Lenea la copii / Sfaturi pentru părinți

foto: hdwallwide.com

Psihologul şi psihoterapeutul Anastasia Bondarciuc ne vorbeşte despre cum putem lupta cu lenea la copii şi greşelile tipice pe care le fac părinţii în această luptă.

Cât de des auzim în comunicarea cu cei din jur: „E aşa de leneş. Nu ştiu cum să depăşesc asta, cum să îl oblig. Şi el suferă din această cauză”.

Se presupune că lenea este dorinţa oamenilor de a prospera fără a depune vreun efort. Adică, aceştia consideră că de ei ar trebui să se aibă mereu grijă şi totodată nu vor să îşi asume responsabilităţi nici faţă de cineva, nici măcar faţă de sine.

Citim de la E. Popova în Teologia morală: „Leneşul trage de timp şi aşteaptă poate cumva să îi facă cineva treaba în locul lui, iar cel sârguincios, şi fără să fie nevoit, va îndeplini încă o dată şi datoria acestuia; pentru că în unele cazuri lucrurile nu suportă o amânare. În acest fel, cel dintâi, nejustificat îl întrece pe celălalt”. Aceasta lene îl coboară pe stăpânul său la starea de copil, de care toţi ar trebui să aibă grijă. Şi, foarte des, atunci când părinţii se plâng de pasivitatea copiilor lor, poţi auzi: „Petrică al meu e aşa un leneş”, „Şi eu mă rog de ea: Mariuco, dar hai fă şi tu măcar ceva”. Astea fiind spuse pe un ton moale, aproape ca o rugăciune. De obicei eu pun o întrebare ciudată la prima vedere: „Îmi cer scuze, dar despre cine vorbiţi acum?”

- Cum despre cine? Despre copilul meu.

– Dar el are deja 13 ani. Chiar credeţi că el este încă Petrică? Că trebuie să îl imploraţi?

– Vai, într-adevăr, când îi spun Petrică, îmi aduc aminte de o poză în care el avea doar 4 anişori.

Dar ce să mai zicem de 13. Uneori vezi că omul are 44, şi el tot …”-ică” sau ’’-uşor’’ a rămas şi cu aceeaşi expresie a feţei de copil.

Cineva va spune că aici nu e decât o exprimare a iubirii. Sufixele lingvistice fiind nu doar afective ci şi diminutive. J. Lakan scria, că limba vorbeşte despre noi. Avem tendinţa să alipim semnificaţia la semnificant. Şi dacă îl numim pe un om de-a lungul vieţii ’’-ică’’ atunci automat îi transmitem un mesaj ascuns:’ „tu, copilaşul meu iubit’’, adică: „Îmi placi aşa mic. Numai te rog să nu creşti’’ .

Nu e de mirare că acest copil nu face nimic. Atunci când părintele va începe să îşi schimbe atitudinea și feedback-ul ascuns ,va începe să se schimbe şi copilul. Dacă atitudinea nu se va schimba, atunci părintele cu o mână va crea, încurajând dragostea faţă de muncă, iar cu altă va distruge.

Dar, pasivitatea mai are şi alte motive. Scriu cu acordul tuturor eroilor acestei istorii…

S-a adresat o mamă cu o întrebare foarte simplă: „Fetiţa mea este leneşă. Ce să fac?’’ Într-adevăr, ziua ei arăta de parcă fetiţa era foarte leneşă. Dorea să doarmă cât mai mult, nu dorea deloc să facă temele singură şi lipsea în totalitate dorinţa de a avea grijă de garderoba proprie. Toate astea fiind în grija mamei. Şi dacă mama, spre exemplu, nu reuşea cumva să cureţe, să repare ceva, atunci fetiţa aşa şi mergea la şcoală.

Cu toate că această fetiţă este foarte capabilă. Şi să prepare ceva putea singură şi cu sportul să se ocupe îi reuşea de minune, dar nu avea în astea o continuitate şi, în plus, perioade lungi de inactivitate.

Şi copila, de altfel, le explica pe toate prin simpla lene. Uneori asemenea verdicte îi închid omului posibilitatea de a se înţelege pe sine. „De ce mi se întâmplă toate astea, ce e cu mine?’’ , „Aa, totul este clar. Sunt leneş. trebuie să mă adaptez’’. Gata, căutările cauzei încetează şi adaptarea se termină cu dezamăgire.

Deci, este important să pui la îndoială asemenea concluzii speculative. Aşa să fie oare? Iar în minutul 40 al discuţiei, când am aprofundat un pic starea copilului, fetiţa a început să plângă şi a povestit următoarele: „Mă urăsc. Nu îmi place nimic la mine”. La următoarea întâlnire a declarat că ura faţă de sine este încă prezentă. Desigur, epitetul „leneş’’ doar înrăutăţea această problemă.

Nu trebuie redus totul la scăderea stimei de sine… Asemenea auto-agresivitate privează copilul de posibilitatea de a se dirija pe sine şi viaţa sa. Aici apar multe întrebări. Iar una din ele e: de ce toată agresivitatea copilul o îndreaptă asupra sa şi încă sub formă ascunsă?

Asta fiind formula unui caracter depresiv. De aceea e foarte important să nu ne grăbim să evaluăm copilul, neînţelegând starea lui în profunzime. Să nu ne grăbim în a ne înţelege copiii. Aceasta poate ruina ultima speranţă a copilului că va fi auzit.

În concluzie:

Puneţi-vă întrebări: „Care este partea mea de vină pentru care copilul este leneş?’’, „Ce sistem de relaţie clădesc eu?’’, „Atunci când vorbesc cu copilul, îl implic în activităţi, mă comport cu el corespunzător cu vârsta lui?”

„Oare am diagnosticat corect? E lene, sau copilul e dezamăgit de sine, de mine, de viaţă?”. Atunci nu are rost să critic, ci să încerc să vorbesc cu el. „Sune-mi, ce ai, care ţi-e dispoziţia?”

Desigur, nu am luat în considerare toate cauzele „stării de lene’’. Aceasta poate fi şi o epuizare a resurselor, adică o necesitate de odihnă îndelungată, astfel că omul renunţă la îndatoririle elementare, cu toate că nu înţelege că e epuizat.

Şi lenea ca împotrivire nu e întotdeauna conştientă. Asemeni problemelor de vitalitate, adică urmând gândurile lui J. Lakana, se poate spune:„Important e să nu înţelegem prea repede’’. Învăţăm să suportăm neînţelegerile, numai aşa putem înţelege ceva în profunzime. Şi să nu ne mulţumim cu concluzii pripite.

Dar cum să înţelegem? Nicodim Sviatogoret recomanda: „…cel ce vrea să îşi cunoască neputinţa din însuşi adevărul vieţii sale, acela să nu vorbească zile în şir, dar măcar o zi să îşi urmărească gândurile, vorbele şi faptele: la ce s-a gândit, ce a spus şi ce a făcut”.

Traducere: Irina Chescu

Sursa: Știri pentru Viață