Bunăstarea materială pe cântarul spiritului / Școala de Duminică

Diac. Dr. Sorin Mihalache

Sfinții ne arată că fără lucrarea duhovnicească, fără travaliul ascetic și reflexiv al persoanei, datele cunoașterii nu pot realiza un pod semantic care să ne treacă de la „a ști” la „a fi”. Abundența frumuseților lumii nu este suficientă pentru a trezi în om un imbold irezistibil spre lucrarea despătimirii. Chiar dacă scot la lumină diverse simetrii și armonii care pot încânta pe om, acumulările științelor nu îl deschid pe el cu necesitate către semenii săi, pentru o viețuire morală.

Ochiul atent al exploratorului a zăbovit, timp de secole, în cer și în materia lumii, dar trecând adesea sub tăcere, în ultimii ani parcă tot mai mult, propriile lui adâncimi.

Există cu siguranță o frumu­sețe a lumii sensibile, miracole ascunse în straturile micro și nanoscopice ale materiei, ordine și simetrii remarcabile în țesătura de energii care alcătuiesc giganticul univers. Însă, așa cum se poate vedea, din biografiile întortocheate ale marilor savanți, dar și din orice exercițiu obișnuit de înțelegere a fenomenelor lumii înconjurătoare, arareori putem desprinde înțelesuri folositoare, pe care să le putem transporta cu ușurință, din adâncimile lumii în adâncimile propriei ființe, ca să sporim, prin frumusețile lumii, propria frumusețe.

Un gol existențial în miezul cunoașterii

E deja o constatare comună: cunoașterea nu înțelepțește. Cu atât mai puțin deci va putea să sfințească. Dimpotrivă, cucerită de eficacitatea datelor științifice despre fenomenele lumii înconjurătoare, cunoașterea este ori­entată în multe privințe către o tot mai eficientă adaptare a creației proiectelor omenești de dezvoltare orizontală a civiliza­ției. Deși sunt șocante pentru simțul comun, descoperirile privitoare la tainele universului forțează prea puțin postura poetică sau contemplativă. Mai degrabă, descoperirile sunt exploatate în plan economic, sfârșind în slujba concretă din dispozitivele tehnice aflate în uz în mai toate compartimentele vieții. Calea progresului tehnic și a bunăstării materiale este preferată adesea urcușului abrupt al devenirii spirituale. În locul con­templației - posibilă prin lucrarea despătimirii, este promovat consumul - stimulat prin multiplicarea dorințelor; în locul compasiunii și întrajutorării semenilor, concurența și competiția se dovedesc mai eficiente.

Totuși, nu trăim doar un timp al oportunităților de dezvoltare materială, ci și un timp bogat în înțelesuri spirituale. Psihologia, medicina, neuroștiințele descoperă adâncurile omenești, oferind omului posibilitatea de a lucra direct în interioritatea lui, cu un efect direct asupra propriei vieți și asupra semenilor. E fascinantă această nouă condiție a științei, care este trasă, în virtutea unei cuprinderi cât mai exhaustive a realității, către perspective tot mai încăpătoare. În felul acesta, în rezultatele ei, altădată fragmentate, se întreză­rește acum o legătură tot mai strânsă între ceea ce facem și ceea ce suntem, între modul cum trăim, cu obișnuințele noastre zilnice, și putințele înțelegerii noastre spirituale. Astăzi există locuri din știință unde se afirmă că demersul cunoașterii nu este suficient pentru îmbunătățirea vieții omenești. Se constată, în mod remarcabil, că multe dintre suferințele și afecțiunile de ordin medical cu care ne confruntăm își au originea în dezechilibrele sufletești și în neglijarea coordonatelor spirituale ale vieții.

Ţinte antagonice: bunăstare personală și sensibilitate pentru suferința altora

De fapt, situația aceasta este polarizată. Bunăstarea materială, consolidând condițiile de viață ale omului, descurajează compasiunea. Unele cercetări au evi­dențiat că dispoziția de ajutorare a semenilor este mai puțin frecventă în societățile prospere. Mai precis, experiența acestei emoții cu valențe morale nu e egal distribuită, nici nu e prezentă la întâmplare în structura claselor sociale, ci se pare că este mai prezentă în repertoriul emoțional al persoanelor care provin din clasele de jos1.

Persoanele din clasele socio-economice mai puțin favorizate, având venituri mai mici, prezintă evidente semne de adaptabilitate psihologică și chiar fiziologică la situațiile în care întâlnesc semeni în suferință și trebuie să răspundă adecvat la această situație. Ele sunt mai dis­puse să exprime compasiune cu mai multă ușurință decât persoanele cu o situație economică mai bună. Având un nivel mare de venituri, mai consistent, respectivele persoane nu au parte de multe situații dificile, în care să întâlnească persoane suferinde, și de aceea ele recunosc cu mai multă dificultate expresiile exprimate de semeni. În condi­țiile acestei particularități de sensibilitate, persoanele cu situ­ație economică bună nu pot să ofere cu ușurință răspunsuri potrivite celor încercați de durere. Constatările acestea indică faptul că situarea socioeconomică mai înaltă corelează mai degrabă cu un nivel scăzut de empatie și compasiune2.

Mediul concurențial descurajează spiritul de cooperare

Pe de o parte, unele cercetări au arătat că atât activitățile de cooperare, cât și cele cu caracter concurențial activează o arie cerebrală comună, anume regiunea frontoparietală și regiunea anterioară a insulei. În afara acestora, însă, unele regiuni distincte au fost active, în cele două tipuri de comportamente, sugerând că pot fi în mod distinct asociate cu cooperare și, respectiv, cu expe­riența concurențială. În activi­tățile cu caracter de cooperare, s‑a înregistrat o activitate cerebrală mai intensă în cortexul orbitofrontal, în timp ce experi­ența concurenței a determinat activitate în regiunea parietală inferioară și în cortexul prefrontal medial. Aceste zone distincte indică faptul că cele două tipuri de experiență sunt reflectate distinct și la nivel neuronal. Com­parația a arătat, așadar, că cele două tipuri de interacțiune socială (cooperare vs concurență) corespund stimulării unor regiuni cerebrale distincte.3

Într‑adevăr, în cazul subiec­ților care au lucrat în situații de colaborare, s‑a înregistrat o mai mare activare a unei regiuni din creier implicate de regulă în cogniția socială (este vorba despre joncțiunea temporoparietală). Această regiune ar putea fi, în opinia unor cercetători, zona care ar putea răspunde de motivația pro‑socială, care face pe subiect mai dispus la efort pentru o situație de colaborare. Constatările sugerează că ten­dința unei persoane de a investi mai multă energie în colaborarea pentru unele activități cu caracter pro‑social ar putea corespunde unui tipar în arhitectura și în funcționarea creierului.4

Competiția și conflictul exclud compasiunea

Pe de altă parte, unele studii arată că și la nivel hormonal există indicii semnificative privind situația de cooperare sau de ­conflict. Este bine cunoscut faptul că oxitocina, hormonul iubirii sau hormonul social, corespunde comportamentelor colaborative. Investigațiile neurobiologiei ata­șamentului indică faptul că acest hormon contribuie decisiv la comportamentele de îngrijire și la cele materne5. Oxitocina e implicată, de exemplu, într‑un proces de remodelare a creierului, care se petrece în cazul mamelor, în perioada alăptării. Mai precis, câtă vreme ele hrănesc sugarii la sân, zona din creier ce controlează producerea de oxitocină are mai multe conexiuni, determinând creșterea cantității de hormon6. Pe de altă parte, tendințele agresive corespund unei activi­tăți mai intense a nucleului amigdalian, fiind însoțite de o creștere a nivelului de testosteron. O cantitate mai mare de testosteron în organism poate contribui la diminuarea capacităților empatice ale persoanei umane7. În această privință, unele studii evidențiază prezența unui nivel de testosteron endogen punându‑l în legătură cu o bună colaborare cu persoanele situate în același grup, dar care, într‑un context concurențial, corespunde unei tendințe de ostilitate orientată către cei din afara grupului.8 Practic, unele comportamente sociale sunt semnificativ influen­țate de dinamica neuromodulatorilor care pot susține dispoziția pentru colaborare sau tendința de competiție.9

Mediul concurențial și exigențele vieții spirituale

Date ca acestea ne evidențiază cum maniera în care ne raportăm la lume și la semeni este decisivă pentru întreg ansamblul vieții persoanei. Și, desigur, o poziție centrală în configurarea existenței personale și comunitare o are modul în care ne raportăm la lucruri, la bogăție, la bunăstare.

În cuprinsul constatărilor experiențiale ale Părinților filocalici găsim numeroase conside­rații care indică aspecte asemănătoare: nu orice întrebuințare a lucrurilor este folositoare. Viața sfinților, în special cea a nevoitorilor cuvioși care au lucrat despătimirea și au cultivat virtuțile, indică lucrul acesta: „Folosin­du‑ne cu dreaptă judecată de înțelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire și cunoștință. Iar folosindu‑ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură și neștiință”.10

În viețile sfinților, luminate de jertfă și dragoste pentru Dumnezeu și pentru semeni, găsesc tot atâtea lecții despre faptul că ajutorarea celuilalt e posibilă doar în condițiile unei renunțări la mine însumi. Mesajul desprins din viața cuvioșilor și a celor milostivi se situează diametral opus celui obișnuit în competiții și în mediile concurențiale: „Lasă‑te prigonit și nu prigoni! Lasă‑te răstignit și nu răstigni! Lasă‑te nedreptățit și nu nedreptăți! Lasă‑te bârfit și nu bârfi! Fii blând și nu zelos în rău!”11 Cuviosul Isaia Pustnicul ne invită, în aceeași manieră, să luăm aminte la noi înșine „cu amănunțime”, în așa fel încât: „de te va necăji cineva în orice lucru și aceasta îți va aduce supărare și mânie, să taci și să nu grăiești nimic contrar cu ceea ce se cuvine, până ce inima ta nu se va îmblânzi prin rugăciune și astfel va mângâia pe frați. Iar de ți se ivește trebuința să mustri pe fratele și te vezi pe tine aflându‑te în mânie și agi­tație, să nu‑i vorbești lui nimic, ca să nu te tulburi și mai mult, ci când te vezi și pe tine, și pe el în liniște și blândețe, atunci grăieș­te‑i, nu ca unul ce‑l mustri, ci ca unul ce‑i amintești ceea ce a spus cu toată smerita cugetare”.12

Suferința și moartea ne arată ce putem fi fără Dumnezeu

Am văzut că, prin cultivarea bunăstării, lumea întărește într‑un fel condiția omului, dar în sensul că îl face insensibil la suferința și lacrimile semenilor. În spiritualitatea creștină această înțelegere este răsturnată: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Este vorba despre slăbiciunea celui care, știindu‑și nedeplinătatea și păcatul, dobândește tărie prin credința în ajutorul Celui Ce a biruit moartea.

Sub amenințarea propriului sfârșit, omul poate înțelege mai bine ce anume îi poate oferi firea lui slăbită și până unde se poate sprijini pe propriile puteri. Suferința pe care o trăiește și moartea care amenință să‑l răpună dovedesc fragilitatea și failibilitatea firii omenești căzute. Ele descoperă ce anume suntem și ce putem fi fără Dumnezeu. Pentru că nici viața, nici sănătatea, nici nemurirea nu ni le putem dărui nouă înșine, prin puterile noastre, și nici nu le putem lua din lume. Nici noi nu le deținem, nici ea nu le are. Sufe­rința și mortalitatea, ca realități ale firii omenești, în prezența cărora trăim, și care ne ajută să resimțim realitatea firii umane căzute, dau tărie constatării că nu ne putem sprijini pe puterile noastre, că nu ne putem bizui pe resursele Creației, așa cum a făcut odinioară Adam, că nu ne putem încredința progresului și mișcărilor lui.

Trăind viața lui Hristos, sfântul se dăruiește pe sine semenilor

Abia prin desprinderea față de lume și prin efortul de unire cu Hristos, ne deschidem și către semenii noștri. Exersând această lucrare în mod liber, ne împropriem tot mai mult tăria firii Lui omenești, trecută prin moarte, pătrunsă deplin de dumnezeirea Lui, având El putere asupra suferinței și morții, trecând prin ele în vreme ce era nedespărțit de noi.

Sfântul, trăind viața lui Hristos, cu Hristos, îmbrățișează pe semeni și jertfește lucrurile lumii și puterile lui pentru ei. Pentru că în El, sfântul a învățat să iubească. Pentru că în El, omul a reușit sa iubească pe Dumnezeu cu o iubire care nu se mai înconvoaie în fața plăcerilor lumii, cu o iubire care nu mai abandonează bunătatea față de oameni în fața răutăților pe care ei I le‑ar putea face Lui. În Hristos, firea omenească exersează și împli­nește o dragoste fiască față de Dumnezeu Tatăl și o dragoste frățească față de oameni, iar această iubire a Fiului față de Dumnezeu Tatăl și față de oameni, trăită de Persoana Lui și în firea omenească, este una care nu slăbește, nu este împiedicată de tentațiile și de suferințele pe care lumea și răul i le aduc. În Hristos Iisus, firea umană reîn­vață să iubească, redeprinde libertatea de a depăși, prin iubire, toate greutățile și atracțiile păti­mașe ale lumii.

Note:

1 ‑Cf. Jennifer E. Stellar, Class and Compassion: Socioeconomic Factors Predict Responses to Suffering, 2011 American Psychological Association 1528‑3542/11/$12.00 doi: 10.1037/ a0026508.

2 ‑Datele arată că ritmul cardiac al unei persoane care nu este adaptată la compasiune crește în prezența ­cuiva aflat în suferință, aceasta indicând o stare de stres. Dimpotrivă, evidențiază cercetarea, cel care poate exprima compasiune pentru cei suferinzi are un ritm cardiac mai scăzut, simțindu-se calm în timpul întrajutorării, cf. Jennifer E. Stellar, Vida M. Manzo, Michael W. Kraus, Dacher Keltner. Class and compassion: Socioeconomic factors predict responses to suffering, Emotion, vol. 12, nr. 3, 2012, pp. 449‑459, doi: 10.1037/ a0026508.

3 ‑Cf. Jean Decety, Philip L. Jackson, Jessica A. Sommerville, Thierry Chaminade, and Andrew N. Meltzoff, `The neural bases of cooperation and competition: an fMRI Investigation”, în Neuroimage, 23(2), pp. 744-751, octobmrie 2004, doi:10.1016/j.neuroimage.2004.05.025.

4 ‑Cf. Raphael LeBouc and Mathias Pessiglione, `Imaging Social Motivation: Distinct Brain Mechanisms Drive Effort Production during Collaboration versus Competition”, în The Journal of Neuroscience, 2 octombrie, 2013, 33(40), pp. 15894 -15902.

5 ‑Cf. Antonio Damasio, Eroarea lui Descartes. Emoțiile, rațiunea și creierul uman, Editura Humanitas, București, 2004, pp. 146‑148.

6 ‑Cf. Dionysia T. Theodosis ș.a., `Oxytocin induces morphological plasticity in the adult hypothalamo‑neurohypophysial system“, în rev. Nature, vol. 322, 21 august 1986, pp. 738‑740.

7 ‑Cf. J. van Honk ș.a., art. cit., pp. 3448‑3452.

8 ‑Cf. Diekhof EK, Wittmer S, Reimers L (2014), Does Competition Really Bring Out the Worst? Testosterone, Social Distance and Inter‑Male Competition Shape Parochial Altruism in Human Males, în PLoS ONE 9(7): e98977. doi:10.1371/journal.pone. 0098977.

9 ‑Cf. Nicholas D. Wright, Bahador Bahrami, Emily Johnson, Gina Di Malta, Geraint Rees, Christopher D. Frith and Raymond J. Dolan1, Testosterone disrupts human collaboration by increasing egocentric choices, în Proc. R. Soc. B (2012) 279, 2275-2280, doi:10.1098/rspb. 2011.2523.

10 ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a treia, cap. 1, în Filocalia, vol. II, p. 87.

11 ‑Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, cuv. 58, în Filocalia, vol. X, p. 304.

12 ‑Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, cuv. 27, cap. 9, în Filocalia, vol. XII, p. 236.

Sursa: Ziarul Lumina

Creștini sau nu, toți numărăm anii de la Nașterea lui Hristos / Școala de Duminică

E greu să fii astronom și să nu crezi în Dumnezeu. Pentru că o evidență izbitoare te contrazice. Credința religioasă a acestor oameni de știință este una fără fisură, neîndoielnică. Am realizat acest fapt din dialogul cu fosta directoare a Observatorului Astronomic din București, profesoara Magda Stavinschi. Interviul acordat întărește spusele unui vestit cercetător danez din secolul al XVI‑lea, Tycho Brahe: „Cei care studiază stelele Îl au pe Dumnezeu profesor”.

Doamnă profesoară, sun­teți născută în 1942. Prima întrebare pe care v‑aș a­dresa‑o este legată de cre­dința dumneavoastră și cum v‑au ajutat preocupările științifice să aprofun­dați această credință.

E greu să explici generației tinere de astăzi cum stăteau lucrurile în anii aceia. Noi aveam o educație creștină prin tradiție, din familie. Dar frecventarea bisericii nu era o treabă văzută cu ochi buni. Eu însămi am avut o experiență elocventă în acest sens. Îmi aduc aminte cum în ajun de mari sărbători, de Paști mai ales, se organizau baluri la școală. Biserica noastră era vizavi de Liceul „I.L. Caragiale” din București. La miezul nopții au venit de la școală, au intrat în biserică și pe toți cei care erau elevi i‑au adunat pentru că‑i „invitau”, chipurile, la bal. Oficial nu era interzis să mergi la biserică, dar nici recomandat. Mulți erau cei care de frica comuniș­tilor își botezau copiii în casă, se cununau în casă sau la distanțe foarte mari de domiciliul lor, doar ca să nu fie văzuți.

A avea Biblia, nu mai vorbesc despre Viețile Sfinților care lipseau cu desăvârșire, era o problemă. Chiar limbajul bisericesc era pentru aproape toată lumea foarte straniu. Tatăl meu a primit când­va vizita unui coleg care a văzut pe masă și Sfânta Scriptură. A întrebat foarte mirat: „Dumneavoastră aveți Biblia în casă?” Atunci tatăl meu a răspuns: „Cum aș putea înțelege educația ateistă dacă nu aș avea Biblia? Este doar o sursă de documentare”. Acesta a fost argumentul tatei. Se spune că un creștin nu are voie să mintă. Ei, asta a fost o minciună de conjunctură, ca să poată evita alte întrebări.

Avem și o icoană deosebită, sculptată în lemn, realizată de un țăran din nordul Moldovei. Ţineam mult la acea icoană, dar pe ea o păstram într‑o cameră separat, ca nu cumva musafirii, invitați la noi cu diferite ocazii, să o vadă. Am făcut parte din primele generații de elevi care nu au avut parte de educație religioasă în școală. Doar în primele două clase primare ni s‑a permis să urmărim lecțiile de catehism, predate la biserică de un preot extraordinar, care a făcut după aceea ani grei de temniță. Numele lui era Lupașcu Andreescu. După aceea a fost interzisă catehizarea chiar la biserică. Nu mai vorbesc despre religie în școală. Dar vreau să vă spun alt­ceva. Îmi aduc aminte ca astăzi cum intrând în clasă, într‑un colț, am văzut o policioară. Mirată, am întrebat: „Ce a fost aici? La ce folosește aceasta?” Atunci cineva, cu glas șoptit, mi‑a răspuns: „Aici stătea icoana”.

Așa am rezistat. Am păstrat credința, tradițiile pe care le‑am moștenit din familie. După 1990 am fost invitată de un coleg la o reuniune internațională la Paris pe tema „Știință și religie”. Mă aflam pentru un scurt stagiu la Observatorul Astronomic din Paris. Și atunci colegul mi‑a zis: „Dacă tot ești aici, participă și la acest simpozion”. Evident că am răspuns pozitiv invitației. Erau acolo oameni din diverse domenii, teologie, astronomie, biologie. M‑au întrebat dacă vreau să am vreo intervenție. Și atunci le‑am spus că, dacă în Occident este foarte interesant ceea ce se vorbește, la noi un dialog între oamenii care cercetează respectivele domenii ar fi o minune.

Și minunea s‑a petrecut. În 2001, cu ajutorul Fundației John Templeton, am reușit să organizez prima reuniune internațio­nală de dialog între știință și religie într‑o țară ortodoxă, post­comunistă.

Îmi aduc aminte cum Preafericirea Sa, Patriarhul Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a participat la acest congres, lăsând o impresie deosebită. De ce? Pentru unii, lumea clericală e ceva antic, departe de preocupările actuale. Dar când mitropolitul, care a luat parte la toate întrunirile reuniunii, întinse pe parcursul a trei zile, a intervenit în franceză și engleză în direct, sigur, toată lumea a salutat alocuțiunile ierarhului. Lucrările s‑au publicat într‑un volum intitulat „Știință și religie. Antagonism sau complementaritate?”. Era desigur o întrebare retorică. Nu era vorba acolo de antagonism, ci doar de complementaritate. Datorită acestui simpozion am reușit ca începând cu 2002 să obținem din partea aceleiași fundații trei granturi foarte mari prin care se țineau cursuri în șase centre universitare din țară (prezentate fie de teologi la facultățile de știință sau la teologie predate de oameni de știință), s‑au elaborat ample programe de cercetare, s‑au publicat rezultatele acestor studii, s‑au organizat reuniuni locale, naționale sau internaționale, s‑a mediatizat dialogul pe cât mai multe canale de mass‑media. A fost inițiată și o colecție de cărți unde au apărut până acum peste 80 de titluri.

Au existat în vechime pre­ocupări pentru astronomie pe pământ românesc?

Da. Am fost invitată la o emisiune la radio unde mi s‑a spus ceva destul de straniu: „Doamnă, la noi, la ortodocși (referindu‑se mai ales la spațiul românesc), oamenii de știință nu au fost per­secutați, nu au ajuns arși pe rug ca Giordano Bruno, pentru simplul motiv că ei nu au existat. Emisiunea era în direct. L‑am contrazis pe cel care făcuse această afirmație și i‑am dat câteva exemple. Unul dintre ele este Hrisant Notara. Am amintit desigur și de Dionisie cel Mic, care este protoromân. El a adus calen­darul care este acceptat de absolut toată lumea de pe planeta asta, indiferent că e creștin, budist sau ateu. Toți știu că numărătoarea anilor por­nește de la nașterea lui Iisus Hristos. Măcar pentru asta cred că Dionisie cel Mic poate fi considerat geniu. Nu mai adaug că, din punctul de vedere al omului de știință, eroarea pe care o face el, de apreciere a datei nașterii lui Hristos, între 4‑6 ani, este incredibil de mică ținând cont că noi, cu toată fizica și arheologia modernă, nu reu­șim să o corectăm. De aceea, dacă Dionisie la 525 A.D., când a scris Liber de Paschatae, a reușit să ne ofere aceste date, el a fost fără îndoială un geniu.

Dar să revin la Hrisant Nota­ra, un personaj care m‑a preocu­pat în mod deosebit. Știți că el a fost preceptor al copiilor lui Constantin Brâncoveanu și a fost trimis să fie educat la marile uni­versități din Occident. A fost chiar și la Observatorul Astrono­mic din Paris, unde a lucrat cu primul director al acestuia, Jean‑Dominique Cassini. Notara a publicat în anul 1716 o carte intitulată Introductio ad geographiam et sphaeram, unde întâlnim noțiuni de astronomie, de trigonometrie, matematică, în care apar pentru prima dată coordonatele orașelor București și Târ­goviște. Este o lucrare pur știin­țifică, publicată la Paris. După aceea s‑a întors în Ţările Române și, în final, a devenit Patriarh al Ierusalimului. Hrisant poate fi socotit savant deoarece ceea ce a făcut el în epoca respectivă a fost cu adevărat știință. Dacă un călugăr, respectiv un patriarh au avut astfel de preocupări, nimeni nu mai poate afirma lipsa de preocupări științifice în Biserica Ortodoxă, cu atât mai mult că la noi mănăstirile au fost cele care au păstrat cele mai însemnate biblioteci. Biserica nu a fost obstacol în calea dezvoltării știin­ței și nici nu a existat vreun conflict între știință și religie.

Ca să poți privi cum trebuie cerul e nevoie să fi în­vățat aceasta de la cineva. Așa cum pentru a privi un tablou ai nevoie de expertiza unui critic de artă sau a unui pictor, ori chiar a autorului lucrării. Cum trebuie să privim cerul? De la cine putem învăța?

Da, putem spune că, în final, a ști să privești cerul este o artă. Pentru că se dezvoltă o sensibilitate care se transmite ca o artă. Pe de altă parte, fără știință, fără cunoaștere, nu se poate. Vei rămâne doar în admirația minu­năției cerului de noapte, a stelelor, dar în mintea ta se vor ridica întrebări: „Ce este dincolo?” „Oare ce se întâmplă cu acele stele?” Astronomia nu este numai o profesie. Acest cuvânt nici nu o definește corect. Astronomia presupune mult studiu. De aceea sunt foarte tristă pentru că pe toate canalele media se vorbește numai despre horoscoape, despre astrologie. Pre­oții au misiunea de a lămuri oamenii pentru a‑și da seama de falsitatea celor prezentate acolo. Scriptura spune clar să nu credem în stele, în ghicitori (v. Deutero­nom, cap. 18). De aceea trebuie să învățăm ce este o constelație, cum se naște o stea, ce este o zodie, și anume că ea este o proiecție pe cer, și nu ceva real, neputându‑ne influența „destinul”. Viața noastră este o creație‑împreună a lui Dumnezeu cu noi.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria”, spune Psalmistul. Tycho Brahe, Johannes Kepler, Nicolaus Copernic sunt doar câțiva din vestiții astronomi pentru care Universul vorbea în limba lui Dumnezeu. Mărturia lor creștină este una incontestabilă. A devenit astăzi astronomia mai impersonală?

Astronomia în continuare, azi, deși nu este practicată numai de creștini, ridică problema lui Dumnezeu, a existenței Creatorului, mai mult decât orice altă știință. Nici chimia, nici altceva, poate biologia se mai apropie atât de mult de o problematică asemănătoare. De ce? Astronomia, prin forța lucrurilor, face aceasta. Pentru că privim stelele, trăim această fascinație a măreției Universului. Nimeni nu poate rămâne indiferent în fața creați­ei, a cosmosului. Fiindcă apar tot timpul semne de întrebare.

Am publicat cândva o carte scrisă de Carl Sagan1, un om de știință veritabil. Sagan nu a fost creștin, ci evreu. Dar nu unul practicant. Însă el își pune o grămadă de probleme și întrebări în privința lui Dumnezeu. Or, în momentul în care tu ai astfel de interogații deja ai început să crezi în ceva. Important este să fii sincer cu tine însuți.

Mai există un alt astronom pe care l‑am cunoscut personal, Owen Gingerich. O personalitate cu convingeri religioase foarte puternice și care nu s‑a limitat la datele fizice pe care le deține știința. Fiindcă atunci când ajungi să îți pui întrebarea „Dar de ce?”, aceasta reprezintă o edu­cație pe care ți‑o faci singur, încercând să pătrunzi tainele lui Dumnezeu2.

Toată evoluția fizică a Universului nu poate să nu te pună pe gânduri. Vreau să mă întorc în timp și să vă spun că înainte de 1989, eu împreună cu mai mulți colegi eram obligați de autoritățile comuniste să ținem conferințe de educație ateist‑ști­ințifică: atenție la ordinea cuvintelor ateist‑științifică! Bineînțeles că nimeni nu preda ateism, ci fiecare vorbea pe domeniul în care era specialist, unul biologie, altul chimie, altul astronomie.

Am mers astfel prin toată ța­ra. Și undeva, în provincie, după ce mi‑am prezentat prelegerea, o fetiță de 12 ani m‑a întrebat: „Doamnă, dacă se va descoperi viață pe alte planete, aceia vor avea un alt Dumnezeu?” Am răspuns: „Indiferent unde s‑ar descoperi o fărâmă de viață pe vreo planetă, același Dumnezeu care a creat Universul va fi și Dumnezeul lor. Deocamdată noi cu­noaștem doar această viață pe ca­re ne‑a dat‑o Dumnezeu”.

Vă dați seama că dacă acest copil a putut să‑și pună astfel de întrebări, cu atât mai mult astronomii care se lovesc zi de zi în cercetarea lor de probleme care au nevoie de rezolvări. Până unde se întinde Universul? Dar dincolo de el ce se află? Cum e universul, plat sau altfel? Pe toți astronomii îi frământă aceste lucruri. Și foarte repede își dau seama că există Ceva, Cineva, Care ne depășește pe toți. Comu­niștii, cu educația ate­ist‑știin­ți­fică, ne‑au învățat că noi putem schimba lumea, că putem ști totul, că Universul e al nostru, ne aparține. Nimic mai fals. Descoperirile necontenite care se întâmplă ne dovedesc cât de puțin cunoaștem în comparație cu ceea ce rămâne încă tainic, ascuns.

În piesa de teatru a lui Mihai Sebastian, Steaua fără nume, cea care‑l vizitează pe profesorul de geografie Marin Miroiu îl întreabă dacă mai există stele nedescoperite. Cum ați răspunde la această întrebare?

Da. Dar nu numai atât. Există galaxii nedescoperite, părți din Univers nedescoperite, chiar universuri nedescoperite. Cineva m‑a întrebat care este cea mai importantă descoperire recentă în astronomie. I‑am răspuns că, după părerea mea, sunt planetele extrasolare. Mai puțin spectaculoase decât orice supernovă, ele rămân fascinante pentru că reprezintă alte pământuri. Și am putea găsi viață pe ele.

Revenind la piesa lui Sebastian, parafrazându‑l, aș putea spune că există nu doar o stea fără nume, ci universuri fără nume.

Dacă v‑ați întâlni cu un agnostic, cu un necredincios, care ar fi argumentul dumneavoastră în favoarea existenței lui Dumnezeu, a credinței în Creator?

Principalul argument pe care îl am este tot Universul acesta pe care îl cunoaștem. Cineva l‑a cre­at. Dacă îmi spune că vine din neant, îl voi întreba despre originea neantului. Am fost întrebată o dată la Academie, a­tunci când lucram pentru progra­mul John Templeton, care este scopul demersurilor mele. Am răspuns simplu: dacă vom învăța să dialogăm, să înfiripăm o legă­tură între cele două părți, încă va fi bine. Revenind la întrebare, dacă agnosticul respectiv este interesat de părerea mea, i‑o voi împărtăși. Dar dacă el vine cu idei preconcepute și este agresiv în convingerile lui, nu putem avea un dialog. Vedeți, există aici un paradox. Ateii spun că nu cred, dar au și ei credința lor, ace­ea de a nu crede în Dumnezeu. Există un francez al cărui ateism merge atât de departe, încât contrazice big‑bangul, pentru că‑l consideră o dovadă a creației lui Dumnezeu. Big‑bangul este descoperirea unui preot catolic belgian, Georges Lemaître. În epocă, big‑bangul a fost primit cu mult entuziasm, între alții chiar de papă, dar Lemaître a potolit efuziunea oamenilor spunând că acesta este un model de a înțelege crea­ția, o ipoteză de lucru. Dacă mâine se va descoperi alta, vom vorbi de un alt Dumnezeu? Iată cum gândea un preot‑om de știință.

Vorbiți despre echilibrul Universului. E ușor ca acesta să fie dereglat? Ce forțe sunt acelea care îl susțin?

Să știți că nu există un echilibru perfect în Univers. Auzim cu toții de explozii stelare, de galaxii canibale, care se înghit una pe cealaltă. Privind în mic, desi­gur, nu avem de‑a face cu un echilibru perfect, dar în mare există o stabilitate - una dinami­că, incontestabil. Universul este ceva foarte spectaculos. Aici în­tâlnești orice, nașteri de noi stele, evoluții lente ale altora. Omul de știință este limitat în cunoaș­terea lui. Bineîn­țeles, Universul este guvernat de anumite legi, pe care le știm în parte. Să luăm, de pildă, teoria lui Newton. Mecanica lui este valabilă în anumite condiții. Apoi, relativitatea lui Einstein. E posibil ca și relativitatea, într‑un alt context, să fie depășită. Știința se modelează în funcție de descoperirile pe care le face. Ce este dincolo de aceste mici fărâmituri, rămâne un mister, chiar pentru oamenii de știință.

Stelele nu se abat niciodată din drumul lor?

Stelele, în felul lor, suferă pertur­bații. Orice obiect ceresc este supus perturbațiilor vecinilor lui. Astfel, o planetă este afectată de planetele din jurul ei. Steaua trăiește într‑un complex. Dar putem spune că steaua își urmăreș­te evoluția ei. Ea, asemenea unui om, se naște, evoluează și moare. Ea are o evoluție. În acest sens, ea nu se poate abate de la „destinul” ei. Însă drumul ei este supus perturbațiilor.

Acesta este motivul pentru care este greu chiar unui om de știință să prevadă căderea unui asteroid sau a unei comete care poate lovi Pământul la o anume dată. Fiind­că este imposibil de garantat că respectivul corp ceresc nu va fi perturbat de microparticulele din cosmos. Toate - praful cosmic, ra­diația - fac, în combinație, ca meteoritul sau cometa să devieze și să nu ajungă pe Pământ. Sau dimpotrivă, să sosească mai repede pe Pământ, deși evenimentul nu a fost prevăzut.

De peste două mii de ani Crăciunul înseamnă Naș­terea lui Hristos. Și tot de atâta vreme se povestește că steaua de la Betleem i‑a condus pe magii Orientului spre ieslea lui Iisus. Care a fost acea stea?

Dintre Evangheliști, doar Matei amintește de apariția unei stele în preajma Nașterii Mântuitorului. Matei consemnează, de altfel, o dublă apariție a astrului: „Am văzut la Răsărit stea­ua Lui și am venit să ne închinăm Lui…” (Matei 2, 2).

„Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s‑a arătat steaua” (Matei 2, 7).

Așa cum scrie în Vechiul Testament și chiar la Matei despre zona din care proveneau magii, „Orientul” este un termen extrem de vag, el incluzând ținutu­rile de la nord‑estul până la sud‑vestul Palestinei, Arabia, Mesopotamia, Caspiana. Există surse biblice care plasează țara de origine a magilor în Arabia sau chiar în Persia. Nici numărul adoratorilor nu este fixat undeva; tradiția a rămas la trei, deși în unele surse orientale este vorba chiar de 12.

În acea perioadă, Babilonul era capitala astronomiei, iar astronomii evrei sunt cunoscuți încă din vremea Profetului Daniel. Sarcina lor era atunci pur astrologică, deoarece ei determinau pozițiile astrale doar pentru a prezice viitorul. În vremea acestor civilizații, magii‑astrologi formau o castă care deținea puteri politice și religioase. Originea lor mesopotamică ne ajută să lămurim două probleme: ei erau familiarizați cu aspectul conste­lațiilor, cât și cu profețiile care anunțau sosirea Regelui evreilor (să nu uităm că multe profeții din Vechiul Testament se regăsesc și pe tablele mesopotamice). Deci nu este imposibil ca un fenomen astronomic să fi fost interpretat ca semn al sosirii lui Mesia și să fi determinat deplasarea unei solii spre Palestina.

Există două categorii de fenomene astronomice cu care am putea identifica steaua din Bet­leem: cele previzibile, folosite de astrologi, și aparițiile noi, neaș­teptate. Să vedem care ar putea fi acestea ținând seama că, dato­rită nivelului deosebit de ridicat al astronomiei antice, s‑au păstrat date foarte multe și precise asupra fenomenelor ce au avut loc în perioada la care ne referim: -8, -4.

În anul -7 a avut loc tripla conjuncție a două planete, Jupiter și Saturn. Perioadele lui Jupiter și Saturn sunt de 12, respectiv 29 de ani, iar Jupiter îl „depășește” pe Saturn cam la 20 de ani. În anul -7 acest fenomen a avut loc în Pești, iar apropierea (la mai puțin de 1°) s‑a repetat de trei ori: la 29 mai, la 6 octombrie și la 1 decembrie.

Prima conjuncție (29 mai) i‑a determinat pe magi să pornească la drum. Expediția a durat aproape patru luni (circa 1.000 km) și ei au sosit la Ierusalim în momentul celui de‑al doilea semn (6 octombrie). Venirea magilor l‑a neliniștit pe Irod, uzurpatorul străin instalat pe tron de romani; el și‑a văzut deodată domnia amenințată de Regele evreilor. După întâlnirea lor cu Irod, s‑a produs cel de‑al treilea semn: conjuncția din 1 decembrie, cea care le‑a arătat drumul Betleemului: steaua, asimilată cu cea de‑a treia conjuncție, putea fi văzută spre sud, în momentul crepusculului. Magii s‑au îndreptat în această direcție și au ajuns la Betleem, aflat la 8 km sud de Ierusalim. Este totuși greu de spus astăzi ce s‑a întâmplat atunci. Interpretarea acestui eveniment este mai degrabă o problemă de exegeză biblică decât de astronomie. Cert este un singur lucru: data Nașterii lui Iisus și deci originea erei noastre a fost introdusă de Dionisie cel Mic (525 d.Hr.), pe baza mărturiei Evan­gheliștilor, în anul 753 a.u.c.

Interviu realizat de Augustin Păunoiu 

Sursa:Ziarul Lumina

Crezul unui actor creștin / Școala de Duminică

de Augustin Păunoiu

 

Un actor reprezintă o lume. Pentru că adună în sine atât trăirile lui proprii, ca individ, cât și ale personajelor pe care le interpretează. Iar acestea nu sunt puține. În peisajul teatrului românesc, Tomi Cristin este o figură aparte. Actor și profesor de actorie, licențiat și al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, transmite emoții la fiecare apariție pe scenă. Comunicarea valorilor autentice în spectacolele jucate reprezintă pentru Tomi Cristin crezul cel mai puternic al vieții sale. „Un spectacol este valoros dacă te gândești la el după ce ai ieșit din sală”, afirmă actorul. Interviul acordat ne descoperă câteva din tainele artei teatrale.

Domnule profesor, cum considerați actoria, un har de la Dumnezeu sau o meserie? De ce?

Toate sunt de la Dumnezeu, până la urmă. Actoria poate fi considerată și un har de la Dumnezeu, poate fi socotită și o meserie. Actoria poate fi considerată orice, pentru că sunt momente în care actorul de pe scenă transmite anumite lucruri care pentru spectatori par extraordinare și despre care cei ce-l privesc cred că un om obișnuit nu le-ar putea face. Atunci putem să spunem că e vorba de un har. Actoria este o meserie de vocație, ca și preoția. Doar că sunt la extreme. În al doilea rând, actoria poate fi o meserie pentru că în mod rațional poți să construiești ceea ce oamenii doresc să vadă. Adică este posibil să te dăruiești acestei meserii trup și suflet, acestui mod de a construi o poveste, o ficțiune, în fața oamenilor care doresc să vadă asta. Până la urmă, ce este teatrul? Teatrul este o metamorfoză care se întâmplă în mintea unor oameni într-un timp dat, dacă există trei ingrediente: actorul, dramaturgul, care scrie cuvintele actorului, pentru că el nu vorbește de la sine, ci vorbește cu cuvintele altcuiva, și spectatorul. Aceste trei elemente se întâlnesc într-un timp dat, de la șapte la nouă seara, și în acest timp se creează această metamorfoză care se numește teatru și care este în mințile noastre. Teatrul nu este nici clădirea unde se joacă, nici trupa, nici repetițiile, nici piesa de teatru, nici spectatorul, ci doar această metamorfoză care nu există decât în mintea noastră și care se creează la un moment dat. Acesta este teatrul. 

 

Acest lucru poate fi făcut și rațional, ca o meserie, sau poate fi făcut într-o ardere extremă, sunt unii actori care fac asta, ca un har. Spre deosebire de actorie, preoția este un har al adevărului. Actoria este un har al ficțiunii.

Cum poate sluji arta teatrală educației autentice a publicului, având în vedere agenda contemporană, de multe ori străină de cultura și tradiția neamului nostru?

Arta teatrală poate fi folosită ca un instrument cultural. Depinde cine o mânuiește. E ca un cuțit. Poți să mănânci cu el, poți să omori pe cineva sau poți să te tai cu el. Cam așa e și cu arta teatrală. Depinde în mâna cui încape. Când a încăput pe mâinile comuniștilor, arta teatrală a fost un instrument de propagandă. Noi am dus-o bine. Eu am lucrat în vremea aceea pentru că aparatul de partid se îngrijea de noi. Eram reprezentativi, eram ceea ce în societatea de astăzi se cheamă reclamă. Tot ceea ce vedem pe pereții clădirilor, la televizor și așa mai departe în reclame eram noi, actorii. Noi trebuia să fim inginerul harnic, țăranul care zburdă pe câmp, intelectualul dedicat partidului. Și asta pretutindeni, în filme, în teatre. Și chiar și pe stradă lumea trebuia să recunoască în noi personajul de pe scenă, să ne aduleze, să ne agreeze. Ce e drept, am dus-o bine. Arta poate să fie un instrument de cultură dacă ea construiește pe scenă situații, să zicem, istorice, personaje pe care copiii le văd, le înțeleg și le accesează mai ușor decât dacă ar citi vreo carte, poate să fie un instrument de cultivare a limbii fiindcă lucrul ăsta se studiază ani de zile în facultate, rostirea; noi ne îngrijim de păstrarea corectă a limbii române. Poate să fie moralizatoare dacă subiectele sunt alese și puse în scenă în asemenea măsură încât ele să determine un comportament prin imitare, un comportament moral celor care privesc actul teatral. Dar el poate fi un instrument de propagandă în orice direcție pentru absolut orice. Astfel poate fi un instrument de distrugere a limbii, fără nici un fel de probleme, poate fi un moment care să zguduie conștiința morală a unei persoane, astfel încât el să nu și-o mai refacă întreaga viață. Spre deosebire de un film agresiv, pe care un copil îl privește și pe retina căruia se întipăresc acele imagini pe viață, în teatru acel copil îi vede pe oameni făcând asta. Un copil care nu are încă 14 ani, și creierul lui nu este încă format spre latura abstractă, ia lucrurile așa cum sunt, le ia de bune. Or, el poate vedea în teatru niște ima­gini atât de șocante, încât acestea îi pot modifica întreg cursul vieții. Deci teatrul poate fi și așa, și așa. În zilele noastre, teatrul depinde foarte mult de bani, de cine plătește. Știm foarte bine că trăim într-un moment în care consumerismul domină. Și în meseria noastră, ca și în celelalte meserii, banul își spune cuvântul. Cine plătește, acela stabilește direcția. În 1990 am avut o bursă la Londra, și actorii englezi erau extrem de deranjați, de supărați, de tulburați, de producători. Noi nu înțelegeam ce înseamnă producătorul, pentru că trăisem cu un producător unic, partidul comunist, care ne spunea exact ce să facem. Dar, pentru că o duceam foarte bine, nu ne-a deranjat asta prea tare fiindcă noi pe scenă reușeam să strecurăm anumite șopârlițe, anumite păreri personale, care într-o secundă transformau întreaga piesă într-un moment de coagulare a acelorași impresii, pentru că și noi trăiam la fel ca și spectatorii. Acum nu mai e așa. Acum, cine plătește reușește să conducă spectatorii către o anumită idee, spre o anumită direcție. Acum, în artă, cuvântul esențial este manipularea. Ea se face cu bani. Oamenii pot fi duși în orice direcție, în direcția celui care plătește cel mai mult. Și știm bine că nu totdeauna cel care plătește cel mai mult este cel mai moral, nici cel mai patriot, nici cel mai credincios.

Există o vocație mărturisitoare a actorului? Care ar trebui să fie crezul unui actor creștin?

În zilele noastre, crezul unui actor creștin trebuie să fie (stabilind din start că există un astfel de specimen) încercarea de a păstra valorile culturale românești autentice, poezia românească, literatura românească, arta românească. Pentru că trăim în România și de multe ori lucrurile acestea ni se pare că se subînțeleg, vin de la sine. Or, pe aceste lucruri nu le mai întâlnești aproape nicăieri. Când ați văzut ultima oară recitându-se la televizor o poezie de-a lui Eminescu? Ați mai întâlnit la teatru jucându-se pe scenă „Apus de soare”, unde e vorba de Ștefan cel Mare? Unde mai poți vedea o piesă de Creangă? Unde sunt poeziile lui Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Radu Gyr? Unde sunt cântecele noastre patriotice? Ele există pe ici, pe colo, dar nu sunt atât de vizibile ca celelalte. Într-o balanță, sigur emoțional, ele sunt extrem de puternice și foarte valoroase. Scrisoarea III a lui Eminescu poate să facă cât zece spectacole de consum. Aceasta ar fi forma de mărturisire a unui actor creștin. Un actor trebuie să aducă în fața oamenilor, așa cum poate el, și în condițiile în care poate, pentru că ne întoarcem din nou la bani, și totul costă, aceste valori românești.

De ce implicarea actorilor, atitudinea lor publică față de mersul cetății, este cvasi-inexistentă?

Să luăm de pildă exemplul Bucureștiului. În acest oraș, anual, facultățile de teatru scot în jur de 60-80 de actori. Pentru acești oameni nu există absolut nici un post. Există o mișcare underground, care îi primește pe câțiva dintre ei, dar fără o certitudine a unui angajament ferm de perspectivă. Atunci se creează o formă de disperare a actorilor tineri, care vor să fie prinși și ei undeva, și a celor bătrâni, care se simt amenințați că vine cineva să le ia locul. Teama aceasta, nesiguranța aceasta, îi face pe toți vulnerabili la ce înseamnă bani pentru că până la urmă ei se gândesc cu ce trăiesc. În aceste condiții nu mai contează ce fac ei, important e să fie plătiți. Cei care plătesc, vorbesc aici de majoritatea, nu de toți, folosesc actorii ca pe niște obiecte pentru a-și atinge scopul. Nu există o grijă față de actor, nu există o intenție de a-i cultiva cariera, nu există nici o perspectivă din partea nici unui angajator. Actorul este bun acum că e gras, că e slab, că e mic, că e înalt, că e urât, că e frumos. Avem de-a face cu un puzzle în care actorul este luat și potrivit. El funcționează atâta timp cât se derulează proiectul. Această nesiguranță îi face pe actori să aibă o marjă foarte largă de permisivitate vizavi de orice idee, atâta vreme cât ești angajat. Atunci, având o plajă extrem de largă față de orice, nu mai poți să ai păreri personale. Nu ai cum să ai păreri personale fiindcă astăzi ești cu cineva, mâine ești cu altcineva. Trebuie să nu te cerți cu nimeni. Dacă-i zici vreunui angajator: „Nu sunt de acord cu o anumită direcție!”, în clipa următoare nu mai intri acolo. Ești exclus. Fiind nevoiți a fi deschiși pentru orice angajare, actorii lasă la o parte orice părere personală. Probabil că și le exprimă, dar nu fățiș, sau și le șterg pur și simplu, le elimină din minte ca să nu aibă mustrări de conștiință. Atunci ei sunt deschiși pentru orice fel de colaborări.

Care este situația actuală în teatrele care s-au închis pentru că nu sunt sigure dintr-un punct de vedere sau altul? Ce se întâmplă cu actorii care joacă acolo?

Nu știu. Lucrurile sunt foarte complicate. Un teatru are activitate continuă. Zilnic sunt repetiții. Există multe piese în repertoriu. Un teatru are nevoie de spațiu pentru decor. Ca să joace două-trei piese, teatrul are nevoie de un spațiu pentru depozitarea costumelor. În același timp este nevoie de o întreținere a pieselor mai vechi, care se repetă, nu atât de mult ca cele noi, dar se repetă, ca să fie scoase din nou la public. Premierele apar tot mai greu astăzi. Actorii sunt împrăștiați în toate părțile, încearcă să su­praviețuiască, mai lucrează și în alte părți. Nu există în clipa asta, sunt sigur de acest lucru, un actor care să aibă un singur job. 

 

Actorul are nevoie și el de un spațiu sigur, de un loc cunoscut. El nu poate să muncească, să creeze oriunde, azi într-un pod, mâine într-un beci. Lucrurile sunt foarte complicate. Plus de asta, spectatorii și-au format anumite reflexe. Ei merg la un anumit teatru, au și ei drumurile lor, au ajuns să cunoască repertoriul, știu unde să se uite, ce spectacole se joacă, urmăresc anumiți actori. Există un întreg sistem, foarte complex, care odată cu închiderea sediilor se prăbușește pur și simplu. Situația e foarte grea. Actorul e făcut să lucreze, așa e făcut el. E asemeni unui instrumentist care, dacă nu-și exersează meseria, dacă se oprește, lucrurile ajung să fie grave, pentru că dacă ești actor și nu lucrezi, te deteriorezi.

Mai este căutat teatrul ca facultate de tineri?

Eu m-am retras anul trecut de la catedră. Am fost profesor timp de 24 de ani. Lucrurile sunt împărțite aici. Din cauza televiziunii a devenit brusc o modă furioasă aceea de a te face actor. Sunt părinți care-și duc acum copiii la teatru, cum era pe vremuri la vioară și la pian. Volens nolens, musai, cum a făcut copilul o rostogolire și a zis „Sorcova vesela”, gata, e actor! Dacă a știut o strofă dintr-o poezie, stai și te gândești tu ca părinte: „Vai, ce talent are!” Acesta este efectul televiziunii, care ne bombardează cu tot felul de lucruri mărunte. Dacă spectatorul ar avea cultura valorii cinematografice și teatrale adevărate, l-ar pune pe copil la alte teste. Or, lucrurile la televizor sunt atât de ușoare, atât de slabe din punct de vedere calitativ, încât sigur îți vine să spui: „Și copilul meu poate să facă asta!” E corectă această logică. Și atunci, părintele îl duce pe copil și-l bagă într-un angrenaj unde acesta se întâlnește cu actori. Ce să-i spui părintelui când îl vezi că este disperat? „Da, doamnă, copilul dumneavoastră poate să fie actor!” Oricine poate să fie actor. Și părintele vine acasă la copil și-i zice: „Mi-a spus domnul profesor că poți să ajungi actor. Gigele, ești actor!” Atunci celui mic îi intră în cap această idee. O să ajungem ca în India, la Bollywood, unde cine n-are treabă e actor. Când am fost la Londra în 1990, am intrat într-o pizzerie și a venit un domn care ne-a servit la masă. Am fost foarte uimit și am zis: „Ce chelner aveți aici, ce ținută, ce atitudine are!” Mi s-a răspuns franc: „Păi, e actor!” Atunci am rămas contrariat. Un actor să vândă pizza? Era de neconceput pentru mine. Pentru noi, românii, veniți din comunism, acest lucru era imposibil de gândit. Actorii erau ținuți pe palme de regim. Apoi, un domn, tot în Londra, era la dispoziția noastră și ne plimba cu mașina oriunde doream. Am intrat în vorbă cu el și nu mică mi-a fost mirarea când mi-a declarat: „Știi, și eu sunt actor!” Sigur. Eram în țara Marelui Will, fără îndoială, dar începuse să-mi fie frică. Mi se părea că toți cei care mă înconjoară sunt actori. Până la urmă, ne apropiem și noi de zona asta. E periculos. Am văzut studenți extrem de capabili, oameni foarte inteligenți, la a doua facultate, care, sigur, se descurcă în meseria asta, dar ce ingineri buni ar fi putut să fie, ce ziariști excepționali ar fi putut să fie și avocați de succes ar fi devenit! Și îmi pare rău când îi văd că eșuează, practic, în zona aceasta, care nu le oferă nimic. Bineînțeles, nu e ușor în România să fii nici inginer, avocat, sau medic, dar cred că nici să te dai înapoi și să te refugiezi într-un spațiu total nesigur, imaginativ, nu e de dorit. Le-am spus studenților mei: „Actorul este cel care așteaptă toată viața marele rol.” Chiar și actorii consacrați așteaptă în continuare marele rol. În clipa în care primește un rol, actorul se gândește: „Oare ce voi juca mai departe de ceea ce am primit acum?” Cehov are o piesă care se cheamă „Trei surori”. În toată piesa, aceste trei fete singure, cu vârste între 21 și 28 de ani, vor să se ducă la Moscova. Ele locuiesc într-un orășel și vor să ajungă în Capitală. Toată acțiunea se învârte în jurul acestei dorințe. Și ajungi să te întrebi de ce nu pleacă odată acolo. De ce stăm noi trei ore să ne uităm la ele (la spectacol mă refer), cum zic ele că vor să meargă la Moscova și ele au casă, au bani, dar nu-și cumpără un bilet de tren, și nu se îmbracă să plece la Moscova odată? Cam așa e și actoria. Este o continuă pregătire într-o plecare pentru o celebritate, pentru un rol important, care poate să nu vină niciodată. Și chiar dacă vine, tu ca actor vei spune: „Nu ăsta e cel mai mare rol! Nu e ăsta!” Și stai și te gândești: „Ok, am făcut un rol mare pentru care am luat un premiu chiar, poate UNITER-ul, cel mai mare din România.” Cu toate astea îți zici: „Nu pot să mă opresc aici! Altul trebuie să fie rolul care mă va consacra definitiv”. Mă gândesc la unii actori care au ajuns la 80 de ani și au ieșit la pensie la 65. Și-i întrebi: „Încă mai aștepți marele rol?” „Da! Încă îl mai aștept. Trebuie să vină. Am un plan.” „Păi aveți 80 de ani!” „Da, dar am niște planuri. Să vezi numai ce urmează!” Vedeți, ficțiunea e foarte periculoasă. E ca o fata morgana. Te contaminează să trăiești anormal. Aceasta este boala noastră profesională, până la urmă. Am observat că noi, ăștia care o avem, o transmitem foarte repede celor tineri, care vin totuși sănătoși în meseria noastră. Până și răceala se ia mai greu. Pac, imediat îl vezi că și tânărul începe: „O să vedeți ce o să fac, ce-o să realizez!” Acum, după 25 de ani de pedagogie, am studenți cu care m-am întâlnit la revederea de 20 de ani și constat că ne-am deteriorat cu toții. 20 de ani se văd. Cu toate astea, deși corpul nu mai e același, fantezia suplinește cu succes neputințele și ne face să zburdăm mai tare ca în tinerețe. În tinerețe eram parcă mai realiști, mergeam de aici până aici, săream de trei ori peste cap, știam că atâta putem... Acum imaginarul lucrează mai puternic decât posibilitatea fizică de a realiza ceva. De aceea e foarte discutabilă perspectiva unor oameni care vor să facă această meserie. Ar trebui să discute cu actorii care sunt în Biserică, adică cu cei care sunt mai responsabili de viitorul unui tânăr. Acest actor are, pe lângă accesarea fantasmagorică a ficțiunii, și exercițiul discernământului. Acesta este sfatul pe care îl dau părinților care vor să-și îndrume copiii către scenă. Să vorbească cu actorii care țin de Biserică. Credința formează discernământul. Or, aici, când este vorba despre un copil, trebuie să ne gândim că îl plantăm într-un șuvoi fictiv, care pur și simplu îi ia mințile. Tu, ca părinte, nu poți să-l arunci pe copilul tău oriunde. Dacă copilul tău este genial în acest domeniu, el oricum se va face actor. Și, dacă va fi bun, va trăi bine din meseria asta. Dar, dacă nu e așa, îți asumi responsabilitatea că îngroși rândurile șomerilor cu încă unul și că îl ratezi pe viață pe copilul tău? Și că el nu se va mai putea desprinde de acest orizont permanent al lui mâine, al unui mâine care nu mai vine niciodată?

Ce proiecte aveți pentru viitor?

Nu-mi place să vorbesc despre ceea ce urmează să fac. Mi se pare că este o prostie, fiindcă se poate să nu iasă. În clipa în care povestesc și nu fac, alunec în zona fictivă, ajung să mă gândesc la acel lucru, la acel proiect până mă plictisesc, și după aceea îmi zic: „Ah! N-are rost să mai fac lucrul acesta! N-o să iasă!” Și, astfel, argumentele contra ajung să mă blocheze. Acum lucrez la un proiect care se cheamă „Dumnezeu iubește”. E vorba despre o piesă scrisă de un mare profesor rus, ortodox practicant. În ea, patru femei stau să nască la o maternitate și pe parcursul poveștii se descoperă că una dintre ele, cea mai tânără, de 15 ani, ar vrea să avorteze. Deși mama ei a adus-o să nască, ea încearcă să-i convingă pe doctori să ucidă copilul. O alta dintre cele patru este budistă. Celelalte două sunt ortodoxe, una, care dorește să se apropie de Dumnezeu, iar cealaltă are o credință simplă și urmează să nască al cincilea copil. Cea din urmă are o viață obișnuită, nu este o persoană cu o cultură înaltă, dar le echilibrează pe toate celelalte trei. Și pe cea budistă, și pe cea care vine către ortodoxie, și o potolește și pe cea care dorea avortul.

 

Spectacolul durează o oră, dar în acest interval este o plajă atât de largă de situații încât nu poți să nu te regăsești și tu. Ne adresăm elevilor de liceu cu acest spectacol. Tinerii se uită la spectacol și după piesă se întâlnesc cu actorii. Are loc o discuție în care elevii se adresează personajelor. Lucrurile sunt pe viu. Impactul este foarte puternic. Tinerii întreabă orice. Ei știu cât sunt de bulversați și de loviți din toate părțile, cum trag toți de ei. 

 

Intenția noastră ca actori este să-i facem să vorbească pe cei 200 de elevi care ne urmăresc. Atunci când tânărul se aude pe el vorbind și ceilalți îl urmăresc discutând cu niște actori de la Teatrul Național, respectivul are o experiență memorabilă a exprimării sale în public. Și nu numai atât, ci realizăm astfel comuniunea. Aceasta ar fi valoarea unei piese de teatru, să creeze comuniunea și să dea de gândit.

Sursa: Ziarul Lumina

Jurnal de familie creștină / Școala de Duminică

Irina scrie despre viața de familie creștină de peste nouă ani, pe unul dintre primele și cele mai citite bloguri în limba română pe această temă (dulcecasa.blogspot.ro). Cel mai des împărtășește gânduri despre organizarea casei, educație, armonia în familie și cărțile duhovnicești preferate. Este mamă a trei fete, lucrează în domeniul educației și de câțiva ani locuiești la sat, în apropierea Bucureștiului. În rândurile de mai jos vorbește despre motivațiile și bucuriile din spatele blogului dar și despre viziunea ei asupra vieții de familie.

Cu ce gând ai început blogul?

Inițial a fost pentru mine un loc în care să adun materiale de pe internet care mă interesau pe mine, cu ideea că poate se vor folosi și alții cum și eu la rândul meu m-am folosit. Apoi a fost un mod de a mă ajuta să mă organizez mental, cu privire la mai multe subiecte.

Ce a adus el bun în viața ta?

În primul rând am învățat foarte multe lucruri tehnice (ex: grafică) de care eram total străină. Apoi, faptul că scrii, concepi un articol, îți pui un gând în scris, te ajută să te dezvolți. A fost și o modalitate de a păstra unele amintiri. Acum mă uit în urmă și îmi amintesc niște lucruri pe care altfel nu le-aș fi rememorat. Nu în ultimul rând, am cunoscut foarte mulți oameni interesanți cu care am legat prietenii. Am crescut într-o epocă în care deschiderea aceasta către lume era mult mai limitată. Pe când acum, am posibilitatea să mă deschid și eu dar și să cunosc oameni care s-au deschis. Lumea blo­gurilor îți dă și ocazia să te exprimi în moduri în care n-ai face-o în mod obișnuit. Apoi, e și ideea de a contribui cu ceva și sper că ce am scris pe blog a folosit măcar câtorva.

Cine sunt cititorii tăi și ce îi atrage pe blogul tău?

Lumea a fost interesată de ce am scris pe tema organizării casei și a familiei și de articole motivaționale. Prima a fost una dintre problemele mele. Fiind mamă la început, fără nici un ajutor, ajunsesem într-o situație de haos. Nu mai suportam tot ce se întâmpla la mine în casă și atunci a trebuit să găsesc modalități prin care să mă organizez.

Multe dintre articolele tale vorbesc despre armonia în familie. Care sunt pentru tine ingredientele unei vieți fericite de familie?

În primul rând, când știe fiecare ce are de făcut și face, atunci lucrurile merg bine. Noi pornim la drum cu multe vise, cel puțin în primă fază. Pe când, pe măsură ce înaintezi în viața reală apar probleme pe care trebuie să le rezolvi și atunci iubirea de la început nu mai e suficientă, nu te mai ajută, eventual chiar și dispare dacă nu te ocupi de ea. Totul se complică foarte mult. Sincer mă gândeam că e mai simplu, înainte să mă căsătoresc (râde). 

 

Acum ne confruntăm cu mult mai multe probleme decât au avut părinții noștri, unele chiar mai dificil de rezolvat. Și atunci trebuie și multă îngăduinţă, multă jertfă, fiecare să mai lase de la el și să ajungem la un acord, să încercăm mereu să avem în minte că familia e o echipă, suntem toți pentru unul și unul pentru toți. Altfel, dacă fiecare merge pe treaba lui și pe egoismul lui, se duce totul de râpă. Apoi mai e și respectarea felului în care Dumnezeu a creat femeia și bărbatul. Adică tu ca femeie să te cunoști pe tine, să-ți cunoști limitele și să nu vrei să fii altceva decât ești. Ești femeie, trebuie să fii bucuroasă și să trăiești asta la maxim.

Scrii adesea pe blog despre credința creștin-ortodoxă. Ce loc are ea în familia voastră?

Am mers mai mult la biserică după ce m-am căsătorit. Cred că fără Dumnezeu nu poți să duci o viață normală, pentru ca riști să înnebunești. E prea multă confuzie, nu poti să-ți stabilești o ierarhie de valori, fără de care mergi după cum bate vântul și te întoarce oricine după cum vrea. Am avut momente grele pe care nu le-aș fi putut trece cu bine fără credință, fără biserică, fără duhovnic. Duhovnicul ajută mult. Să te spovedești cât poți, să te împărtășești dacă se îngăduie, să postești, să se vadă că faci un mic efort. Cred eu că toate astea contribuie și la binele familiei, pentru că, atunci când Îl chemi pe Dumnezeu în familia ta, automat e altă atmosferă acolo. Cred că, de multe ori, o viziune creștină asupra vieții ține familia, în sensul că nu te lasă să renunți. Că poate uneori ai vrea să-ți iei lumea în cap și să trăiești singură la garsonieră în București, să te gândești numai la tine (râde). Te gândești până la urmă la ce înseamnă familia, că e ceva lăsat de Dumnezeu, care are o simbolistică. Dacă noi cedăm ușor, ce vom transmite mai departe? Ce-o să vadă copiii noștri? Ce-o să se aleagă de familie la un moment dat?

Cum le faci cunoștință copiilor tăi cu credința? Cum faci să îi apropii dar să nu îi forțezi sau să le impui ceva?

Încerc să le ofer niște motivații logice pentru care facem niște lucruri, să le explic beneficiile care rezultă din acestea. Încerc să îi ajut să își construiască ei propria lor relație cu Dumnezeu. Eu văd relația cu Dumnezeu la un nivel foarte personal. Nu poți să obligi pe careva, să-l silești, să-i bagi pe gât. Deși în biserică încercăm să ducem o viață care are multe lucruri în comun, totuși fiecare are o relație foarte personală cu Dumnezeu. E la fel și la copii, încerc să le ofer o viață în care să existe niște valori, niște principii, niște direcții pe care ei să își clădească propria relație și viziune. Cred că faptele făcute din propria voință au cea mai mare valoare. Există niște reguli, normal, țin la niște lucruri.

Dar nu vreau nici să forțez no­ta, nici să încerc să îi fac alt­ce­­va decât sunt, pentru că până la urma ei sunt niște oameni ai timpurilor lor. Eu de multe ori nu înțeleg generația lor, nu-mi dau seama cum se petrec lucrurilor în capul lor pentru că sunt influențați de cu totul alte lucruri. Oricât am încerca noi să le oferim o copilărie mai asemănătoare cu a noastră, nu merge. Trebuie să fii cum ești tu. Cred că e foarte important înaintea lui Dumnezeu să fii tu însuți. Degeaba îmi spune cineva: pune-ți fustă lungă, poartă batic, nu te uita la nu știu ce, dacă eu fac asta în mod fariseic. Adică trebuie să vină și de la mine. Poți să înțelegi că sunt bune niște lucruri dar să nu le aplici lor până nu ajungi tu să crezi că așa e bine. Și cred că asta are și valoare.

Ce înseamnă o viață reușită pentru tine, ca femeie creștină? Cum știi că ești pe drumul cel bun?

Pentru mine succesul înseamnă să fiu mulțumită cu ceea ce fac în momentul respectiv. Altă dată poate îmi trasam mental viitorul în niște linii mai stricte dar mi-am dat seama că e important să fii flexibil și să cauți voia lui Dumnezeu pentru tine și să te afli mereu în ea. Un sfânt zicea că, pur și simplu, împrejurările vieții noastre ne arată voia lui Dumnezeu pentru noi. Adică nu trebui să căutăm noi nu știu cât, sau să ieșim din tipare. Pur și simplu, viața se aranjează în așa fel, oamenii care ne ies în cale, totul e pus acolo de Dumnezeu ca noi să mergem pe acel drum. 

 

În general, când te apropii de biserică îți pică în mână cărți duhovnicești scrise de călugări. Dar monahii merg deja pe alt nivel. Totuși, ca mirean te confrunți cu altceva. Îmi place foarte mult, de exemplu, Sfântul Teofan Zăvorâtul. E un sfânt echilibrat care înțelege că există două căi clare și că în viața de familie nu trebuie să fii ca în cea de călugăr. Nu poți să ai familie și să fii cu gândul la mânăstire. Unul din stareții de la Optina spunea că mirenii trebuie să citească mai puțin scrierile contemplative, pentru că nu li se potrivesc. Ei trebuie să caute calea activă de împlinire a poruncilor.

Să fii cât de bun poți și să fii mereu în acord cu voia lui Dumnezeu, să o înțelegi pentru tine, așa văd succesul. Altfel, viața e cu tot felul de suișuri și coborâșuri, totul e schimbător, inclusiv oamenii, singurul lucru stabil e Dumnezeu Care e mereu la fel. Ai pe Ce să te bazezi.

Sursa: Ziarul Lumina

CUM SĂ NE FACEM NEBUNI PENTRU HRISTOS? / Școala de Duminică

Preasfinţitul Siluan al Italiei ne învață

 

Uneori ne mirăm că lumea a înnebunit, dar, văzând că s-au înmulţit cei ce „în inima lor spun că nu este Dumnezeu” cf. Psalm 57:1, ce mai putem aştepta, oare, de la lume? Dar nu nebunia lumii ar trebui să ne frământe, ci faptul că noi, cei care ne numim creştini, facem din ce în ce mai puţine alegeri care să ne „osebească” cf. 2 Corinteni 6:17 de lumea aceasta.

Cum să fii în lume, osebindu-te totuşi de duhul ei, fără a înnebuni – fără numai pentru Hristos şi Evanghelia Sa?

La această întrebare vom încerca să răspundem împreună cu Preasfinţitul Siluan, episcopul român al Italiei, cel care atât de mult se luptă pentru ca Ortodoxia noastră să fie cu adevărat făclia ce luminează o Europă care şi-a pierdut cârma gândirii şi vieţuirii creştine.

- Preasfințite, trăim într-o lume din ce în ce în ce mai nebună. Parcă nimic nu mai este la locul lui – valorile, vârstele, ierarhiile… Cum să nu înnebunim și noi cu lumea? Cum să ne facem nebuni nu pentru lume, ci pentru Hristos cf. 1 Corinteni 4:10?

– Sfântul Antonie cel Mare zicea că, în zilele din urmă, oamenii o să înnebunească, și cei care nu vor înnebuni o să fie persecutați și socotiți de lume nebuni. Cam am ajuns la vremea în care lumea în care trăim să propună și să promoveze niște valori care nu sunt numai incompatibile cu învățătura creștină, ci care sunt incompatibile cu firescul, din toate punctele de vedere, și este normal ca noi să rămânem credincioși, în sensul de fideli. Că de multe ori credinciosul spune: „Eu sunt credincios!” – și ne numim „poporul român cel bine-credincios” –, dar uităm că a fi credincios înseamnă a fi fidel. Fidel cui? Fidel Domnului Hristos și învățăturii Lui.

Și atunci, în lumea în care trăim, în care, zice Domnul: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” Ioan 16:33, se cuvine să îndrăznim să fim creștini – măcar, aș îndrăzni să spun, în aceeași măsură în care cel fără-de-lege îndrăznește să fie fără-de-lege. În capitolul 21 de la Apocalipsă se spune: „Cel ce se sfințește să se mai sfințească încă, și cel ce se spurcă să se spurce încă, cel ce face dreptate să mai facă încă, și cel care face fărădelege să mai facă încă. Că iată, Eu vin curând, și plata mea este cu Mine, și voi da fiecăruia după faptele lui”. Adică înseamnă că libertatea de a fi nu înseamnă doar libertate de a face, de a spune, de a crede orice voiesc, atunci când eu chiar cred și fac și gândesc orice îmi trece prin cap – ci înseamnă, în aceeași măsură, că pot să cred și să fac și să gândesc și să trăiesc creștinește, conform credinței mele.

E paradoxal să ne inspirăm în ceea ce suntem și facem de la cel ce face rele, dar măcar să înțelegem că nu trebuie să avem „scrupule” să fim creștini și să ne trăim credința. Și, mai ales, să o trăim înainte de-a o propovădui verbal. Pentru că există o tendință de mărturisire verbală care e un pic prematură, în sensul că Părintele Sofronie de la Essex, ucenicul Sfântului Siluan, zicea că totuși prima perioadă a harului din viața omului nu este definitorie, și ea nu poate fi luată ca etalon. Omul trebuie să trăiască și prima perioadă a harului, dar și „zăduful zilei” Matei 20:12, adică perioada „absenței harului” – și numai după ce harul revine, să zicem, într-un mod mai „stabil”, atunci omul poate să întemeieze ceea ce mărturisește pe propria lui exeperiență.

Și, în vremurile în care suntem, e foarte important lucrul acesta, pentru că de multe ori noi încercăm să contracarăm o enormitate sau o provocare a lumii acesteia cu argumente logico-intelectuale, inclusiv cu părerea noastră, cu experiența noastră mai mult sau mai puțin închegată și coaptă, și lumea aceasta o respinge, pentru că ceea ce nu este încă închegat și copt nu convinge; poate să învingă, dar să nu convingă. Învingem cu argumente, dar nu convingem. Și sfințenia, viața, continuitatea, perseverența în viața noastră creștinească și în credincioșia noastră față de Hristos sunt, până la urmă, cele mai convingătoare argumente – care nu par așa de eficiente și de puternice, dar sunt cele mai convingătoare.

Noi perseverăm pe calea noastră și ne rugăm lui Dumnezeu să-i lumineze pe ceilalți și să nu-i lase să se înșele sau să se „contamineze” de diferiții „viruși” – de idei care se propagă prin împrejurimi. Și, în felul ăsta, noi trăim după Hristos, în Hristos și în Biserică, și având mare grijă la a ne ajuta, a ne hrăni, a ne întreține „sistemul imunitar” sufletesc prin „vitaminele” indispensabile, care sunt cuvântul lui Dumnezeu („că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” Luca 4:4), împărtășirea continuă cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos (care sunt „adevărată mâncare și adevărată băutură” Ioan 6:55, cum spune Domnul în Evanghelie) și chemarea Numelui Domnului („Ce voi răsplăti Domnului pentru toate care mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și Numele Domnului voi chema” Psalm 115:3-4). Și, pe temeiul acesta, facem fapta cea bună, ajutăm pe aproapele, încercăm să răbdăm prigoanele sau batjocurile sau neînțelegerile din partea celor din jur, și să mergem înainte și să ne trăim cu seninătate viața noastră creștinească.

Asta înseamnă să nu ne „contaminăm” de celelalte. Și nu ne „contaminăm” dacă „sistemul nostru imunitar” este suficient de puternic – așa cum nu ne contaminăm de TBC dacă sistemul nostru imunitar e suficient de bun și nu se dezvoltă bacilul Koch în noi, deși suntem purtători, majoritatea, ai bacilului Koch.

„Liturghia este jertfa care împiedică lucrarea celui rău în lume”

„Prietenul meu, haina mea de sărbătoare” / Școala de Duminică

Prietenia este una dintre formele iubirii. Spre deosebire de dragostea pasională (eros, în limba greacă), prietenia (philia) este o iubire calmă, neposesivă, liniștită și realistă: într-o relație de prietenie îl iubești pe celălalt, îți iubești prietenul pentru ceea ce este el. Prietenia, cu alte cuvinte, este lipsită de reziduurile iubirii erotice: suferință, angoasă, gelozie.

O viață firească, petrecută în interiorul ordinii create de Dumnezeu, presupune să întreținem legături firești cu semenii noștri.

Una dintre aceste forme firești de interacțiune cu oamenii este prietenia. Dar ce mai înseamnă prietenia, atât ca sentiment, cât și ca relație umană, în ziua de astăzi? Într-o eră a comunicării, nota sociologul francez Jean Baudrillard, a dispărut comuniunea dintre oameni. Dacă privim atent în jurul nostru, nu avem cum să nu îi dăm dreptate. „Comunicăm”, dar de regulă prin intermediul internetului. Tinerii din ziua de azi preferă să „comunice” prin mess sau pe facebook, să își dea like-uri unii altora pe pagina de FB. Nu mai au deprinderea de a ieși din casă și de a întreprinde, în mediul real, ceva concret: un joc, o expediție. Atunci când, în sfârșit, se întâlnesc față către față, își scot din buzunar telefonul mobil și… reintră, fiecare în parte, pe rețelele de socializare.

În cenușia noastră viață urbană mai întâlnim, adesea, o situație. Ți-ai dat întâlnire cu un vechi prieten pe care nu l-ai mai văzut de multă vreme. V-ați așezat undeva și ați început să depănați amintiri comune sau ați început să vă povestiți, unul altuia, ce s-a mai întâmplat inedit și semnificativ de la ultima întâlnire până în prezent. La un moment dat, unuia îi sună telefonul. Telefonul reprezintă o urgență. Răspunde el sau răspunzi tu și din acel moment acea întâlnire prietenească și-a pierdut rostul: fie convorbirea telefonică nu se mai sfârșește, fie încep noi apeluri telefonice, care necesită, toate, un răspuns urgent.

Tirania mediului virtual și tehnologizarea excesivă a vieții au produs mutații semnificative în relațiile interumane, afectând, printre alte sentimente firești, și prietenia.

De aceea, consider că o rememorare a înțelesurilor ei străvechi ne-ar putea ajuta să reînvățăm să o prețuim la adevărata ei valoare și, mai ales, să o cultivăm.

Înțelepciunea antică despre prietenie

În dialogul Lysis, Platon - prin intermediul personajului Socrate - demonstrează că prietenia este o relație de reciprocitate între doi oameni egali și care se percep unul pe celălalt ca egali. Prietenia necesită egalitate, presupune să îl vezi pe celălalt ca situân­du-se la același nivel cu tine. Acest raport de egalitate a fost surprins, înaintea lui Socrate, de Pitagora: „Prietenia este o egalitate făcută din armonie”.

Ucenicul lui Platon, Aristotel, a consacrat, la rândul său, pagini memorabile prieteniei. În tratatul său de etică - Etica nicomahică -, el scrie că prietenia este nici mai mult, nici mai puțin decât condiția fericirii și un refugiu împotriva nefericirii. În opinia sa, prietenia este „de dorit prin ea însăși” și constă mai degrabă în a iubi decât în a fi iubit. Prin urmare, prietenia este un impuls altruist al inimii, lipsit de orice urmă de egoism sau interes. Prietenia, scrie Stagiritul, este mai bună chiar decât dreptatea, incluzând-o în sine, prietenia fiind o culme a ei. Prietenia se află la mijloc între absența aproapelui și contopirea cu el, putând fi definită ca fidelitate față de celălalt, comuniune cu el.

În perfect acord cu opinia despre prietenie, pe care Platon o formulează în dialogul Lysis, Aristotel consideră că prietenia nu poate exista în absența unei relații de egalitate între doi oameni, egalitate care fie precede prietenia, fie este instaurată de ea. O relație de subordonare sau de supraordonare, de superioritate față de celălalt este contrară prieteniei.

„Iubirea este virtutea prietenilor”

Ar fi un truism să spunem că prietenia are ca fundament sinceritatea, dar o prietenie cu ascunzișuri, cu lumini și umbre încetează a mai fi o prietenie adevărată. Sinceritatea presupune, la rândul ei, încrederea în celălalt. Cum să nu fie desconsiderată prietenia într-o eră a suspiciunii, ca aceasta pe care o trăim noi?

Dacă vom lua în mână o istorie a filosofiei antice, vom descoperi acolo că discipolii lui Epicur cultivau între ei prietenia, mărturisindu-și greșelile săvârșite unii față de alții, dojenindu-se, dar și bucurându-se de sentimentul încrederii reciproce.

Aristotel demonstrează că nu putem fi prietenii tuturor și că nu putem avea un număr foarte mare de prieteni. Prietenia este selectivă și are o arie restrânsă. Nu te poți împrieteni cu cineva care are o altă viziune despre lume, alte valori care îi coordonează acțiunile, alte scopuri de atins. Iar cei care satisfac aceste condiții indispensabile pentru o prietenie reală sunt puțini.

Deși prietenia are ca resort intim dorința afectivă, pasiunea, în forma ei cea mai înaltă, ea este o virtute, în toată puterea cuvântului: „Iubirea este virtutea prietenilor”, scrie Aristotel. El ne oferă mai multe exemple de iubire care presupune prietenia: „Bucuria pe care mamele o resimt pentru că își iubesc copiii”; iubirea dintre soț și soție, o relație în care „amândoi își pun bucuria în beneficiul celuilalt”; iubirea părintelui pentru copil; iubirea fraților, unul pentru celălalt; iubirea filială.

Prietenul, podoabă de mare preț

Unul dintre cele mai frumoase elogii aduse prieteniei îl întâlnim în „Epopeea lui Ghilgameș”. Ghilgameş şi Enkidu pleacă să îl înfrunte pe Humbaba, monstrul din Pădurea Cedrilor. Iar când Enkidu moare, Ghilgameş compune cel mai grandios necrolog pe care cineva l-a spus vreodată despre prietenul său. Îl plânge pe Enkidu şi se plânge, mai ales, pe sine pentru că, fără Enkidu, Ghilgameş a rămas om doar pe jumătate: „Ascultaţi-mă, oamenilor (şi plecaţi-vă urechea) către mine!/ Pentru Enkidu, (prietenul) meu, plâng eu,/ Gemând cu amar, ca o femeie bocitoare./ El era securea de la umărul meu, siguranţa mâinii mele,/ Cuţitul de la cingătoarea mea, (scutul) din faţa mea,/ Haina mea de sărbătoare, podoaba mea de preţ/ - Un (demon) rău s-a sculat şi mi l-a răpit!”

Prietenia este o treaptă în devenirea noastră interioară. O treaptă care precede forma supremă de dragoste: dragostea universală și dezinteresată pentru toți oamenii - pentru prieteni, dar și pentru dușmani, pentru cei de aproape, dar și pentru cei de departe. O dragoste universală, dar manifestată întotdeauna față de omul concret, în carne și oase, care ne stă în față. Starețul Zosima - alter-ego literar al starețului Ambrozie de la Optina - o îndemna pe moșiereasa Hohlakova, care îi mărturisise că îi este atât de dragă umanitatea, să iubească oamenii concreți din proximitatea ei: „Străduiți-vă să iubiți pe cei din preajma dumneavoastră, să-i iubiți din toată inima și neprecupețit”.

Iubirea agapică (agapè, în limba greacă, cuvânt provenit de la verbul agapan - a iubi, a primi cu bucurie, a îndrăgi) este o dragoste activă, cu un profund conținut etic.

Este dragostea jertfelnică, trăită la cele mai înalte cote ale ființei, dragostea sfinților; aceea care îl îndemna pe Sfântul Siluan Athonitul să se roage pentru lumea întreagă și pentru întregul Adam.

Este acea dragoste la care ne cheamă Mântuitorul: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31).

Autor: Ciprian Voicilă

Sursa: Ziarul Lumina