tată, ai tu mamă?”. Si-apoi am văzut, dragii mei… De trei ori am fost la Maica Roma. Ultima oară, eu am dus coroana de bronz până la Columnă şi mergeam în fruntea tuturor, aşa îmbrăcat de cioban, cu hainele mele. Mi-au cumpărat un costum, da le-am spus să nu cheltuiască, că şi-aşa nu umblu cu sărăcii de acelea nemtăşti.

La Bucureşti am fost de peste o sută şaptezeci de ori. Bucureştiul şi Roma ar trebui să le vadă tot românul, că dacă nu ştie de Moşu-său şi de Tată-său, zici de el că-i orfan.” (Fragment din interviul pe care Badea Cârţan l-a dat cu câţiva ani înainte de moarte, revistei „Poporul român”).

Gheorghe Cârţan a fost numit de Nicolae Iorga „un fanatic ţăran român al romantismului naţional“. Ciobanul din Cârţişoara a călătorit pe jos până în Italia, Franţa, Germania, Grecia, Spania, Belgia, Macedonia, Viena şi Ierusalim, aducând în satul natal zeci de mii de cărţi scrise în limba română.

Sursa: Cer și Pământ Românesc

Mavrocordat i-a scos pe ţărani de sub robie

Constantin Mavrocordat a fost cea mai luminoasa figura a epocii fanariote. a domnit de patru ori in Moldova si de sase ori in Muntenia

În apropiera Paştelui din 1749, Iaşul trăia un moment important în istoria Moldovei. La Trei Ierarhi, domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat elibera pe ţăranii moldoveni înrobiţi de boieri. Era una din reformele luminate ale acestui voievod.

Domn luminat

Constantin Mavrocordat (1711 – 1769) este poate cea mai luminoasă figură a epocii fanariote. Născut la Constantinopol, dar crescut în ţară, a fost de şase ori domn în Muntenia şi de patru ori în Moldova. Împărţit între cele două principate „Constantin grecul” a lăsat în urmă reforme importante în educaţie, administraţie, fiscalitate şi în domeniu agrar. A avut de asemenea curajul de a se impune în faţa Porţii, dar şi a marilor boieri. În cea de-a treia domnie în Moldova a savârşit faptă şi mai straşnică pentru vremea aceea. Dar să lăsăm cronicarul: “Lucrul cel mai de seamă însă, ce-l făptui acest domn, fu scoaterea «vecinilor» se sub stăpânirea boerească. Aceşti zişi vecini…erau ţărani moldoveni, consideraţi ca robi şi stăpâniţi din neam în neam boeresc, care nu mai aveau dreptul a se muta de pe moşia pe care se aflau, nici a avea proprietăţi, nici a face ce vor ei, ci numai ceea ce li se poruncia de boer, iar tot folosul muncii lor numai stapânul boer îl lua.” Erau ţărani săraci rămaşi fără pământ, înstrăinat prin vânzare din cauza lipsurilor sau luat cu hapca de boierii bogaţi. Astfel deveneau vecini (de lângă boier), în Muntenia numiţi rumâni, cu libertatea mărginită şi obligaţia să munceasă pământul boierului, să nu părăseasca satul ca să plătească parte din birul pus în cislă (pe sat), înrobindu-se tot mai tare. Cu timpul vecinii, puţini la început, depăşeau numărul celor rămaşi slobozi, sate întregi intrând în robie din care scăpau fugind peste graniţe.

Sobor la Trei Ierarhi

Încercând o uşurare, Constantin Duca, un domn anterior spusese că “e păcat să-l robeşti pe fratele tău căci păgînii care îşi cumpără robii pe bani în al şaptelea an îi iartă, iar tu creştin şi neluându-l pe bani şi fiind creştin ca şi tine, tu vrei în veci să-l vecineşti.”

Revoltat de fuga sătenilor din sate şi jalnica sărăcie şi neagră robie în care îi ţineau unii boieri pe vecini fără de pământ, luându-le din bordeie nu numai roada şi truda muncii, dar şi fetele şi nevestele pentru curţile şi poftele lor, “Constantin grecul” hotăra să rupă lanţurile sclaviei din Moldova la vremea când acestea mai dăinuiau şi în civilizata Europă, închistată de servituţi feudale.

Chemând la Divan pe toţi boerii însemnaţi ai ţării, şi pe acei cu ţărani vecini, nu i-a lasat să se întorcă la casele lor până nu au ajuns la înţelegerea să îndulcească vecinătatea. Şi ca nu cumva mai târziu să le treacă prin minte gând de răzgândire, în ziua de 6 aprilie 1749– zi ce ar trebui scrisă cu literă roşie în calendarul istoriei Moldovei – i-a strâns într-un Sobor la biserica Trei Ierarhi, împreună cu trimişii vecinilor. Domnul conducând adunarea a lăsat şi pe ţărani să arate suferinţele, la urmă punând stăpînii să răspundă, sub semnul crucii şi sub ochii sfinţilor Ierarhi, că nu sunt şi nu vor fi robi în rândul sătenilor din Moldova.

La 1 iunie 1749 hotărârea Obşteştei Adunări se întărea de domnitor “cu pecetea şi iscălitura Domniei mele ca să se păzească nestrămutat. Într-alt chip să nu fie”.

In Moldova, taranii robi erau numiti "vecini", in Muntenia - rumâni

După Paşti

În Hotărâre scria fără tăgăduinţă că se ridicaseră la domnie multe pâri că “unii din stăpânii satelor s-au obişnuit a vinde pe vecini ca pe robi şi a da numele lor în foi de zestre, ş-ai despărţi pe copii de la părinţi, luându-i în casă la slujba lor ş-ai muta de la un loc la altul; nefiind acea volnicie a se vinde şi a se supune până într-atîta ca pe robi.”

Drept consecinţă după cercetarea domnului: ”La şase zile a lui Aprilie, joi într-a doua săptămână după Paşti, fiind noi cu toţii adunaţi, atât partea bisericească cât şi boerească şi altă obşte în mănăstirea Trisfetitelor, la scosul Sfintelor Moaşte, s-au făcut Sobor de întrebăciune acestor pricini mai sus arătate. La care cu toţii cu glas am răspuns mărturisind adevărat că vecinii robi nu sunt, nici se stăpânesc cu nume de robie… că vecin va să zică sătean mijlocaş fără de moşie atâta numai că din sat nu este volnic ca să iasă”. Aceste purtări ale stapânilor nu erau volnice după vechile hrisoave “şi nici de acum înainte aceasta volnicie asupra lor, nimeni să nu aibă, că nu este cu cale. Şi când se vinde moşie oamenii să nu se vânză, ci ca nişte săteni ai satelor în sat să rămâe, făcând slujbă obişnuită, însă şi slujba să o facă cu nart 24 de zile de om într-un sat ori la ce lucru se va pune şi dijmă să dea…“ Se aproba ca să iasă la lucru numai un om din casă “macar câţi feciori avea omul…iar partea femeiască nu slujeşte” (Magazin Istoric pentru Dacia II).

Protejat de afurisenie

Ieşind de la Sobor probabil că atotputernicii stăpâni ai satelor “supăraţi de amestecul grecului în treburile lor, stricând obiceiul pământului” i-au trimis în gând toate blestemurile, crescând hula împotriva fanarioţilor ”băgăreţi şi obrăznicoşi”.

Pedeapsa dumnezeiască fiind pe atunci singura oprelişte a răutăţilor, pentru a stăvili reintroducerea dării “văcăritului”, abia suprimată, un urmaş la tron – Constantin Cehan Racoviţă (1756 – 1757) –, a adus de la Patriarhie şi a citit divăniţilor, o carte de blestem şi afurisenie semnată nu mai puţin de patru patriarhi (din Constantinopol, Antiohia, Ierusalim şi Alexandria).

Ţăranii dezrobiţi

După Soborul de la Trei Ierarhi foştilor robi le rămânea obligaţia să lucreze 24 zile pe an boierului, fără plată, sau numai 12 când dădeau despăgubire pentru celelalte. Drept dovadă a slobozeniei, dezrobiţii căpătau câte un peciu cu pecetea domnitorului. Tot Mavrocordat la 5 august 1746 anulase rumânia sau şerbia în Ţara Românească, unde fusese domn.

Chiar dacă unii dintre stăpânii căpcăuni nu dădeau două parale pe hrisovul domnesc se spărsese “obiceiului pamântului”, care cârmuia viaţa aşezărilor de atunci şi încetul, cu încetul, legea cea nouă, susţinută şi de alţii prindea viţe.

Domn cu autoritate

Domnitorul reformator avea să ia măsura riscantă de a fugări din ţară pe negustorii turci lacomi (laji), care “cumpărau totul pe nimica”, săvârşeau adesea jafuri ori “răpeau femeile şi pruncii şi fetele… ducându-le în partea Anatoliei să le vândă”. Cu ajutorul unor emisari turci i-a cetluit pe acei vinovaţi, i-a adus la Iaşi pentru judecată unde au fost chemaţi şi reclamanţii. Înspăimîntaţi aceştia au fugit spre Ismail şi Chilia, părăsind ţara Moldovei. Gestul de a condamna cetăţeni turci i-a crescut autoritatea în rândul poporului.

Sursa: Curierul de Iași

Povestea falsului istoric numit „moldovenism” / Istorie

Conceptul de identitate şi limbă moldovenească şi modul în care a fost el implementat în rândul populaţiei româneşti de la est de Prut stârneşte, din când în când, luări de poziţie polemice.

Istoricul apariţiei şi cel al evoluţiei sale sunt însă mai puţin cunoscute.

Interesul strategic al Imperiului Rus şi apoi sovietic a fost de-a lungul timpului acela de a stăpâni acest teritoriu şi de a impune populaţiei majoritare o nouă identitate, creată artificial şi implementată forţat. Moldovenismul a fost considerat soluţia cea mai sigură prin care românitatea răsăriteană să poată fi ruptă de valorile ei autentice şi apropiată de cultura şi spiritul slav, proces care a început mai întâi prin biserică şi a continuat printr-o politică de stat bine dirijată. Nu întâmplător a fost promovat acest concept.

Într-adevăr, românii din acest spaţiu se desemnau drept moldoveni şi înainte de 16 mai 1812, data la care a fost anexată Basarabia la Imperiul Ţarist. Stau dovadă scrierile cronicarilor moldoveni, precum şi mărturiile unor călători români sau străini.

Cronicarii Miron Costin, Grigore Ureche şi Ion Neculce fac deseori referire la moldoveni şi la graiul moldovenesc, dar nicidecum la o limbă moldovenească diferită de cea vorbită în Muntenia sau Transilvania. Miron Costin scria la 1686, în lucrarea „De neamul moldovenilor”, că moldovenii sunt întrebaţi dacă ştiu „româneaşte“ şi nu dacă ştiu „moldoveneşte“, chiar dacă se identifică drept moldoveni, cu sens clar de locuitori ai Moldovei.

La rândul său, ceva mai târziu, folcloristul ieşean Teodor Burada, care a vizitat neobosit aproape toate regiunile locuite de români din Europa, face în 1883 o vizită la românii de peste Nistru, ajungând până în gubernia Cherson. El ne spune acelaşi lucru: că moldovenii de aici vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi obiceiuri ca şi ceilalţi români din Transilvania sau Dobrogea.

Aceste izvoare ne prezintă clar continuitatea şi conştiinţa unitară atât culturală, cât şi lingvistică a poporului român şi înainte, dar mai ales după anexarea Basarabiei la Imperiul Ţarist. Fiind de-a lungul secolelor parte integrantă a Moldovei, ţinutul Basarabiei nu se putea deosebi cu nimic de restul Moldovei.

Mărturie sunt ruinele cetăţilor Hotin, Soroca, Cetatea Albă şi Chilia, precum şi mănăstirile Căpriana şi Curchiul. Unele ctitorii ale domnilor şi boierilor moldoveni şi-au păstrat stilul moldovenesc până în zilele noastre. Biserica Sf. Dumitru din Orhei, zidită de Vasile Lupu, sau biserica cu hramul Maicii Domnului din Căuşeni, ctitorită în secolul al XV-lea, restaurată de Scarlat Grigore Ghica şi Grigore Calimah, a păstrat pe pereţi chipurile ctitorilor şi restauratorilor.

Deseori întâlnim în istoriografia română teoria conform căreia conceptul de naţiune şi cel de limbă moldovenească sunt o creaţie stalinistă. Într-adevăr, termenul de „limbă moldovenească“ este instituţionalizat în anul 1924, odată cu crearea primei republici sovietice moldoveneşti; dar despre o limbă moldovenească diferită de cea română s-a scris şi s-a vorbit mult mai devreme.

De asemenea, şi iniţiativa înfiinţării unui stat moldovenesc în cadrul Rusiei este mult mai veche. Bolşevicii au fost doar cei care au pus în aplicare unul dintre planurile strategice ale împărătesei Ecaterina a II-a. Pentru prima dată în anul 1793, după ce Rusia a pus stăpânire pe Ucraina Hanului, în urma păcii încheiate la Iaşi, în 1792, prin care ruşii îi obligă pe tătari să se retragă în Crimeea, în acest spaţiu al Transnistriei meridionale, la iniţiativa contelui Panin, este pus în practică un plan politic de colonizare a teritoriului cu populaţie din Moldova, iar denumirea acestei provincii a fost pentru o vreme Moldova Nouă.

Ecaterina a II-a a oferit aici, mai multor boieri moldoveni, pământ cu condiţia că se vor supune Rusiei şi îl vor coloniza cu populaţie moldovenească. Printre cei care au acceptat această propunere au fost prinţul Deleanu-Scarlat Cantacuzino, boierul Scarlat Sturdza, care va deveni imediat după anexarea Basarabiei, la 1812, şi primul guvernator al Basarabiei.

Odată cu trecerea sub stăpânire ţaristă, mulţi localnici şi-au părăsit gospodăriile şi s-au refugiat în Moldova de dincolo de Prut. Autorităţile ţariste au încercat diverse metode prin care să poată opri valul de populaţie ce se refugia, dar nu au reuşit decât după ce au fost luate măsuri extreme. Impunând artificial carantină pe malul Prutului şi susţinând că în Moldova există ciumă, a fost interzisă pe o perioadă de jumătate de an orice formă de comunicare între cele două maluri ale râului Prut.

Imediat după aceasta se conturează şi mai clar formele de abuz, noua putere încercând prin teroare să impună propria formulă de organizare a societăţii basarabene. În documentele epocii putem observa cum atât ţăranii, cât şi boierii insistă să nu le fie încălcate obiceiurile şi legile locale pe care le-au moştenit. Astfel, în 1813, mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni trimite o cerere împăratului Alexandru I, prin care îi solicită să-l schimbe pe guvernatorul rus, generalul Harting, care pornise o adevărată campanie împotriva boierilor moldoveni. Acesta a început procedura de unificare a legislaţiei administrative a Basarabiei cu cea a Rusiei, fapt ce a nemulţumit întregul guvern, deoarece până atunci legile de funcţionare ale provinciei erau exact aceleaşi ca şi la Iaşi, iar noile legi puneau în pericol toate drepturile dobândite, dar în mod special folosirea limbii române.

Treptat, autonomia urmărea lichidarea sistemului de valori autohton şi implementarea unui tip nou de organizare, cel ţarist. În 1828, ţarul Nicolae I a impus un nou regulament, prin care au fost şterse toate drepturile de autonomie, transformând Consiliul Superior în Consiliu de Oblastie, ce avea un rol din ce în ce mai puţin important. Instituţiile sunt transformate după modelul rusesc şi se supun toate ministerelor din Sankt Petersburg, la fel ca şi în celelalte gubernii. Toate aceste transformări au avut consecinţe dramatice în plan cultural şi spiritual asupra românilor din Basarabia. Educaţia, la rându-i, fiind unul dintre mijloacele prin care populaţia trebuia apropiată cât mai mult de cultura şi limba rusă, a fost adaptată noilor cerinţe impuse de autorităţile ţariste.

Imediat după anexare, guvernul ţarist a fost obligat, pentru că populaţia era complet străină de limba rusă, să accepte şcolarizarea elevilor şi în limba română. De altfel, unul dintre manualele cele mai vechi din această perioadă este gramatica limbii ruse, tipărită în 1819, în limba română. De asemenea, şcolile au continuat să-şi desfăşoare activitatea în preajma mănăstirilor şi bisericilor, după modelul vechi moldovenesc. Observăm că tot în anul 1819 se tipăreşte în limba română Biblia.

Un rol foarte important în viaţa culturală şi spirituală a Basarabiei l-a avut Seminarul Teologic din Chişinău, înfiinţat la 13 ianuarie 1813 de către mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni, care va pregăti generaţii de preoţi şi profesori. Tinerii din Basarabia încep să fie trimişi la studii la Sankt Petersburg, iar în 1827 apare, sub semnătura juristului basarabean Ştefan Margellă, prima gramatică „Russască-Românească“. De fapt, Margellă a jucat un rol deosebit în ceea ce priveşte păstrarea limbii române în instituţiile de învăţământ, militând pe lângă guvernul de la Sankt Petersburg pentru editarea de noi lucrări.

Pe Marţela, cum se semna el în limba rusă, îl întâlnim şi la Paris, de unde ţine corespondenţa cu Ion Heliade Rădulescu şi alţi români din ţară. Rolul îi este simţit prin contribuţia pe care o aduc studiile sale asupra gramaticii limbii române, în condiţiile în care ţarul Nicolae I îngrădeşte tot mai mult drepturile românilor. Şcoala a fost şi ea puternic transformată, iar începând cu 1828 se pun bazele învăţământului primar, proces ce va dura până-n 1860.

Dacă până atunci aveam doar şcoli bisericeşti, acum se înfiinţează şi şcoli primare care aveau trei clase gimnaziale, unde se predă şi în limba română. În anul 1833, la Chişinău ia fiinţă primul liceu regional, unde limba română se studia obligatoriu, iar după o scurtă perioadă elevii puteau alege între limba română şi cea rusă. Având în vedere că pentru a fi primit la universitate era obligatorie cunoaşterea limbii ruse, mulţi dintre elevi renunţau la învăţământul în limba română.

Chestiunea studierii în limba română preocupă tot mai mult nobilimea basarabeană, nemulţumită de faptul că copiii moldoveni nu aveau în aceste şcoli primare material didactic în limba română şi nici în cea rusă. În aceste condiţii, elevii erau foarte slabi pregătiţi şi nu puteau urma învăţământul liceal. La 1 martie 1833, adunarea nobilimii basarabene a încheiat un proces-verbal prin care solicita „numirea în fiecare şcoală ţinutală a unui profesor de nădejde de limba moldovenească şi cumpărarea în cantităţi necesare de cărţi didactice din Moldova şi Muntenia“, aceştia oferindu-se să achite costurile achiziţiei.

Faţă de această solicitare, guvernatorul Basarabiei, generalul Feodorov, a dispus ca limba română să fie studiată obligatoriu doar în şcolile din Hotin şi Bălţi, iar despre celelalte şcoli nu s-a amintit nimic, susţinând însă că este mai importantă introducerea altor limbi străine în aceste şcoli. Intelectualitatea basarabeană era foarte puţin la curent cu literatura românească.

Ea putea fi cunoscută doar în şcolile ţinutale în care se permitea studiul limbii române. Ceva mai aprofundat se putea studia la cursul opţional de limba română de la liceul regional din Chişinău.

În aceste condiţii de continuă suprimare, populaţia îşi păstrează încă vie conştiinţa identităţii. Observăm că încep să fie traduse opere ale unor clasici ruşi şi în limba română pentru a putea cunoaşte şi majoritatea populaţiei ceea ce scriitorii basarabeni învăţaseră la Sankt Petersburg. După cum ne mărturiseşte scriitorul Ion Sârbu, în această perioadă se ciocnesc cele două culturi, română şi rusă, iar el a tradus în limba română fără să fie influenţat de curentul literar românesc, doar atins de dragostea „către fiii româneşti“.

Au existat câteva încercări de a se scrie şi poezie românească basarabeană, care de fapt oglindesc situaţia prin care treceau românii, adică o conştiinţă naţională şi una rusească, ce nu reuşeşte pe deplin să se impună şi să domine sufletele intelectualilor. În urma tratatului de pace de la Paris din 1856, judeţele Cahul, Cetatea Albă şi Ismail revin înapoi Moldovei. Acest act a avut o influenţă deosebită asupra întregii provincii, creând un curent favorabil reunificării.

În ciuda măsurilor aspre, impuse de autorităţile ţariste, iniţiativele de a duce o campanie de apărare a culturii şi limbii române nu au putut fi oprite. Mai mult, unificarea Valahiei şi a Moldovei, în 1859, întăreşte speranţa în rândul boierilor moldoveni, care au început să solicite guvernatorului înfiinţarea de tipografii şi ziare moldoveneşti. Se poate spune că relaţiile dintre românii din Basarabia şi cei din ţară intră într-o nouă etapă.

De exemplu, în 1862, boierul Ion Cristi i-a solicitat guvernatorului permisiunea de a înfiinţa o tipografie moldovenească. Acesta însă a refuzat propunerea, motivând apartenenţa boierului la un grup de moldoveni înflăcăraţi ce vor unirea cu România. Solicitările privind editarea de ziare şi cărţi în limba română nu au încetat, iar în presa de limbă rusă se scrie tot mai mult despre apariţia unor grupuri de românofili.

Imediat după Unirea principatelor din 1859, autorităţile ţariste întreprind o serie de acţiuni cu scopul de a bloca orice iniţiativă ce ar fi urmărit orientarea Basarabiei spre România, cum arătam în numărul trecut al revistei. În intervalul 1856-1884, s-au desfăşurat mai multe evenimente pe întregul cuprins al Imperiului Rus, care au adus diverse schimbări şi în Basarabia.

Perioada a rămas cunoscută în istorie sub denumirea de epoca marilor reforme. Una dintre reformele care trebuia puse în practică viza educaţia populaţiei, majoritatea fiind neştiutoare de carte. În Basarabia, acest proces urmărea, pe lângă reorganizarea învăţământului, şi începerea unui nou val de deznaţionalizare a românilor.

Prima decizie pe care au luat-o autorităţile ţariste a fost închiderea catedrei de limba română din cadrul Universităţii din Sankt Petersburg, la 27 august 1858. Catedra fusese înfiinţată în 1848, cu scopul de a pregăti funcţionari pentru instanţele judecătoreşti superioare, unde era nevoie să se lucreze cu acte în limba română.

Procesul privind scoaterea limbii române din instituţiile de învăţământ începe să se extindă şi în Basarabia. În 1860, la Liceul nr.1 din Chişinău, singurul din toată provincia, este introdusă predarea cursurilor în limba greacă, în limba română urmând să studieze doar cei care solicitau expres acest lucru.

Pentru că demersul autorităţilor nu a avut succes, iar majoritatea tinerilor îşi doreau să studieze în limba română, Consiliul de Stat al guvernului rus a luat hotărârea, la 9 februarie 1866, să suspende predarea limbii române în liceu, pentru că „elevii cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei alte scopuri nu urmărea“. Şi biserica trebuia să aplice noul plan de rusificare a populaţiei.

Odată cu ocuparea scaunului de episcop de către Pavel Lebedev în 1871, acesta obligă toate bisericile să scrie registrele şi actele de stare civilă în limba rusă. Pentru a alunga preoţimea română din biserici, Lebedev a modificat statutul parohiilor şi a închis în jur de 340 de biserici, expulzându-i pe toţi clericii care nu se supuneau noului regulament. Procesul de deznaţionalizare iniţiat de înaltul prelat nu s-a încheiat aici, el dând ordin să fie strânse din parohii şi aduse la reşedinţa sa toate cărţile tipărite în limba română.

Episcopul şi-a încălzit vreme îndelungată aşezământul prin arderea tuturor cărţilor româneşti adunate. El a ordonat, de asemenea, să fie desfiinţată publicaţia Buletinul eparhiei de Chişinău, tipărită în limba rusă şi română. Cei care au urmat la conducerea episcopiei au continuat linia de deznaţionalizare adoptată de episcopul Lebedev.

În 1882, în fruntea bisericii din Basarabia a fost numit episcopul Serghei Lebedevski, care a propus printr-un raport trimis Sinodului rus să închidă tipografia moldovenească, pe motiv că în majoritatea bisericilor slujbele erau ţinute în limba rusă, iar cărţi şi broşuri în limba română nu mai erau necesare.

În această perioadă, pentru preoţii şi învăţătorii români, singurul sprijin au fost publicaţiile tipărite în cele trei judeţe din sudul Basarabiei, revenite sub administraţie românească.

După congresul de la Berlin din 1878, pentru românii din aceste judeţe revine calvarul, deoarece sudul Basarabiei este reanexat la Imperiul Ţarist. Autorităţile ţariste iau măsuri speciale împotriva românilor din aceste trei judeţe. În 1893, episcopul Nifon deschide o şcoală de clerici la Ismail, ce avea drept scop declarat rusificarea intensă a clericilor de pe malurile Dunării şi Prutului.

La rândul său, succesorul lui Nifon, episcopul Iacov Piatnitţki, a redactat un raport cu nr. 1366, din data de 23 martie 1900, adresat Sinodului rusesc, prin care semnala că „majoritatea parohiilor sunt compuse din moldoveni, care ştiu limba moldovenească şi nu înţeleg deloc limba rusească, chiar în vorba numai vorbită“.

El atrage atenţia asupra faptului că este necesară tipărirea de urgenţă a literaturii bisericeşti şi nu numai, în limba română, cu litere chirilice, pentru bisericile şi mănăstirile din toată gubernia. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în toată provincia nu funcţionau decât 7 şcoli secundare şi 591 şcoli primare, cuprinzând un număr total de 47.000 elevi. În Basarabia se înregistrau peste 82% de bărbaţi analfabeţi, iar numărul femeilor neştiutoare de carte depăşea 96%.

După reîntoarcerea Basarabiei la România, în 1918, centrul politic şi ideologic în ceea ce priveşte chestiunea moldovenească se mută la Odessa, unde sovietele încep să organizeze o nouă strategie.

În data de 26 iunie 1924, este înfiinţată, la Odessa pe lângă departamentul gubernial al învăţământului obştesc, o secţiune moldovenească, cu scopul de a organiza şi conduce învăţământul moldovenesc în şcoală şi nu numai, constituindu-se case de lectură, cluburi, biblioteci şi teatre ambulante în regiunile locuite de români.

Toate aceste acţiuni urmăreau desfăşurarea unei propagande eficace printre români. Au fost trimişi, în acest sens, studenţi în regiunile locuite de români, în mod special la Balta şi în părţile Podoliei, cu misiunea de a redacta rapoarte privind situaţia limbii române în regiunile menţionate, pentru a se lua măsuri privind noile direcţii politice şi ideologice.

La 1 iulie 1924, la Odessa a apărut în cadrul aceste direcţii de învăţământ moldoveneşti, ziarul Plugarul Roşu. Menirea publicaţiei era intensificarea propagandei privind înfiinţarea noii Republicii Moldoveneşti. În numărul din 21 august 1924 se face un apel către toţi moldovenii care ştiu să citească şi scrie, să se înregistreze la secţia moldovenească din cadrul direcţiei guberniale a învăţământului obştesc, situată în Odessa, pe strada Baranova nr. 10.

Tot în acest număr al ziarului Plugarul Roşu este tipărit anunţul că secţiunea moldovenească este creată pentru a organiza învăţământul în limba română. În acest sens, studenţi de la Universitatea din Moscova, secţia română, sunt trimişi prin localităţile moldoveneşti pentru a studia din punct de vedere cultural şi politic starea populaţiei. Editura gubernială, preciza ziarul Plugarul Roşu, „va tipări cărţi pentru copii şi cărţi pentru cei mai în vârstă“. Sunt editate cărţi de citire, printre care Cine a fost Lenin, Chestiunea noroadelor mici în Uniunea sovietică şi Poveşti moldoveneşti de Ion Creangă. Precizarea care atrage atenţia este referirea făcută la lucrările mai sus menţionate, şi anume la alfabetul în care sunt tipărite cărţile. Redactorii susţin că, datorită faptului că dialectul moldovenesc este foarte sărac în cuvinte, motiv pentru care se îngreunează „luminarea norodului moldovenesc, s-a hotărât ca în şcoli, case şi aşezăminte de cultură moldovenească, să se întrebuinţeze limba românească, care este mai bogată în cuvinte“.

Un alt demers al noii secţii de învăţământ moldovenesc a fost înfiinţarea unei trupe de teatru care susţinea spectacole în satele locuite compact de români. În acest fel, se duce o campanie asiduă pentru identitatea moldovenească şi spiritul sovietic, sub îndemnul „proletari din toate timpurile, uniţi-vă!“.

Tot în paginile Plugarului Roşu găsim şi un mesaj al secţiunii moldoveneşti din cadrul direcţiei guberniale către învăţătorii moldoveni, prin care erau îndemnaţi să lupte pentru cultura şi limba moldovenească. Se menţiona că „sub ocârmuirea ţarismului lacom şi asupritor, norodul moldovenesc a trăit o perioadă de întuneric şi de deznaţionalizare.

Politica de rusificare dusă de ţarism a dat cele mai straşnice roade de dărâmare şi distrugere a culturii moldoveneşti“. Toate acestea nu aveau decât un singur scop, de a pune în practică planul prin care se urmărea crearea unei noi Republici Moldoveneşti în cadrul Ucrainei Sovietice. Iniţiativa privind înfiinţarea unei Republici Moldoveneşti în cadrul U.R.S.S. avea drept scop provocarea României şi nu urmărea nicidecum acordarea de drepturi naţionale românilor aflaţi în stânga Nistrului, după cum susţineau autorităţile bolşevice.

Pentru a regiza cât mai bine procesul privind înfiinţarea Republicii Autonome Moldoveneşti, Comitetul Central al Ucrainei convoacă, la 8 octombrie 1924, o şedinţă plenară specială, unde pune pe agendă chestiunea înfiinţării noii republici.

Aici a luat cuvântul Grigorii Ivanovici Borisov, cu nume conspirativ Starîi (Moşneagul), etnic rus, expulzat din Basarabia pentru agitaţie bolşevică desfăşurată la atelierele muncitoreşti din Tighina, care a cerut înfiinţarea Republicii Moldoveneşti în numele delegaţiilor prezente la Harkov. Încercând să arate că autorităţile comuniste vin în sprijinul românilor din stânga Nistrului, dornici să-şi construiască o ţară a lor în cadrul uniunii, Comitetul Central a luat, în aceeaşi zi, hotărârea de a înfiinţa Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

Preşedintele Comitetului Central Moldovenesc a fost ales Grigorii Borisov Starîi, iar adjunct al preşedintelui a fost ales avocatul bulgar Alexandru Stoev.

În discursul său, Starîi a declarat în faţa delegaţiilor prezente la şedinţă: „Noi niciodată nu vom uita de fraţii noştri care gem sub jugul boieresc“, iar în încheiere a rostit cuvintele: „Trăiască Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Sovietice“.Din lista membrilor guvernului autonom, doar doi erau români, unul bulgar, restul ruşi. Faptul acesta trădează de la început intenţia sovietelor.

Ziarul britanic The Times menţiona că sovietele, prin înfiinţarea Republicii Moldoveneşti, au elaborat noi planuri pentru a semăna dezordine în Basarabia, iar ziarul finlandez Usi Suomi scria că proclamarea acestei republici înseamnă, în fapt, un atac la adresa României. De aceeaşi părere era şi istoricul Nicolae Pop, care afirma că noua republică era „o pepinieră pentru creşterea unei generaţii de români comunişti, cu scopul de a-i întrebuinţa la momentul oportun la comunizarea României“.

dupa Eugen Tomac

sursa: Fundatia Culturala Magazin Istoric

Preluat de la: Cer și Pământ Românesc