Învățați copiii să-și ceară iertare pentru orice greșeală / Sfaturi pentru părinţi

La vârsta de şapte ani, (...) copilul se consideră deja răspunzător de greşelile lui. Din acest moment, haina lui duhovnicească începe să se întineze de păcate.

Noi ne străduim să cultivăm în copil curăţia trupească. Dar, fără îndoială, o importanţă majoră are cultivarea în el a curăției duhovniceşti ‒ nevoia de a spăla fiecare păcat, fiecare pată de pe haina lui duhovnicească prin Taina Spovedaniei, care precede de obicei Taina Împărtăşaniei.

O obişnuinţă bună este strângerea „capitalului” duhovnicesc, din „procentele” căruia te poţi întreţine o viaţă întregă. Iar dacă copilul se va obişnui să ceară iertare chiar de la început pentru orice greşeală, mai întâi de la părinţi şi de la cei apropiaţi, iar de la şapte ani în timpul spovedaniei, sufletul lui se va păstra curat până la sfârşitul vieţii. Din momentul când va învăţa să scrie, copilul va fi obişnuit să-şi noteze păcatele, pentru ca spovedania lui să fie completă.

În adolescenţă, copiii pot să se împărtăşească (şi să se spovedească) mai rar, dar după putinţă măcar o dată pe lună şi la marile sărbători.

(N. E. Pestov, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2005, pp. 40-41)

Sursa: Doxologia

Împreună pe cale / Sfaturi pentru părinţi

Sunt din Sibiu, iar soțul meu este din Satu Mare și ne-am întâlnit la Cluj. Făcusem Teologie Pastorală în Sibiu și eram studentă în ultimul an la Pictură și restaurare bisericească în Cluj, și, în același timp, eram profesor titular de religie la un liceu, iar Tudor era în ultimul an la Telecomunicații. Nu am simțit diferența de vârstă (eu sunt născută în 1971, iar el în 1977) când ne-am îndrăgostit. Am văzut frumusețea care a pus-o Dumnezeu în el: cavalerismul, mărinimia, tandrețea, bunăvoința, gentilețea – trăsături care m-au făcut să mă simt acasă. Acum, Tudor lucrează în domeniul IT, iar eu pictez icoane.

Începuturile

Îmi amintesc cu drag de începuturile noastre; l-am îndrăgit pe Tudor de la prima întâlnire, care s-a întâmplat la Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR). Pe atunci el era angajat într-o altă relație. Abia după un an, de Sfântul Nicolae, am primit atenția și afecțiunea pe care le așteptam de la el, când a venit la mine și mi-a cerut să-i pictez două icoane pentru părinții lui. De atunci ne-am văzut aproape zilnic.

Mulți tineri amână căsătoria și venirea pruncilor până au siguranța materială a zilei de mâine. Cu noi nu a fost așa. De când am început să ne vedem mai des, la a treia întâlnire mi-a spus că vrea să ne căsătorim. După Paști a venit la noi și părinții mei l-au cunoscut. În ziua următoare mi-a cerut mâna de la părinți, iar în a treia zi am găsit o sală pentru nuntă și am fixat-o pe data de 1 iulie. Pentru unii poate părea inconștiență, dar noi am avut încredere în Dumnezeu și ne-am lăsat în grija Lui. Odată ce ne-am cunoscut atât cât s-a putut înainte de cununie, iar dragostea ardea în noi, la ce bun să mai amânăm nunta?

Am locuit într-o garsonieră în chirie și doar eu lucram ca profesor titular la un liceu, iar Tudor era în căutarea unui serviciu. Dormeam pe o saltea second-hand de o persoană, am primit un dulap jerpelit, câteva polițe pentru cărți, o masă, un scaun cu rotile, un dulăpior pentru bucătărie și o plită electrică cu două ochiuri.

Când soțul meu și-a găsit serviciu, eu eram însărcinată în luna a șaptea, ne consumasem toți banii de la nuntă și ne-am făcut și ceva datorii. Trăiam cu strictul necesar. Acum ne amuzăm când ne aducem aminte că locuind la etajul trei și dorind să aerisim caloriferul, am inundat toți vecinii de sub noi… o parte au cerut despăgubiri.

Copiii

Cu fiecare copil venit pe lume – acum avem patru – am anunțat prietenii cu vestea: „Ne-am îmbogățit!”. Cu adevărat, asta simțeam. Iubirea pe care o aveam nu a trebuit împărțită, ci ea s-a înmulțit cu fiecare copil. Și cele materiale s-au adăugat pe parcurs. Azi avem căsuța noastră și cele trebuincioase.

Primul copil a venit imediat după căsătorie. La o lună și ceva am aflat că sunt însărcinată. Aveam un băiat. Au urmat trei fete, cam la trei ani distanță fiecare. Între primul și al doilea copil am pierdut o sarcină în cinci săptămâni. Abia aflasem că vine următorul și l-am pierdut. Ne-a durut mult și nu ne-am găsit pacea până nu a venit următorul copil.

Abia după căsătorie ne-am cunoscut deplin unul pe altul și pe noi înșine. A fost nevoie de multe sforțări, mai ales în primii ani, venite din dragostea de a ne adapta unul la celălalt, pentru a învăța să cedăm și să găsim căi de viață care să nu fie împovărătoare.

Am descoperit în mine neajunsuri însemnate, rigiditate și încăpățânare, care duceau deseori la conflicte și supărări. Pe măsura trecerii anilor, supărările sunt mult mai rare și de durată mai scurtă. Cred că o căsătorie nu poate rezista fără uitare de sine, jertfelnicie și dăruire.

Copiii îți schimbă viața în mod radical, ți-o fac mai bogată, dar, în același timp, aceasta se și complică. Rolul de părinte nu se termină niciodată, însă relația, influența și responsabilitatea se schimbă. Fiecare etapă a creșterii lor și a mea a adus cu sine noi provocări, dar și noi recompense.

Nu pretind că aș reprezenta un exemplu de succes în modul de a relaționa cu copiii mei și că la noi în casă nu s-a ridicat niciodată tonul sau nu s-au rostit vorbe de ocară. N-ar fi o descriere ones­tă a vieții mele din ultimii ani. Cu toate acestea, pot spune că, în general, căminul nostru este un loc liniștit și iubitor.

Educația

A fi părinte îmi pare cea mai grea meserie. Când aduci pe lume un copil, acesta nu vine cu un manual de utilizare atașat, pe care să-l înveți și să-l aplici astfel încât să crești un copil, să ajungă un adult echilibrat și împlinit.

Stilul meu parental s-a datorat în mare parte experiențelor mele anterioare, educației pe care am primit-o acasă. E nevoie de efort conștient continuu pentru a schimba ceea ce e adânc întipărit în mine de la părinți. Și mai greu este a modela o altă ființă umană. Misiunea aceasta mi se pare de o importanță copleșitoare, misiune pe care nu doresc să o îndeplinesc cu superficialitate. Așa că facem cât putem, iar pentru restul, ne rugăm lui Dumnezeu să adauge. Căci mântuirea mea depinde de mântuirea copiilor mei. Nu vreau să fiu un părinte perfect, însă, cu fiecare zi, îmi doresc să fiu un părinte mai bun. La măsura cu care mă străduiesc, Dumnezeu îmi va da. Și nu-mi pierd nădejdea. Spovedania și împărtășania sunt pilonii mei de sprijin.

Copiilor le merge bine dacă primesc dragostea părinților, care le poartă de grijă, îi respectă, îi acceptă, îi iartă și le acordă încredere. Acesta este cel mai important lucru pe care l-am învățat.

Am stabilit împreună, părinții și copiii, reguli și limite pentru a le da siguranță și echilibru și pentru a se autodisciplina. Nu există cooperare fără reguli, pe care învață zilnic cum să le respecte pentru a ajunge la o bună conviețuire. Prin exersarea lor și testarea limitelor învață treptat ce sunt iertarea, smerenia și autocontrolul. Fac zilnic alegeri și suportă consecințele acestora.

Fiecare are personalitatea lui, propriul fel de a fi și este o muncă dificilă să le șlefuim marginile mai aspre pentru a le forma un caracter frumos. Cu toate acestea, mă bucur de unicitatea fiecăruia.

Încercări

La revederea după douăzeci de ani de la încheierea liceului, o fostă colegă mi-a zis: „Dar chiar patru copii?!”. Ne amuzăm de fiecare dată când ne amintim că atunci când eram însărcinată cu cea mică am ținut secret cât am putut față de neamuri, pentru a nu-și crea griji inutil, dar până la urmă au aflat și a fost o mare surpriză pentru ei, și nu una plăcută. Încă de la al treilea copil am fost avertizați că ar trebui să ne oprim. Acum, când ne văd, îi laudă și se bucură de ei.

Fiecare sarcină a fost diferită, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nașterile au fost relativ ușoare. Cu Irina, mezina casei, a fost diferit. Am avut risc de preeclampsie, adică tensiune mare, indusă de sarcină, și copilașul nu creștea. Am stat la terapie intensivă aproape o lună, monitorizată, primind tratament pentru a mai crește câteva sute de grame, ca astfel să primească șanse mai mari de supraviețuire. Când m-am internat, medicul meu era plecat din țară, iar medicul care m-a văzut la ecograf mi-a zis că fătul are o problemă la inimă și trebuie să mă opereze urgent, deși avea în jur de un kilogram. Disperată, am strigat după ajutor către Maica Domnului și acesta nu a întârziat să vină: un alt medic ecografist m-a văzut și m-a liniștit spunându-mi că nu are nicio afecțiune la inimioară. Ne-a miluit Bunul Dumnezeu și nu a dezvoltat nicio complicație din cele obișnuite copiilor prematuri. Irina s-a născut la treizeci și trei de săptămâni, cântărind o mie șase sute de grame, scăzând apoi până la o mie trei sute de grame. Fețișoara ei era cât pumnul soțului, dar era o luptătoare. La scurt timp după naștere, operația a început să supureze și, fiind sleită atât fizic, cât și psihic, am intrat în depresie, dar nu am rămas mult în acea stare. Tristețile, durerile, neputințele noastre nu zăbovesc dacă nu le hrănim. M-am gândit că Irina nu are nevoie de o mamă depresivă. În starea aceasta eu nu o pot ajuta. I-aș transmite toată durerea și neputința care m-au copleșit, și cui îi folosește? După naștere, au început niște coșmaruri cu arătări drăcești, transpirații abundente, iar riscul de preeclampsie nu a trecut. Părintele duhovnic a venit la spital și m-a spovedit, m-a împărtășit și mi-a citit o rugăciune. Din acea noapte au încetat coșmarurile, a doua zi tensiunea a intrat în limite normale și în următoarea zi am eliminat surplusul de lichid din corp. Nu a fost prima dată când Dumnezeu a lucrat minunat în viața mea.

Când eram pe masa de operație, medicul mi-a propus să-mi lege trompele și am refuzat. Mi-a zis că la o eventuală sarcină nu garantează pentru viața mea sau a fătului. Asta m-a durut mai tare decât trauma fizică de până atunci. Chiar și lucrurile rele care ni se întâmplă le îngăduie Dumnezeu cu o înțelepciune care pe noi ne depășește.

Viața în familie

Cu copiii încerc să fiu fermă și caldă. Le dau responsabilități în casă pentru a ști că sunt o parte importantă din familie. De exemplu, își spală singuri farfuria și tacâmul după fiecare masă, își fac patul și-și duc hainele murdare la spălat. Câte o zi pe săptămână fac cu rândul la bucătărie: pun masa, strâng masa, spală vasele. Zilnic, verific dacă și-au făcut ordine în cameră, altfel intervine delăsarea. Încurajările fac ascultarea mai ușoară, iar puterea exemplului este un profesor foarte bun. Am auzit demult un proverb care mi-a plăcut și îl amintesc copiilor, spunându-le că este nevoie de consecvență ca să ajungi să formezi un caracter: „Întotdeauna apa bate piatra, nu prin forță, ci prin perseverență” (Confucius).

Sunt selectivă cu ceea ce le dau de citit și cu filmele pe care le văd la calculator și le spun mereu că ceea ce văd, aud, fac și gândesc îi formează. Dar, oricum ar fi, numai Dumnezeu poate lucra deplin în ei. Eu doar pregătesc terenul. De aceea, uneori le citesc din cărți duhovnicești, deoarece ei nu au curiozitatea și răbdarea să le citească. Încă nu au motivație interioară pentru studiu sau lectură și rar găsesc o carte pe placul lor, iar când află una, de cele mai multe ori este științifico-fantastică. Astfel, trebuie să insist asupra lecturii. Avem ca regulă să citim împreună o jumătate de oră pe zi, iar în vacanță, o oră.

Imediat după ce l-am născut pe al doilea copil, am renunțat la televizor, aflând cât de păgubitor este pentru dezvoltarea creierului copiilor. Astăzi, pentru a nu le alimenta frustrarea, vizionăm împreună unul, două filme sau desene animate la sfârșit de săptămână. Le alegem diferențiat, în funcție de vârstă, iar celor mici le citim și le explicăm. Nu au acces la internet, calculatorul este parolat, putând fi folosit numai pentru proiectele școlare. Uneori, când doresc, ascultăm muzică: un pic din ce le place lor, un pic din ce ne place nouă. Așa se întâmplă și când ne aflăm în mașină la un drum mai lung: întâi facem rugăciunile începătoare, rugăciunea pentru călătorie, cinci minute rugăciunea inimii, apoi pot asculta muzică. Uneori ascultăm predica sau discuții de la bisericuța noastră.

Este important pentru ei, dar și pentru mine, să fim în legătură unii cu alții, contează timpul de calitate petrecut împreună. Uneori mă joc cu ei, sărim împreună pe trambulină, jucăm un meci scurt de fotbal, tenis sau jocuri în casă. Fata cea mare mă roagă să învăț cu ea. Vin de la școală la ore diferite și când se așează la masă, stau cu fiecare și povestim. Zilele trecute, băiatul, în vârstă de paisprezece ani, mi-a zis că-i place de o fată și m-am bucurat că a împărtășit cu mine ceea ce simte. Uneori îmi pare că e nevoie de un efort special ca să am o relație deschisă și pozitivă cu el.

Cred că fericirea copiilor depinde în mare parte de calitatea relațiilor cu noi, părinții, iar atunci când avem o relație de calitate, rezolvăm orice problemă.

Biserica

Copiii încă nu vin cu drag la biserică și, rar, le-am dat libertatea de a alege, dar aleg să meargă la spovedit, ca să se poată împărtăși. Este minunat că la noi la biserică se împărtășește aproape toată lumea și cred că doresc să fie în comuniune cu ei sau pur și simplu să nu fie lăsați pe dinafară. Iar rugăciunile de împărtășanie, câteodată, le începem de acasă și le citim pe rând în mașină, cu voce tare, sau în gând, la biserică. Știu că harul lucrează și nu e puțin lucru să văd la noi că aceasta este starea de normalitate: să-L avem pe Dumnezeu aproape, să creștem în Biserică, să dezvoltăm relații cu cei din Biserică, și să rămânem în Biserică, orice s-ar întâmpla.

Cât despre post, s-au deprins de mici cu el. Citisem la un Sfânt Părinte că este bine să-i învățăm de mici cu postul, pentru a se exersa în înfrânare, și nu ne-a fost greu, deoarece ne-au văzut pe noi și părea firesc să ne urmeze exemplul.

Acum am privilegiul de a lucra acasă și petrec mai mult timp cu copiii. Sunt pictor iconar și așa cum cer lui Dumnezeu și Sfântului pe care-l pictez să mă ajute, căci singură nu sunt în stare să-l pictez, cer ajutor și în creșterea și educarea copiilor.

Cer ajutorul lui Dumnezeu în tot ce fac, Îi cer și răbdare, fiindcă aici sunt cel mai greu încercată. Fără rugăciune, nu se poate nimic. Nu încetez rugăciunea pentru puritatea sufletului lor și pentru protejarea lor, rugăciune către Maica Domnului, către îngerul lor păzitor și către Sfântul Nicolae, ocrotitorul casei noastre.

Simt că suntem împreună pe cale, cale care duce la Hristos, de la care încercăm să nu ne abatem și pe care încercăm să revenim când simțim că rătăcim.

Adela Stoicovici

Sursa: Revista “Cuvinte către tineri 2016”, Mănăstirea Putna

Mama care și-a dorit fiul Sfânt – o alegere între moarte și Viață / Sfaturi pentru părinți

Foto: Oana Nechifor

Parenting-ul a devenit un cuvânt la modă. Este pe buzele tuturor, transformat într-o adevărată știință, cu specialiști, cercetare, manuale, cursuri și conferințe, metode și practici. Toate, în final ne învață cum să fim mai buni părinți.

Ce ne dorim de la copiii noștri? Vrem să fie primii la școală, să treacă ușor peste refuzuri, respingeri sau greutăți, să devină un fel de supereroi, care să facă în plus tot felul de lucruri față de ceea ce făceam noi la vârsta lor. Ne dorim să-i învățăm ce este onestitatea, bunul simț, disciplina, respectarea cuvântului dat, punctualitatea, ambiția, perseverența, colegialitatea, loialitatea, toleranța, bunătatea, speranța, încrederea...

Mai mult, cu toții ne dorim să ajungă „oameni mari”, să aibă o carieră de succes și să nu ducă grija zilei de mâine, așa cum am dus-o noi. Ne recunoaștem în tablou?

„Ce femei admirabile sunt la creștini!”

Într-o vreme în care toată forța și toată energia părinților se concentrează pe educația copiilor și pe viitorul lor, prea puțini dintre noi ne mai gândim și la creșterea spirituală. Cu gânduri de bine, îi vedem peste ani „oameni la casa lor”. Este normal să fie așa. Dar, câți dintre noi, părinții de astăzi, ne mai dorim ca măcar unul dintre copiii noștri să fie cinstiți ca sfinți ai Bisericii? Să știm că din toate defectele noastre s-a născut un om care a dobândit Împărăția lui Dumnezeu și de acolo a devenit mijlocitor și ajutător pentru întreaga lume? Să fie doar o utopie?...

Istoria Bisericii ne demonstrează că nu. Au existat și credem că încă mai există exemple de părinți care și-au dorit și au purtat copiii pe cărarea sfințeniei. Elogiul mamelor creștine, sintetizat în spusele retorului și profesorului păgân Libarius – „Ce femei admirabile sunt la creștini!” – a fost confirmat de mame de sfinți și femei creștine. Cele două Macrine, bunica și sora Sfântului Vasile cel Mare, Emilia, mama Sfântului Vasile, Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, Monica, mama Fericitului Augustin, acestea sunt doar câteva exemple.

„Fiul meu, mai rabdă puţin, ca să ajungi şi fiu al Tatălui Celui din Ceruri”

Pomenirea celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei, la început de primăvară, ne aduce în față icoana unei astfel de mame. A unui suflet care a ales Viața în Împărăția lui Dumnezeu pentru fiul ei, dimpreună martir creștin în rândul tinerilor soldați romani.

Istoria a zugrăvit jertfa acestor tineri trăitori în secolul al IV-lea. Sfântul Vasile cel Mare, în Omilia a XIX-a, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Efrem Sirul și istoricul Sozomen confirmă actul martiric al celor 40 de mucenici din Armenia. Soldați ai unei legiuni romane, tinerii creștini au refuzat să participe la ritualurile pâgâne oficiate în cinstea împăratului care era cinstit drept zeu în panteonul roman. „Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Iar când s-a făcut ziuă, li s-au frânt fluierele picioarelor şi așa au luat cununile muceniciei”, arată actul martiric.

După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care se pare că era cel mai tânăr, mai sufla încă. Trupurile celorlalți 39 au fost încărcate într-o căruță, cu scopul de a fi arse și date țărânei. Meliton, al patruzecilea mucenic care încă mai trăia, a fost lăsat deoparte, cu gândul că se va însănătoși și se va lepăda de Hristos.

Șansa lui de a câștiga Împărăția lui Dumnezeu și cununa muceniciei a fost, în acest context, tocmai mama sa. Nu plecase de lângă lac toată noaptea. Suflet de mamă sfântă! Se gândise probabil ca nu cumva tinereţea lui Meliton şi dragostea de viaţă să-i insufle, în cele din urmă, teamă şi să se arate nevrednic de ceata mucenicilor. „Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din Ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nicio neplăcere, nicio durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta”, descrie un dialog Sfântul Nicolae Velimirovici în Proloagele sale.

Neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor. O icoană a întregii Ortodoxii! A renunțării la ce avea mai scump, la lumina ochilor și la nădejdea bătrâneții! O mamă purtându-și în spate tânărul fiu, fost soldat roman, rănit și însângerat... nu spre spital sau acasă, unde să-i oblojească rănile, ci spre moartea mucenicească, adică spre Viață! „Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama, simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult pentru sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se numere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu”.

O sfântă mamă! O mamă care a ales Viața pentru fiul ei, deși în logica zilei de astăzi am alerga spre viața pământească. Aici trebuie căutată granița dintre sfințenie și cotidian, spune Sfântul Efrem Sirul. Dacă sinaxarul bizantin nu a păstrat numele mamei ce și-a dorit fiul Sfânt, tradiția siriană iacobită o amintește drept Sfânta Areta, protectoarea nașterilor – icoanele ei fiind prezente în mănăstirile iacobite.

Este această mamă un model pentru părinții de astăzi? Greu de răspuns... E o lumină însă, o lumânare în istorie, la care să știm să ne întoarcem cu gândul că există și un alt tip de parenting – unul orientat spre Viață!

Sursa: Doxologia

OTRAVA care face RAVAGII printre copiii din România, dată chiar de părinți. Medici: Avem 2-3 cazuri disperate pe săptămână, inclusiv copii de grădiniță

Copiii şi adolescenţii îşi riscă sănătatea, "drogul" fiindu-le oferit zilnic chiar de părinţi. Medicii susţin că jocurile pe calculator dăunează grav sănătății, iar utilizarea frecventă a computerului a dat naştere dependenţei.

”În multe cazuri se ajunge la psihoterapie și medicație”, spune medicul-şef al Secţiei de psihiatrie pediatrică din cadrul Clinicii de Psihiatrie şi Neurologie pentru Copii şi Adolescenţi a Spitalului „Louis Ţurcanu” Timişoara, Laura Nussbaum.

Numeroşi copii au încă de mici tablete şi laptopuri, de cele mai multe ori manevrând fără probleme tastatura şi mouse-ul înainte de a învăţa să scrie cu stiloul.

”E adevărat că accesul copiilor la noile tehnologii le dezvoltă abilități și aptitudini, dar lucrurile trebuie făcute cu măsură, iar debutul în mediul virtual trebuie amânat cât mai mult cu putință. Calculatorul, tableta și telefonul mobil dau dependență. Avem foarte multe cazuri de copii de la grădiniță sau de la clasele primare. Aceștia nu își doresc nimic altceva decât să se joace pe calculator. Cu cât vârsta la care copiii au acces la calculator e mai mică, cu atât este mai periculos în ceea ce privește adicția”, spune medicul timișorean.

O dată cu creşterea în vârstă, se ajunge la cazuri în care copiii chiulesc de la ore pentru a sta cu ochii ațintiți pe monitor și mintea conectată la o realitate virtuală, de cele mai multe ori violentă.

”Unii dezvoltă ticuri, alții sunt agitați. La mulți se exacerbează anumite probleme mentale sau comportamentale care altfel ar fi trecute mai ușor cu vederea. Avem mulți copii hiperactivi. Unii ajung la obezitate deoarece refuză orice fel de mișcare. Alții refuză să mai mănânce și nici apă nu mai beau ca să nu își întrerupă jocul. Apoi mai apar și alte probleme. Copiii fug de realitate și se refugiază în mediul virtual pentru că altfel controlezi lucrurile în joc. Mai mult, sunt cazuri în care copiii socializează doar online, ei acolo trăiesc. De asemenea, sunt și foarte mulți elevi la care bioritmul este perturbat. Unii ajung să doarmă doar două ore din 24. Alții dorm doar câteva ore după trei-patru zile de nesomn pe motiv că trebuie să termine un nivel de joc. Se ajunge în situația în care copiii nu mai au limite”, spune Laura Nussbaum, citată de Renașterea Bănățeană.

Majoritatea părințiilor vin la un consult de specialitate abia când situația scapă de sub control, iar părinţii se impacientează că nu mai găsesc soluţii:

”În cele mai multe cazuri copiii sunt aduși la medic când s-a instalat deja dependența și copiii nu își mai doresc nimic altceva decât se se joace pe computer. Chiulul școlar și rezultatele slabe la învățătură sunt semnalele care îi mobilizează pe părinți. În multe cazuri din rândurile elevilor de la clasele mari de gimnaziu și ai adolescențiilor de la liceu se ajunge la psihoterapie și medicație. Întâlnim o psihopatologie urâtă de tip maniacal, depresie, agitație, simptome psihotice cu halucinații și chiar stări suicidare sau tentative de suicid”, spune medicul-şef al Secţiei de psihiatrie pediatrică de la ”Louis Țurcanu”.

”Avem două-trei cazuri disperate pe săptămână. Patologia este mai greu de recunoscut, iar pacienții ajung la medic când situația scapă de sub control. Foarte puțini părinți vin la timp, majoritatea apelează la specialist abia atunci când copilul nu mai funcționează în nici o direcție. Cu cât se amână rezolvarea problemei, lucrurile se agravează. Cele mai grele cazuri sunt cele în care și mediul familial este perturbat.”, precizează Laura Nussbaum.

Potrivit specialistului timișorean, o mare parte din vină o poartă părinții care nu limitează accesul copiilor lor la computer, ba chiar îi neglijează, dedicându-și timpul în special situației financiare, cu speranța că banii rezolvă toate problemele.

”Dependența de calculator și consumul de substanțe interzise merg mână în mână. Rezolvări sunt, dar trebuie lucrat. Din cauza incosecvenței părinților avem însă puține reușite. Din păcate pentru foarte mulți părinți primează banii, iar copiii se simt abandonați și lipsiți de valoare, astfel că se impune și terapie de familie pentru ca pacienții să nu se mai simtă singuri, ci să se simtă valorizați”, spune Laura Nussbaum.

Conform medicului timișorean, timpul petrecut la calculator de un copil ar trebui să fie de 15-30 de minute zilnic, în funcție de vârsta acestuia. Mai mult, acesta trebuie antrenat de părinți în tot felul de activități care să-i capteze interesul. Nu în ultimul rând, elevii mari trebuie să-și dea seama ei singuri că jocul și interacțiunea cu semenii doar virtual le afectează sănătatea.

Ce trebuie să facem pentru a-i învăța pe copiii noștri să fie independenți – sfaturi date de Ekaterina Burmistrova

de Ekaterina Burmistrova, pravmir.ru

De multe ori, părinţii sunt nevoiți să audă cât este de necesar și de util pentru copii să fie de independenţi. Dar nu în multe cărți din domeniul educației se vorbește despre cât de greu le este părinților să treacă prin această autonomie. Psiholog și mamă a 10 copii, Ekaterina Burmistrova ne vorbește despre cum poți sprijini familia să realizeze independența copiilor.

Există un concept în psihologia dezvoltării –„zona de dezvoltare proximală” (ZDP).

Să presupunem că un copil are o anumită abilitate X – poate încălța pantofi cu scai. La următoare abilitate Y (încălţarea pantofilor cu șireturi) el nu este capabil să ajungă singur. Între aceste abilități există o anumită distanță. E nevoie de ceva timp până când copilul va fi capabil să facă acest lucru. Dacă noi nu-l vom ajuta într-un fel, acest lucru se va rezolva într-un anumit timp destul de lung.

Lenea la copii / Sfaturi pentru părinți

foto: hdwallwide.com

Psihologul şi psihoterapeutul Anastasia Bondarciuc ne vorbeşte despre cum putem lupta cu lenea la copii şi greşelile tipice pe care le fac părinţii în această luptă.

Cât de des auzim în comunicarea cu cei din jur: „E aşa de leneş. Nu ştiu cum să depăşesc asta, cum să îl oblig. Şi el suferă din această cauză”.

Se presupune că lenea este dorinţa oamenilor de a prospera fără a depune vreun efort. Adică, aceştia consideră că de ei ar trebui să se aibă mereu grijă şi totodată nu vor să îşi asume responsabilităţi nici faţă de cineva, nici măcar faţă de sine.

Citim de la E. Popova în Teologia morală: „Leneşul trage de timp şi aşteaptă poate cumva să îi facă cineva treaba în locul lui, iar cel sârguincios, şi fără să fie nevoit, va îndeplini încă o dată şi datoria acestuia; pentru că în unele cazuri lucrurile nu suportă o amânare. În acest fel, cel dintâi, nejustificat îl întrece pe celălalt”. Aceasta lene îl coboară pe stăpânul său la starea de copil, de care toţi ar trebui să aibă grijă. Şi, foarte des, atunci când părinţii se plâng de pasivitatea copiilor lor, poţi auzi: „Petrică al meu e aşa un leneş”, „Şi eu mă rog de ea: Mariuco, dar hai fă şi tu măcar ceva”. Astea fiind spuse pe un ton moale, aproape ca o rugăciune. De obicei eu pun o întrebare ciudată la prima vedere: „Îmi cer scuze, dar despre cine vorbiţi acum?”

- Cum despre cine? Despre copilul meu.

– Dar el are deja 13 ani. Chiar credeţi că el este încă Petrică? Că trebuie să îl imploraţi?

– Vai, într-adevăr, când îi spun Petrică, îmi aduc aminte de o poză în care el avea doar 4 anişori.

Dar ce să mai zicem de 13. Uneori vezi că omul are 44, şi el tot …”-ică” sau ’’-uşor’’ a rămas şi cu aceeaşi expresie a feţei de copil.

Cineva va spune că aici nu e decât o exprimare a iubirii. Sufixele lingvistice fiind nu doar afective ci şi diminutive. J. Lakan scria, că limba vorbeşte despre noi. Avem tendinţa să alipim semnificaţia la semnificant. Şi dacă îl numim pe un om de-a lungul vieţii ’’-ică’’ atunci automat îi transmitem un mesaj ascuns:’ „tu, copilaşul meu iubit’’, adică: „Îmi placi aşa mic. Numai te rog să nu creşti’’ .

Nu e de mirare că acest copil nu face nimic. Atunci când părintele va începe să îşi schimbe atitudinea și feedback-ul ascuns ,va începe să se schimbe şi copilul. Dacă atitudinea nu se va schimba, atunci părintele cu o mână va crea, încurajând dragostea faţă de muncă, iar cu altă va distruge.

Dar, pasivitatea mai are şi alte motive. Scriu cu acordul tuturor eroilor acestei istorii…

S-a adresat o mamă cu o întrebare foarte simplă: „Fetiţa mea este leneşă. Ce să fac?’’ Într-adevăr, ziua ei arăta de parcă fetiţa era foarte leneşă. Dorea să doarmă cât mai mult, nu dorea deloc să facă temele singură şi lipsea în totalitate dorinţa de a avea grijă de garderoba proprie. Toate astea fiind în grija mamei. Şi dacă mama, spre exemplu, nu reuşea cumva să cureţe, să repare ceva, atunci fetiţa aşa şi mergea la şcoală.

Cu toate că această fetiţă este foarte capabilă. Şi să prepare ceva putea singură şi cu sportul să se ocupe îi reuşea de minune, dar nu avea în astea o continuitate şi, în plus, perioade lungi de inactivitate.

Şi copila, de altfel, le explica pe toate prin simpla lene. Uneori asemenea verdicte îi închid omului posibilitatea de a se înţelege pe sine. „De ce mi se întâmplă toate astea, ce e cu mine?’’ , „Aa, totul este clar. Sunt leneş. trebuie să mă adaptez’’. Gata, căutările cauzei încetează şi adaptarea se termină cu dezamăgire.

Deci, este important să pui la îndoială asemenea concluzii speculative. Aşa să fie oare? Iar în minutul 40 al discuţiei, când am aprofundat un pic starea copilului, fetiţa a început să plângă şi a povestit următoarele: „Mă urăsc. Nu îmi place nimic la mine”. La următoarea întâlnire a declarat că ura faţă de sine este încă prezentă. Desigur, epitetul „leneş’’ doar înrăutăţea această problemă.

Nu trebuie redus totul la scăderea stimei de sine… Asemenea auto-agresivitate privează copilul de posibilitatea de a se dirija pe sine şi viaţa sa. Aici apar multe întrebări. Iar una din ele e: de ce toată agresivitatea copilul o îndreaptă asupra sa şi încă sub formă ascunsă?

Asta fiind formula unui caracter depresiv. De aceea e foarte important să nu ne grăbim să evaluăm copilul, neînţelegând starea lui în profunzime. Să nu ne grăbim în a ne înţelege copiii. Aceasta poate ruina ultima speranţă a copilului că va fi auzit.

În concluzie:

Puneţi-vă întrebări: „Care este partea mea de vină pentru care copilul este leneş?’’, „Ce sistem de relaţie clădesc eu?’’, „Atunci când vorbesc cu copilul, îl implic în activităţi, mă comport cu el corespunzător cu vârsta lui?”

„Oare am diagnosticat corect? E lene, sau copilul e dezamăgit de sine, de mine, de viaţă?”. Atunci nu are rost să critic, ci să încerc să vorbesc cu el. „Sune-mi, ce ai, care ţi-e dispoziţia?”

Desigur, nu am luat în considerare toate cauzele „stării de lene’’. Aceasta poate fi şi o epuizare a resurselor, adică o necesitate de odihnă îndelungată, astfel că omul renunţă la îndatoririle elementare, cu toate că nu înţelege că e epuizat.

Şi lenea ca împotrivire nu e întotdeauna conştientă. Asemeni problemelor de vitalitate, adică urmând gândurile lui J. Lakana, se poate spune:„Important e să nu înţelegem prea repede’’. Învăţăm să suportăm neînţelegerile, numai aşa putem înţelege ceva în profunzime. Şi să nu ne mulţumim cu concluzii pripite.

Dar cum să înţelegem? Nicodim Sviatogoret recomanda: „…cel ce vrea să îşi cunoască neputinţa din însuşi adevărul vieţii sale, acela să nu vorbească zile în şir, dar măcar o zi să îşi urmărească gândurile, vorbele şi faptele: la ce s-a gândit, ce a spus şi ce a făcut”.

Traducere: Irina Chescu

Sursa: Știri pentru Viață

PISCU - GLASUL FRUMOSULUI / Sfaturi pentru părinţi

Fata care fugea pe trepte

- În timpul facultăţii, ai întâlnit-o pe doamna şi iubirea vieţii tale. Atât de serios a fost totul, încât ai întrerupt un an facultatea, ca să îţi poţi vedea, în tihnă, de dragostea ta. Care e povestea voastră?

- Pentru mine a fost ca un salt. La un moment dat, în facultate, a trecut pe lângă mine, alergând pe trepte, câte două-trei odată, o fată. Avea un aer care m-a făcut să-mi spun: "Mi-ar plăcea să-mi fie nevastă fata asta!". Era prima oară când am spus lucrul ăsta despre cineva. Nu pot să spun şi că Adriana, viitoarea mea soţie, m-a plăcut din prima. A trebuit să fac eforturi mari să-i atrag atenţia asupra mea. Să o atrag. Era la Istoria Artei. În fine, într-un an de zile, ne-am şi căsătorit. Şi, datorită ei, mi-am schimbat felul de a trăi şi a gândi. A fost o asumare totală. Era curată sufleteşte şi credincioasă. O întrebam la ce biserică merge şi acolo mă duceam şi eu. Aşa că, din facultate, am început să mergem împreună la biserică. Dar ea mergea încă din liceu. Apoi, imediat, am făcut şi un copilaş. Am reluat facultatea şi... n-a fost uşor, dar era foarte frumos. Adică, n-am simţit că era greu. Pluteam într-un fel, aşa... Şi acum avem şase copii: trei băieţi şi trei fete.

- Doi oameni moderni cu şase copii, ca în vremurile bune ale românilor.

- Este o asumare. Soţia mea este genul de om pentru care nu există cale de mijloc. Dacă şi-a asumat ceva, face. Şi nu simţim neapărat o greutate în plus. Şi-apoi, ei coabitează, îşi creează un soi de preocupare tot timpul. Când ai un singur copil, mi se pare foarte greu. Cu mai mulţi e uşor. Totul ţine de mentalitate şi de comoditate. Şi apoi, noi avem prieteni cu mulţi copii, şi toată lumea e fericită. Mergi la biserică şi te întâlneşti cu alţii, care au patru-cinci copii. Oricum, e un miracol pe care noi nu-l putem gestiona. Nici nu ne gândim la subiectul ăsta prea mult. Deocamdată, proiectele merg profesional foarte bine, nu suntem disperaţi să devenim cei mai grozavi artişti, facem cât putem şi, slavă Domnului, lucrurile se mişcă. Nu suntem nici în nevoi.

- Cum este viaţa voastră de zi cu zi, la umbra Mânăstirii Ţigăneşti?

- Locul ăsta a fost şi este pentru noi ca o baliză. Şi mânăstirea, şi toată priveliştea ce o înconjoară, ca un paradis regăsit.

Satul de olari

- În prezent, lucrezi şi locuieşti cu toată familia la Piscu, un sat de lângă Bucureşti, din comuna Ciolpani. Cum aţi ajuns aici?

- Piscu era un sat curat, cu case modeste, unitar, ceea ce mi-a plăcut. Era încă un sat cu mulţi copii. Nefiind trafic pe stradă, strada este o promenadă perpetuă. E un amuzament în felul în care oamenii stau la terase şi beau. Mie îmi place spiritul ăsta balcanic, mai mult decât modul occidental de a trăi. Pentru că este viu. Dar am văzut şi nişte construcţii ciudate prin curţi şi am întrebat ce sunt. Mi-au spus că sunt cuptoare de olărit. Piscu fusese cel mai puternic centru de olărit din zona Bucureştiului. Oalele lor ajungeau până la Dunăre. Până la Olteniţa mergeau cu căruţele şi făceau troc sau le vindeau. La Piscu, acum 30 de ani, erau 70 de olari. Acum mai sunt doi-trei. Făceau o ceramică simplă, fără mari virtuţi estetice, dar ieftină şi în cantităţi foarte mari. La revoluţie, încă se lucra pe rupte aici. Apoi, totul s-a şters cu buretele. N-au mai vândut. După '90, România a fost invadată de chinezării şi de plastice. Acum, şi când te duci la biserică, coliva se dă în pahar de plastic.

- Bucovineanul din tine s-a integrat uşor printre ei?

- Faptul că aici a fost un sat de olari şi că ei au lucrat de generaţii meşteşugul ăsta, eu cred că le-a dezvoltat o abilitate mult peste medie. O anumită înţelegere a meşteşugului, nu doar al olăritului. Pricep foarte repede ceea ce vreau să le spun, ceea ce le dau ca sarcină, şi au o manualitate surprinzătoare. Vine din moştenirea lor genetică. Există un mare potenţial la Piscu. Şi nu doar aici. Cei care au companii ce dezvoltă businessuri, cred că ar putea să-şi aleagă sate româneşti, unde oamenii au făcut ceva cu mâinile. Care au făcut un obiect de la cap la coadă, au vândut, ştiu ce înseamnă să produci ceva. Acum, asta le lipseşte meşterilor: să fie respectaţi. Îmi amintesc, de pildă, un olar, un vecin de-al meu, care trecea mereu pe la mine şi-mi tot spunea: "O să vin eu o dată, domn' Virgil, să vă fac nişte oale grozave!". Ei, şi numai ce-l văd cum apare într-o dimineaţă, proaspăt şi îmbrăcat curat. Şi până seara, făcuse 12 oale mari şi frumoase. Era transfigurat. Mi-a spus: "Ştiţi, domn' Virgil, noi, artiştii ar trebui să fim mai apreciaţi". M-a emoţionat spusa lui, pentru că în ochii celor din sat, el e un amărât, un om distrus de băutură şi sărăcie. Din păcate, societatea s-a dezis de o categorie de oameni care înainte avea o anumită demnitate. Dispar obiectele făcute manual, dar dispare şi un anume tip de om. Iar asta e mult mai dramatic.

Şcoala Agatonia

- Cum v-aţi implicat, tu şi soţia ta, Adriana, în viaţa satului de olari?

- Mai întâi am înfiinţat o asociaţie numită "Gaşpar, Baltazar, Melchior". Cei trei magi. Am făcut-o ca să implicăm copiii în proiecte culturale. Sunt şase-şapte ani de atunci. Şi aşa, în fiecare an, am tot dezvoltat proiectele, se fac tabere cu copiii din sat. De exemplu, duceam copiii din Piscu în Maramureş şi aduceam copiii din Maramureş la noi. După aceea, s-a născut această mică şcoală a noastră, "Şcoala Agatonia". Am numit-o aşa după un sfânt, Sf. Agaton, care era olar. Şcoala era gratuită, şi trei ani de zile am susţinut-o cu propriile fonduri. Adriana, soţia mea, era şi învăţătoare la o clasă. Acum avem trei clase cu 18 copii, din care trei sunt ai noştri. Iar şcoala are un specific aparte: preocuparea pentru patrimoniu şi meşteşuguri. Olărit şi ţesut. Avem şi meşteri din sat. Îi chemăm pe rând. Nu şi-au pierdut ştiinţa şi le place să lucreze cu copiii. De exemplu, am avut două proiecte foarte interesante, în care am implicat copii. Mai întâi, am fost invitaţi la standul de carte al României de la Târgul de Carte de la Londra. Copiii au ilustrat proverbe româneşti, prin serigrafie, am imprimat un divan care a tronat în mijlocul standului românesc. A fost aşa frumos! Iar acum doi ani, am organizat o tabără de patrimoniu la Pescara, în Italia. Copiii au stat acolo gratuit 10 zile. Copiii de la şcolile italieneşti veneau şi ei şi făceau tehnici în spaţiul nostru expoziţional. Învăţau să facă linogravură, să facă olărit. Copiii noştri îi învăţau pe cei italieni.

Sursa: Formula As

Părinții permisivi din Suedia au dat naștere unei generații de monștrii? Ce se întâmplă cu copiii lăsați să facă tot ce vor - de la prăbușirea disciplinei în școli până la suicid

“Parintii permisivi din Suedia au dat nastere unei generatii de monstri?”, se intreaba Judith Woods intr-un articol cu acelasi titlu publicat in The Telegraph, care pune in discutie efectele modelului scandinav de a-ti creste copilul. Stilul permisiv de a fi parinte creeaza o generatie de tineri adulti fara empatie sociala, care, dupa o copilarie de rasfat, sfarsesc prin a fi dezamagiti in viata, sustine psihiatrul suedez David Eberhard, tatal a 6 copii. Potrivit acestuia, “a-i spune ‘nu’ unui copil nu este acelasi lucru cu a bate un copil”.

Judith Woods isi incepe articolul din The Telegraph povestind reactia fiicei sale de 5 ani atunci cand este contrazisa sau nu i se face pe plac. O simpla rugaminte de a inchide televizorul si de a se imbraca starneste o adevarata furtuna: “Pot sa vad cum pe spranceana amenintatoare se aduna norii negri de furtuna, cum i se ingusteaza ochii, buzele-i stranse intr-o nemultumire shakespereana, pe masura ce cauta cea mai dureroasa, intepatoare ingratitudine care-i poate trece prin cap: ‘Nu mai esti prietena mea!'”

In conditiile in care tot mai multi copii devin de nestapanit atunci cand sunt lasati sa faca tot ceea ce vor, moda veche de crestere a copiilor ar putea reveni in actualitate chiar si in Scandinavia, scrie Judith Woods, care precizeaza ca exact tarile care altadata se mandreau cu stilul inovator de crestere a copilului acum se gandesc daca este intelept sa-ti lasi copilul sa faca ce vrea, ori de cate ori vrea.

Stilul permisiv de a fi parinte creeaza o generatie de tineri adulti fara empatie sociala, care, dupa o copilarie de rasfat, sfarsesc prin a fi dezamagiti in viata, sustine psihiatrul suedez David Eberhard, tatal a 6 copii. Potrivit acestuia, “a-i spune ‘nu’ unui copil nu este acelasi lucru cu a bate un copil. Parintii ar trebui sa se comporte ca parinti, si nu ca cei mai buni prieteni. Ar trebui sa isi pregateasca copiii pentru viata adulta invatandu-i cum sa se comporte, nu tratandu-i ca pe printi si printese. In Suedia, ei cred ca orice forma de interventie impotriva copilului este o forma de molestare“.

“Asa-zisii experti cred ca parintii trebuie sa negocieze mai degraba decat sa pedepseasca. Au inteles gresit conceptul de a fi parinte. Copiii nu sunt atat de fragili precum cred ei“, sustine David Eberhard, autor al cartii “How Children Took Power”, citat de Telegraph.

Psihiatrul sustine ca acest stil de a-ti lasa copilul sa fie seful a esuat; ca dovezi, el arata catre prabusirea disciplinei in scoli si a calitatii actului educational, dar si spre cresterea ingrijoratoare a tentativelor de sinucidere in randul adolescentilor.

Suedia a fost prima tara care a interzis pedepsele fizice, in 1979, pentru ca apoi opinia sa fie ca cei mici trebuie sa fie tratati ca adulti. Valorile egalitare ale social-democratiei s-au soldat insa cu un dezastru in familie, noteaza publicatia.

Frank Furedi, sociolog, profesor emerit la University of Kent si autor al “Paranoid Parenting”, este citat in articol spunand ca “cea mai tulburatoare caracteristica a societatii suedeze este abdicarea voluntara din autoritatea de adult”. “A inceput cu stigmatizarea pedepsirii copiilor si a transformat-o intr-o frica de a-i disciplina, ceea ce este lucrul pe care parintii ar trebui sa il faca”, iar ingrijorarea nu este ce li se intampla cand sunt copii, “ci ce se intampla cu ei pe masura ce cresc“, avertizeaza Frank Furedi.

In tarile scandinave, copiii nu incep educatia formala mai devreme de 6 sau 7 ani, lucru pe care specialistii in educatie l-au calificat adesea preferabil sistemului britanic, in care toti copiii trebuie inscrisi in sistemul de educatie pana la 5 ani, noteaza Judith Woods.

Aceasta face referire si la o scrisoare trimisa in septembrie 2013 la The Daily Telegraph de un grup de specialisti britanici in educatie – printre care si Lord Layard, director al Well-Being Programme la London School of Economics, si David Whitebread, senior lecturer in psihologia educatiei la Cambridge University – care au sustinut ca modelul scandinav ar trebui copiat.

Psihiatrul suedez David Eberhard avertizeaza insa ca problemele sociale sunt in crestere in scolile din Suedia, unde elevii refuza in mod obisnuit sa urmeze instructiunile profesorilor, iar problemele continua in ceea ce el numeste o viata adulta neimplinita. Potrivit acestuia, “asteptarile lor [asteptarile copiilor – n.red.] sunt prea mari si viata e prea dura pentru ei. O vedem in tulburarile de anxietate si de automutilare, care au crescut in mod dramatic“.

“Tinerii din Suedia tind sa fie foarte dezamagiti in viata, mai ales in jurul varstei de 20 de ani“, sustine Eberhard, care precizeaza ca desi se inregistreaza o scadere a sinuciderilor, “exista o crestere uriasa a tentativelor de sinucidere, mai ales in randul fetelor cu varste cuprinse intre 15 si 25 de ani“.

Sursa: Familia Ortodoxă

Marea Britanie: O școală de prestigiu are în vedere eliminarea temelor pentru a combate depresia elevilor

Cheltenham Ladies ‘College, una din cele mai prestigioase școli din Marea Britanie, are în vedere interzicerea temelor pentru acasă, pentru a combate depresia din rândul elevilor.

Elevii de la școala de 11.000 £ pe an vor avea, de asemenea, clase de meditație săptămânale începând cu luna septembrie.

Eve Jardine-Young, directoarea școlii vechi de 162 de ani, a declarat pentru The Times că profesorii vor fi, de asemenea, instruiți în a depista semne de depresie și anxietate.

“Am reflectat foarte mult în ultimii ani la tendințele mari, naționale și internaționale, în înrăutățirea stării de sănătate mintală la adolescenți.”

Doamna Jardine-Young spune că a devenit îngrijorată de ceea ce a văzut ca fiind o criză de stres și nefericire în rândul adolescenților. Vârsta medie la care depresia este diagnosticată pentru prima dată a scăzut de la 29 ani în 1960 la 15 și jumătate, în ultimii ani, a adăugat ea.

Informația, preluată imediat de presă, a fost apoi “nuanțată”, dar nu negată, de directoare: “Măsura nu este nici iminentă, nici hotărâtă. Dar este încă de actualitate în discuțiile școlii, care dorește să includă părinții și elevii în decizie.”

Cu toate acestea, profesori importanți din alte școli independente nu sunt de acord cu ideea.

Vorbind la Sky News, Sir Antony Seldon, maestru la Wellington College din Berkshire, a declarat: “Nu ar trebui să ferim fetele și băieții de anxietate și de stres.”

“Viața este stresantă. Viata de adult este stresantă, așa că dacă nu-i învețăm să facă față acestor lucruri, nu-i vom pregăti pentru a face față în lumea adulților.”

“Asta înseamnă școala: îi ajută pe copii să învețe să devină adulți, să învețe să-și asume ei înșiși responsabilități, mai degrabă decât să răsfețe tinerii.”

Ar putea fi mult mai relevant să fie căutat în cauzele acestor depresii, probabil, mult mai profunde decât simpla doza zilnică de stres suportată de către toți copiii din țară de zeci de ani…

Dacă acești tineri au încetat pur și simplu să spere, fără nădejde? Și dacă aceste fete nu mai găsesc sens vieții lor într-o societate care prezintă feminitatea lor ca pe o alienare? Și dacă este vorba de familiile lor destrămate și de violența din relațiile lor romantice și sexuale succesive? Și dacă am pune în discuție și pedagogiile noi, care fac atât de dificile, și uneori imposibile, analiza și gândirea? Și dacă am lua în seamă deșertul spiritual în care trăiesc atât de mulți tineri, cu siguranță înfricoșător?

Sursa: reinformation.tv

Traducere şi prelucrare: Liliana Puescu

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Te lupți cu adolescentul tău? Încearcă aceste 4 sfaturi / Sfaturi pentru părinţi

Sursă: FamilyShare

Să crești niște adolescenți nu este deloc ușor. Ei sunt, într-un final, îndeajuns de independenţi pentru a fi stăpâni pe decizii, însă nu au destulă experiență de viață pentru a face alegerile cu discernământ.

Pe de o parte, nu ai suficient timp să-ţi înveți adolescentul toate lucrurile care îi sunt necesare, pentru a i le face cunoscute înainte de a se lovi de unul singur de ele, dar se poate nici să nu vrea să accepte ceea încerci să-l înveți. Câteodată pare că te ignoră și preferă să învețe lucrurile pe o cale mai dificilă, indiferent de cât de convingător ai fi.

Dar, decât să te lupți cu adolescentul tău, mai bine citește aceste patru sfaturi pe care le poți aplica imediat:

Examinează motivațiile din spatele hotărârilor tale

Nu îți trebuie o lungă experiență în a fi părintele unui adolescent până să fii tras la răspundere cu privire la justificările din spatele recomandărilor pe care i le faci. Sună cam așa: „Pur și simplu ai o problemă cu prietenii mei! Ăsta e motivul pentru care nu mă lași să ies!” sau „De ce nu pot lua mașina? Nu ai încredere în mine?”.

Adevărul este că și dumneavoastră, ca părinți, nu sunteți perfecți. Și oricât încerci, nu ai cum să-l ajuți, ceea ce poți face este să dai la o parte propriile imperfecțiuni. Câteodată, justificările expuse adolescentului sunt într-adevăr lipsite de sens, prejudecățile proprii fiind puse în calea luării unor decizii parentale înțelepte. Adolescentul îți va reproșa inconsistența motivațiilor în ceea ce privește deciziile pe care le iei, așa că trebuie să te mobilizezi în a le afla – doar pentru a te asigura că faci alegerile corecte.

Gata cu țipetele

Ai mai auzit asta de câteva ori înainte, dar repetarea merită osteneala. Țipatul nu face decât să înrăutăţească situația. Acesta sporește intensitatea emoțiilor și este un mod sigur de a te înstrăina de adolescent. Țipatul îi spune tânărului că tu vrei să-l subminezi și că folosești agresiunea pentru a-l convinge. În realitate, acesta este ultimul mesaj pe care vreți să i-l transmiți. În loc de să țipi, mai bine îți păstrezi vocea calmă și să discuți cu copilul. S-ar putea ca el să nu te asculte, dar, de fapt, el nu te ascultă nici atunci când țipi. Prin decizia de a nu țipa la copilul tău, până la urmă, măcar nu vei agrava starea situaţiei.

Nu vă angajați în lupta pentru putere

Adolescenții sunt dificili, deoarece îşi dezvoltă în această etapă a vieții independența. Asta înseamnă că ei încetează să-ți mai dea ascultare și experimentează lucruri pe propria răspundere. Acesta e un lucru bun. Tu îți dorești ca adolescentul tău să fie liber. Printre alte lucruri, asta îl ajută să se lanseze cu succes în viața de adult.

Deoarece tânărul începe să devină independent, înseamnă că începe și să-ți nege regulile și autoritatea. În loc să te angajezi în lupta pentru putere prin încercarea de a-ți convinge copilul că tu ești cel care are dreptate, mai bine mai repetă-i o dată lucrurile. După un timp, el va învăța să asculte din prima, iar tu nu-i vei știrbi independența.

Încearcă să nu îți folosești în exces influența împotriva lor

Ca părinte, este ușor să impui viziunea ta peste cea a adolescentului. Tu eşi cel care-l îngrijește, cel care-i poate confisca cheile ori telefonul, etc. Dar toate acestea nu-l vor face pe copil să învețe niște lecții. Nu-l învață decât să te considere nebun. În loc să fie transparent cu tine, el va începe să se împace cu tine și să facă lucruri pe la spatele tău pentru a evita pedeapsa.

În schimbul utilizării în exces a influenței împotriva tânărului, încearcă să forțezi consecințele naturale cât mai mult posibil. De exemplu: dacă adolescentul are o petrecere și sparge televizorul, fă-l să plătească pentru un nou televizor – și nu-i da nicio alocație între timp, până când nu achiziționează televizorul. Acestea fiind spuse, tu nu trebuie să îi iei mașina sau telefonul. Adolescenții știu când faci lucruri mai puțin necesare doar să le faci viața mai colorată. Acest lucru crează resentimente, neîncredere și o serie de lucruri rele pe care nu ți le dorești de fapt.

Da, să fii părintele unui adolescent este greu. Dar aceste sfaturi pot ajuta în oprirea luptei dintre tine și copilul tău și începerea construirii relației tale cu el – construirea unei relații cu propriul copil până la urmă va fi mai bună decât orice luptă posibilă.

Traducere: Zoe Cristina

Preluare de pe Știri pentru viață

********************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Alăptatul poate reduce riscul apariţiei celui mai frecvent diagnosticat tip de cancer la copii – leucemia

foto: freedigitalphotos.net

Sursă: news.health.com

Un nou studiu evidenţiază faptul că alăptatul natural – efectuat chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp – are capacitatea de a reduce riscul de dezvoltare ulterioară a leucemiei infantile.

Cercetătorii au constatat o reducere cu 19% a riscului de apariţie a leucemiei infantile la copiii alăptaţi natural pe o perioadă de minim 6 luni, faţă de copiii care nu au fost niciodată alăptaţi în mod natural, sau faţă de cei care au fost alăptaţi natural pe o perioadă de timp mai scurtă de 6 luni.

“Alăptatul la sân este o măsură preventivă de sănătate publică extrem de accesibilă şi de ieftină. Această măsură a fost, în numeroase alte studii de specialitate, asociată cu un risc scăzut de dezvoltare nu doar a leucemiei infantile, ci şi a Sindromului Morţii Subite Infantile (SMSI). De asemenea, la copiii alăptaţi la sân s-a constatat scăderea frecvenţei de apariţie în timp a infecţiilor gastrointestinale şi auriculare, a diabetului de tip 2 precum şi a obezităţii”, susţine coordonatorul studiului, dr. Efrat Amitay, profesor al Şcolii de Sănătate Publică din cadrul Universităţii din Haifa, Israel.

“Aşadar, iată că alăptatul natural oferă un avantaj la nivel general, motiv pentru care această practică ar trebui încurajată şi răspândită la scară largă”, adaugă Amitay.

Deşi s-a demonstrat faptul că alăptatul natural prezintă un număr mare de beneficii atât pentru mamă, cât şi pentru nou-născut, noul studiu a descoperit existenţa unei corelaţii numai între alăptatul natural şi un posibil risc scăzut de dezvoltare a leucemiei infantile. Datorită metodologiei de cercetare aplicată pe parcursul efectuării studiului, nu a putut fi demonstrat faptul că alăptatul natural în sine reprezintă factorul ce conduce la scăderea riscului de apariţie a cancerului.

Conform informaţiilor furnizate de studiul sus-menţionat, publicat în data de 1 iunie 2015 în revista electronică “JAMA Pediatrics”, la nivel global sunt diagnosticate anual aproximativ 175000 de cazuri de cancer infantil. De asemenea, studiul atestă faptul că, dintre toate tipurile de cancer infantil, leucemia, un cancer al celulelor sângelui, este cu 30% mai frecvent diagnosticată, fiind astfel cel mai răspândit tip de cancer infantil.

Pentru a verifica existenţa unei legături între alăptatul natural şi riscul redus de dezvoltare a leucemiei, cercetătorii care au efectuat studiul au luat în considerare un număr de 18 studii efectuate pe grupuri de peste 10000 de copii diagnosticaţi cu leucemie şi peste 17500 de copii sănătoşi.

În cea de-a doua etapă a cercetării, din cele 18 studii menţionate, aceştia au analizat separat un număr de 15 studii pentru a vedea dacă, pentru copiii alăptaţi natural, acest fapt a adus un beneficiu suplimentar comparativ cu cei care nu au fost alăptaţi natural. Motivul excluderii din a doua etapă a cercetării a 3 din cele 18 studii ce au constituit obiectul cercetării în prima etapă, este reprezentat de lipsa de informaţii cu privire copiii care nu au fost niciodată alăptaţi natural.

De asemenea, cercetătorii au constatat că definiţia noţiunii de “a nu fi fost niciodată alăptat natural” era diferită de la un studiu la altul. În unele studii această noţiune echivala cu a nu fi fost niciodată alăptat la sân, în timp ce în alte studii noţiunea era sinonimă cu a fi fost alăptat la sân pe o perioadă de timp mai scurtă de o lună.

Această analiză a scos în evidenţă existenţa unei scăderi cu 11% a riscului de dezvoltare a leucemiei infantile la copiii care au fost alăptaţi la sân.

Autorii cercetării nu au putut explica mecanismul prin care alăptatul la sân protejează copiii de apariţia leucemiei, dar au afirmat că laptele matern ar putea avea o influenţa pozitivă asupra dezvoltării sistemului imunitar al bebeluşului.

“Laptele matern este un aliment complet care furnizează în mod natural toate elementele nutritive necesare bebeluşului în primele sale luni de viaţă. Laptele matern este un fluid viu ce conţine anticorpii produşi de mamă, furnizând, în acelaşi timp, şi alte elemente unice care asigură dezvoltarea atât a unei flore bacteriene sănătoase în intestinele nou-născutului, cât şi a sistemului imunitar al copilului”, a afirmat Amitay.

Laptele matern este benefic în mod special datorită faptului că anticorpii produşi de corpul mamei sunt special structuraţi pentru a anihila efectul dăunător al substanţelor la care sunt expuşi atât mama, cât şi bebeluşul,” a adăugat Amitay.

“Există multe beneficii ale alăptatului natural,” a afirmat Dr. Jennifer Wu, specialist în obstetrică şi ginecologie la Spitalul Lenox Hill din New York. “Cel mai recent studiu, care a luat în calcul informaţiile furnizate de studiile efectuate anterior, evidenţiază o reducere a frecvenţei apariţiei leucemiei la copiii care au fost alăptaţi la sân minim 6 luni. Ar fi indicat ca medicii să adauge acest amănunt la lista de beneficii ale alăptatului la sân, atunci când le încurajează pe proaspetele mămici să-şi alăpteze natural pruncii.”

Traducere: Diana Orzan

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.