Undeva,
în „Cugetări”, Blaise Pascal scrie așa: ”Ceea ce oamenii
prin marea lor înțelepciune nu reușesc să cunoască, religia îi
învață pe copii”.
Să
ne luăm după domnul Pascal sau după domnii Moise și Cernea? Eu,
unul, aleg fără să ezit: Pascal. Și sînt conștient că trăiesc
niște vremuri în care preferința pentru Pascal în dauna grupului
Moise&Cernea s-ar putea să atragă asupra bietului meu cap
fulgere și tunete. Admit, puțin surprins dacă mi se permite, că
ar putea exista oameni care să nu dea două parale pe marele francez
și să prețuiască pe neobosiții activiști români. Mai nou, cei
doi și, poate, alți cîțiva vor să redeschidă frontul luptei
împotriva orei de religie. De fapt, vor să-l permanentizeze.
Supărați că, anul trecut, părinții și elevii au decis categoric
că vor să se predea religia în școli înscriindu-se la aceste
ore, activiștii atei vor să se repete episodul în fiecare an
de-acum înainte. Poate, poate... Au, se vede treaba, chef de
campanii, confuntări și eroism civic; demonul ateismul nu-i lasă
liniștiți nici o clipă. Folosind chițibușuri de prin acte
normative de rang secund, ei ar vrea ca opțiunea elevilor pentru ora
de religie să nu se facă o singură dată, cînd elevul se înscrie
într-o școală, ci în fiecare an. Precizînd că legea lasă loc,
firesc, schimbării de opțiune - adică, un elev înscris la religie
se poate retrage ulterior, după cum un elev care nu a optat pentru
religie la înscrierea în școală, o poate face mai apoi - nu poți
să nu constați că acești oameni vor să aibă, în fiecare
toamnă, cîte o treabă. Par deciși să înceapă o luptă de
gherilă, în care să spere și să raporteze ca victorie fiecare
scădere de jumătate de procent a proporției celor care optează
pentru ora de religie. O luptă pas cu pas, om cu om. Mă întreb,
doar, dacă tenacitatea lor nu și-ar fi putut găsi alte
întrebuințări mult mai utile, dar fiecare este liber să se
investească acolo unde crede că-și află împlinirea.
Ateii
militanți, nervoși din fire, nu obosesc niciodată să atace
Biserica lui Hristos. Ar ataca ei și sentimentul religios al
fiecărui credincios, dar acolo este mult mai dificil de ajuns. Le
este, desigur, mai ușor să se repeadă la instituții, căci ele
greșesc adesea, sînt obiectivate social prin oameni mai mult sau
mai puțin păcătoși, mai proști sau mai deștepți, mai buni sau
mai răi. În plus, percepția publică asupra instituțiilor este,
în genere, ușor manipulabilă. În sufletul credincioșilor, însă,
e mai greu să ajungi. Vînătoarea împotriva lui Hristos continuă
pe străzile cetății, însă ajunge foarte greu în locul în care
Dumnezeu trăiește cu adevărat - în inima credincioșilor Săi.
Așa că potul cel mare, adică inima, se țintește pe căi ocolite.
Cum
poți spera să produci omul care va ajunge să respingă și să
disprețuiască religia? Cea mai bună metodă să faci pe cineva să
disprețuiască cuvîntul lui Dumnezeu este să-l faci cumva să nu-l
audă niciodată, arătîndu-i omului că poate trăi un gen de
existență și fără să știe de Dumnezeu - asta vor cei care se
opun predării religiei în școli. Cu cît știi mai puțin despre
cuvîntul lui Hristos, cu atît ai șanse mai mari să-l socotești
inutil sau, măcar, anacronic. Nu-i așa că poți să mănînci, să
te îmbraci, să te înmulțești, să cîștigi bani, să votezi și
să pleci în vacanțe fără să pomenești măcar o singură dată
pe Domnul? Păi, atunci, înseamnă că n-ai nevoie de El. Vezi, e
anacronic! Și cum putem realiza țelul de a ține oamenii departe de
Dumnezeu? Simplu: ținîndu-i de mici departe de El. Un copil căruia
nimeni nu-i explică ce înseamnă Dumnezeu are toate șansele să
devină ateu - cred militanții necredinței. Între noi fie vorba,
această convingere dovedește că ateii militanți au grave carențe
de cunoaștere a felului în care Dumnezeu lucrează în lume, dar e
treaba lor.
Militînd
împotriva orelor de religie, de fapt, ateii nu luptă pentru nici un
fel de drept al omului sau pentru vreo libertate încălcată, ci
pentru sporirea rîndurilor propriului trib. Este, desigur, legitim -
orice organizație, orice mișcare vrea să-și asigure un viitor. Și
orice viitor al unei organizații sau al unei mișcări se
construiește pe seama unor copii. Întrebarea este dacă prețul ce
se cere a fi plătit pentru ca ateii să-și sporească numărul
merită să fie plătit. În acest caz, prețul este necunoașterea,
ignoranța.
În
mintea ateilor, școala trebuie să abdice de la misiunea ei
esențială de dragul necredinței lor. Toți sîntem de acord că
școala trebuie să dezvăluie copilului în chip cît mai echilibrat
lumea în care trăiește. Și trebuie să fii orb să nu vezi cît
de importantă este religia pentru lumea în care trăim - pentru
istoria ei și pentru prezentul ei. Să ceri școlii să nu spună
nimic copilului despre religie înseamnă să ceri școlii să
ascundă copilului aspecte esențiale ale lumii pentru care,
teoretic, îl pregătește. Cît de echilibrat poate școala povesti
unui copil de român despre România, dacă îi ascunde că peste 80%
dintre locuitorii țării sale se declară credincioși într-o formă
sau alta și nu-i explică acelui copil în ce constă credința
conaționalilor săi?
Autor:
Sever Voinescu
Preluat
de pe EVZ
0 comments:
Trimiteți un comentariu