Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezeu nu vă va părăsi / Cuvinte pentru tineri

Rugăciunea alcătuită numai din cuvinte nu este de niciun folos dacă inima nu se roagă și ea. Dumnezeu nu ascultă decât o rugăciune fierbinte.

Odată, Avva Zoil din Thebaida se întoarce de pe Muntele Sinai și a întâlnit un monah care i s-a plâns cât pătimeau ei la mănăstire din pricina secetei. Zoil l-a întrebat: „De ce nu vă rugați lui Dumnezeu?” Monahul a răspuns: „Noi ne-am rugat și am cerut, dar tot nu plouă.” Atunci Zoil a zis: „Este limpede că nu vă rugați cu osârdie. Vrei să te încredințezi că așa este?” Grăind acestea, bătrânul și-a ridicat mâinile la Cer și s-a rugat. Atunci a căzut pe pământ belșug de ploaie. Văzând aceasta, monahul cuprins de uimire a căzut cu fața la pământ și s-a închinat înaintea Bătrânului, dar acesta, temându-se de slava oamenilor, a fugit degrabă. Însuși Domnul a grăit: „Cereți și se va da vouă” (Lc. 11, 9). Dar gura cea plină de rugăciune la nimic nu folosește dacă inima este deșartă. Inima să fie aceea care să se umple de rugăciune, chiar dacă gura tace. Atunci va auzi și va primi rugăciunea. Dumnezeu ascultă doar o rugăciune fierbinte.

Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezeu nu vă va părăsi. Prin rugăciune recunoaștem două lucruri: neputința noastră și Atotputernicia lui Dumnezeu. Prin rugăciune Îl înălțăm pe Dumnezeu la locul Lui și de asemnenea, îl coborâm pe om la locul lui. Oamenii care nu știu de rugăciune, răstoarnă totul Îl coboară pe Dumnezeu și se înalță pe sine. Lucrul acesta este obișnuit la cei ce nu sunt oameni de rugăciune. Este de ajuns o singură discuție cu ei pentru a vedea cât de sus se țin pe sine și cât de jos pe Făcătorul lor. Unde lipsește rugăciunea, este prezentă trufia. Iar trufia este ca un burduf umflat, ce plesnește de la o singură înțepătură de ac, fiindcă se preface în deznădejde în urma unei singure împunsături a sorții.

Omul înțelept este întotdeauna smerit, iar cel smerit devine prin smerenie foarte înțelept. Când omul smerit caută ajutor de la oameni, el, de fapt, așteaptă ajutor de la Dumnezeu. Și atunci când merge la băi, el se roagă lui Dumnezeu pentru ajutor, fiincă știe că Dumnezeu îl ajută fie în chip mijlocit, fie nemijlocit, fie îndată, fără mijlocirea oamenilor și a lucrurilor, fie prin oameni și lucruri. Pe Dvs. v-a ajutat în chip nemijlocit pe Iosif l-a izbăvit prin oameni, prin niște negustori care mergeau în Egipt. În orice caz, doar Dumnezeu ajută și nimeni altul. „Ajutorul Meu de la Dumnezeu Cel Ce a făcut cerul și pământul”, cum spune Psalmistul (Ps. 120, 2).

Pavel Focșa

Bibliografie: Sfântul Nicolae Velimirovici „Dicționarul Vieții Veșnice” pp. 403-405

Sursa: Ortodox.md

Orice om are o misiune pe pământ - sfinții sunt dovada vie! / Cuvinte pentru tineri

Părintele Sofronie spunea adeseori: „De n-aş fi cunoscut vieţile sfinţilor, de multe ori aş fi căzut în deznădejde, însă datorită lor am putut răbda şi eu mai mult”. Ne este, aşadar, de mare folos să citim Vieţile Sfinţilor, pentru că ele înfăţişează diferitele experienţe şi stadii ale vieţii duhovniceşti, iar când vom ajunge să le cunoaştem noi înşine din cercare, cele citite ne vor fi sprijin şi încredinţare pe calea mântuirii. La vreme de ispită, chiar şi cunoaşterea indirectă a vieţii duhovniceşti poate fi izvor de mare mângâiere, dându-ne curajul să-I spunem lui Dumnezeu: „Doamne, dă-mi să cunosc şi eu acest lucru din cercare”. Aceasta şi aşteaptă Dumnezeu de la noi. În marea Lui bunătate şi mărinimie, Domnul nu ne sileşte niciodată, căci nu vrea să ne constrângă libertatea cu care El Însuşi ne-a înzestrat. Hristos ne dăruieşte cuvintele şi poruncile Lui mântuitoare, dar ne lasă pe noi să le împlinim, să facem un experiment pentru a verifica adevărul Său şi a-l statornici apoi drept singura lege a fiinţei noastre.

Un mod de a efectua acest experiment este să cugetăm la lucrarea lui Dumnezeu cu omul, din care cunoaştem marea cinste de care ne-am învrednicit înaintea Ziditorului nostru. Începem să înţelegem faptul că omul s-a aflat în cugetul lui Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1, 3-5) şi că Domnul i-a purtat de grijă în chip minunat atât în Rai, cât şi de-a lungul cumplitei tragedii a căderii sale. El ni L-a dăruit pe Fiul Său cel Unul-Născut, Care a venit pe pământ ca să răscumpere cu preţul scumpului Său Sânge pe omul vândut rob păcatului. Vedem din negrăita iconomie a lui Dumnezeu faţă de noi cât de măreaţă şi de minunată este chemarea omului.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 107-108)

Sursa: Doxologia

Să nu confundăm dragostea cu sentimentul de atracție / Cuvinte pentru tineri

Nu trebuie să confundăm cu dragostea sentimentul de atracţie care însoţeşte adeseori prima întâlnire dintre un bărbat şi o femeie – aici nu este vorba nici măcar de îndrăgostire. Deşi, bineînţeles, există şi cazuri când această atracţie reciprocă se transformă cu timpul în dragoste.

Pentru ca sentimentul iniţial să devină dragoste este nevoie însă de forţe şi eforturi însemnate – şi, bineînţeles, va trece destulă vreme până când îndrăgostirea va deveni dragoste puternică. Atracţia, pasiunea, îndrăgostirea pot fi piedici foarte mari în calea dragostei. Nu întâmplător cazurile când soţii s-au plăcut unul pe celălalt de la prima vedere reprezintă excepţii foarte rare. De regulă, sentimentul acesta iniţial nu e nici pe departe reciproc, şi foarte frecvent cei doi nu au la prima întâlnire sentimente deosebite unul faţă de celălalt.

Dacă soţii au avut înainte de căsnicie sentimente reciproce fierbinţi şi au ştiut să le păstreze şi să le înmulţească, cinste lor şi laudă! Înseamnă că şi-au construit în mod corect viaţa de familie şi că din mica sămânţă a atracţiei iniţiale s-au priceput să crească minunata plantă a dragostei. (...)

Dacă bărbatul şi femeia s-au îndrăgostit sau nu la prima vedere, de la prima întâlnire, nu are atâta importanţă. Dacă se vor îndrăgi unul pe celălalt depinde numai de ei, de alegerea şi hotărârea lor de a iubi, precum şi de felul în care îşi vor construi fericirea familială.

(Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 78-79)

Sursa: Doxologia

Liturghia neîntreruptă a minţii omeneşti / Cuvinte pentru tineri

Mintea omenească funcţionează neîntrerupt! Acesta este, probabil, caracteristica ei de bază. Uneori este posibil, e adevărat, să nu funcţioneze corect. Cum s-ar spune, are iluziile şi fantasmele în sânge. Jocul inevitabil de oglinzi al existenţei, însă, îi tulbură câmpul de vedere şi o înşeală, nu rareori, fără vindecare. Cu toate acestea, mintea funcţionează!

Dacă mintea şi-ar înceta funcţionarea, ne-am găsi în situaţia de moarte psihică, speţă aparţinând deontologiei psihiatrice. În acest caz, însă, este vorba de o excepţie.

De regulă, mintea umană funcţionează neîntrerupt. Acest fapt, pentru conştiinţa de sine creştină, înseamnă o neîntreruptă funcţionare liturgică a minţii!

Cu adevărat: dacă abordăm scopul funcţionării minţii prin prisma antropologiei creştine, ajungem la concluzia că mintea este organul cel mai reprezentativ al chipului lui Dumnezeu în om. Aşadar, funcţionarea ei are semnificaţie religioasă. Mintea funcţionează pentru a înfăptui consecinţa existenţială a faptului că suntem creaţi „după chip”, adică „asemănarea”! Din această cauză, în majoritatea textelor patristice neptice, mintea este considerată „biserică a lui Dumnezeu”, organ al unei neîntrerupte slujiri liturgice.

Înainte însă de a ajunge cineva în domeniul patrologiei neptice, pentru a vedea diapozitivele clare ale funcţiei liturgice a minţii, este necesară descoperirea originii chestiunii atributului religios al minţii pe tărâmul Evangheliei. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel este limpede: „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi […] Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 4:17-18, 23).

Acest text paulin este unul dintre cele mai importante texte evanghelice care au o legătură directă cu problema existenţială a vieţii omeneşti. În conştiinţa Apostolului Pavel, rugăciunea neîncetată constituie cea mai urgentă necesitate existenţială a creştinului care săvârşeşte permanent „lucrarea cea bună” universal valabilă, conform cu „voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus”. Este adevărat că acest cuvânt al Apostolului pare greu şi dificil, mai degrabă ca o recomandare pedagogică utopică adresată creştinului raţional.

„Rugaţi-vă neîncetat!” Nu sunteţi de acord, va zice creştinul acesta, că este vorba de o exagerare care e contrazisă de bunul simţ?

Ce vrea să zică prin „rugaţi-vă neîncetat”? Un îndemn dat minţii omeneşti, fără nici o temelie, din moment ce mintea omenească poate face un singur lucru la un moment dat? Cu alte cuvinte, ar putea mintea să fie organul principal, aflat în contact direct cu realitatea imediată şi în acelaşi timp să se găsească în rugăciune? Nu cumva porunca paulină presupune ca mintea să aibă două funcţiuni calitativ opuse? O funcţiune orientată transcendent (către cele cereşti) şi cealaltă, imanent (către cele pământeşti)?

Creştinul raţional e de părere, după cum e şi firesc, că mintea poate avea doar o singură calitate funcţională, poate urmări doar într-una dintre cele două orientări (atât de opuse). Fie se va orienta spre cele cereşti, fie va sta de vorbă cu cele pământeşti. Aşadar, cum poate Apostolul să facă o astfel de povăţuire care în mod vădit are înlăuntrul ei justificarea derogării ei? Răspunsul este că, pur şi simplu, Apostolul nu este … raţional! Mintea lui nu funcţionează după principiile naturale ale logicii lumeşti. Apostolul are „mintea lui Hristos” şi, prin urmare, are un alt punct de vedere asupra vieţii omeneşti, nu acela al „veacului de acum”, ci al celuilalt. Apostolul vorbeşte limba perspectivei existenţiale, care îl voieşte pe om legat în întregime de Dumnezeu. Binecuvântarea lui, „Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul”, este o binecuvântare universală a schimbării în bine a omului. Elementul funcţional neîntrerupt al existenţei se împreunează aici, în mod existenţial, cu restaurarea universală a „omului celui nou”, „după Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24). Pentru Apostolul Pavel, fără activitate liturgică neîntreruptă, nu poate exista împlinire duhovnicească. Iar el nu spune absurdităţi! Nu cere ruperea minţii în două procese funcţionale diametral opuse. Din contră, cere armonizarea funcţionării minţii şi a curgerii existenţei. Dinamica eficace a minţii să pătrundă în şuvoiul acesta, să-i domine dinamismul funcţional şi să-l supună necesităţilor existenţiale ale „asemănării”! Acest lucru îl cere Apostolul. Iar o astfel de lucrare a minţii, e dovedit, doar ca lucrare liturgică poate fi înţeleasă.

Prin urmare, „lucrarea liturgică” este o lucrare de jertfă, în cel mai adânc sens al cuvântului jertfă, adică o procedură tainică, religioasă, o slujire care este împlinirea unirii dintre rugăciunea neîntreruptă şi curgerea existenţei „de toată vremea” şi de zi cu zi.

Trebuie subliniată ideea că îndemnul „rugaţi-vă neîncetat” nu se referă îndeosebi la monahi şi pustnici. Nu, Sfântul Apostol Pavel dă această poruncă omului care trăieşte în lume, aceluia care se luptă pentru bucata zilnică de pâine. În această realitate încurcată a vieţii, el întâmpină problemele stringente, vitale, ale existenţei. Apostolul ştie ce face şi ce spune. El rămâne credincios şi consecvent perspectivei luptei celei bune „în Hristos Iisus”.

Această ultimă idee trebuie să deconecteze duhul nostru de la influenţele pe care le primeşte în ultima vreme dinspre viaţa şi cultura monastică. Promovarea de către mediul monastic a trezviei prin intermediul rugăciunii neîncetate, facilitează evadarea unora dintre creştini din domeniul mentalităţii apostolice pe tărâmul unei cugetări lumeşti. Pentru că ei judecă astfel: „Bineînţeles, monahii şi pustnicii au doar o singură treabă: rugăciunea. Noi, însă, care trăim în lumea aceasta plină de confuzie şi stres, de absurd şi înstrăinare schizofrenică, nu putem adopta şi accepta un astfel de punct de vedere ca pe o învăţătură apostolică viabilă”. Astfel, „rugaţi-vă neîncetat” se închide în mănăstire cu scopul de a se însingura. De a deveni lucrare a conştiinţei monahale, ascetice. În ce ne priveşte pe noi, creştinii din lume, de cele mai multe ori, rămânem credincioşi (pe cât putem) în vremea Liturghiei duminicale şi a avântului religios din Vinerea Mare şi de Crăciun!

Nu este dificil să punem lucrurile de acord. Rezolvarea problemei relaţiei directe dintre „rugaţi-vă neîncetat” şi curgerea existenţei, în întreaga ei funcţionalitate, se găseşte în dimensiunile sensului rugăciunii pe care o cere Apostolul Pavel. Care este, deci, duhul apostolic al lui „rugaţi-vă”?

Sensul primar al cuvântului „rugăciune” este, bineînţeles, dialogul cu Dumnezeu. Dialogul acesta, de obicei, este înţeles ca dialog de slăvire, implorare sau mulţumire. Având în minte acest sens, rugăciunea înseamnă însă, să mărginim dialogul cu Dumnezeu la cuvinte care exprimă mai totdeauna relaţia ta cu Dumnezeu. Dar Apostolul nu cere doar cuvinte. Cere o extindere a funcţionării minţii înspre teritoriul infinit al prezenţei Lui prin cuvinte, dar şi prin dedicarea întregii noastre existenţe Aceluia!

Să ne aducem aminte iarăşi de „întru El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. După Apostolul Pavel, fiecare om, dar mai ales creştinul conştiincios, are conştiinţa locului său existenţial în harul şi în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, Pavel stabileşte un principiu general valabil comportamentului uman: „Şi orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni 3:23-24).

Propoziţia „şi orice aţi face, etc.” este concluzivă. După ce Apostolul Pavel expune sarcinile şi obligaţiile soţilor între ei, ale copiilor faţă de părinţi, ale părinţilor faţă de copii şi ale sclavilor faţă de stăpânii lor, el încheie expunerea acestor relaţii existenţiale exprimând printr-un singur cuvânt o noţiune nemărginită. Cuvântul „orice” reprezintă întreaga viaţă a omului. Nu doar relaţiile interpersonale, de unde derivă (în mod direct) cele mai importante probleme existenţiale, ci orişice altă situaţie sau formă de dialog a omului cu provocările şi cu restul problemelor mai puţin importante ale existenţei. În toate aceste instantanee existenţiale, creştinul „lucrează Domnului”. Chestiunile stringente, de zi cu zi, prilejuiesc o plată similară, zilnică, „în Hristos Iisus”, respectivului creştin care, din moment ce conştientizează această realitate, lucrează pentru plata aceasta „ca pentru Domnul şi nu ca pentru om”.

Porunca apostolică „aşa ca pentru Domnul” şi sensul conclusiv al expresiei „deci, Domnului Hristos lucraţi” ne dau o dimensiune şi o perspectivă a rugăciunii care depăşesc cadrele strâmte ale rugăciunii de doxologie, implorare şi mulţumire pe care le cunoaşte creştinul de rând. Acest creştin ştie că rugăciune înseamnă să te închizi în cămara ta şi acolo să vorbeşti cu Dumnezeu. Pentru Apostolul Pavel, însă, dialogul rugăciunii („rugaţi-vă neîncetat”) se extinde în hotarele întregii existenţe a omului. În fiecare moment, creştinul „lucrează pentru Domnul Hristos”. Acest lucru înseamnă rugăciune în fiecare moment, rugăciune neîncetată!

Această rugăciune neîncetată, ca acţiune şi viaţă a omului „întru Acela”, „întru Dumnezeu”, este, în cea mai mare parte, este o activitate a minţii care se găseşte în dialog cu Dumnezeu. O astfel de experienţă înfăţişează Cuviosul Nicodim Aghioritul, ajutându-ne să înţelegem sensul expresiei „rugaţi-vă neîncetat”, pe care l-am expus mai sus, şi adăugând expresia complementară „cu evlavie”.

Zice Cuviosul Nicodim: „Zic unii că Rugăciunea Minţii se spune chiar şi atunci când omul, adunându-şi toate puterile sufleteşti înăuntrul inimii, fără să zică vreun cuvânt, nici rostit, nici lăuntric, doar cu mintea cugetă şi gândeşte nemişcat că Dumnezeu este de faţă înaintea lui; şi că acesta stă înaintea Lui când cu frică şi cu cutremur, ca un condamnat, când cu credinţă vie că va primi ajutorul Lui, când cu dragoste şi bucurie că-I va sluji în veci. Iar aceasta este ceea ce zicea David, «văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea» (Psalmul 15:8)”.

Creştinul viu [„arzând cu Duhul” (Faptele Apostolilor 18:25) şi „slujind Domnului” (Faptele Apostolilor 20:19)] vorbeşte „în toată vremea” cu Dumnezeu. Îl vede înaintea lui „în veac”! Orice eveniment existenţial este un eveniment propice de dialog al acestui creştin cu Dumnezeu. Mintea lui lucrează „întru Domnul”, „neîntrerupt”!

Aşadar, porunca Sfântului Apostol Pavel („rugaţi-vă neîncetat”) nu este utopică. Nu este incompatibilă cu funcţionarea minţii şi cu relaţia dintre funcţionalitate şi realitatea cotidiană. Sciziunea fenomenologică dintre funcţiunea mentală şi capacitatea de rugăciunea a minţii este conciliată harismatic prin taina „Sfintei Liturghii existenţiale”. Diaconia minţii, ca „slujire hieratică”, reuneşte creativ aceste două puncte de vedere, întotdeauna, prin conlucrarea energiilor Duhului Sfânt. Astfel, porunca „rugaţi-vă neîncetat” nu este irealizabilă. Din contră, este realizabilă şi, ca o realitate imediată şi perpetuă, se exprimă ca fiind chintesenţa autenticei existenţe în cadrele energiei harismatice (hieratice) a minţii omeneşti.

Funcţionarea normală şi, prin urmare, existenţial posibilă, a minţii omeneşti este, realmente, aceasta: slujirea ei întru înfăptuirea poruncii „rugaţi-vă neîncetat”. Cu menţiunea că această posibilitate depinde de un Nume, „mai presus de orice nume”, numele lui Iisus!

Sursa: Ioánnis Kornarákis, I Theía Leitourgeía tis ypárxeos, ed, Kyriakídis, Thessaloníki, p. 104-112

Sursa: Pemptousia

„Despre ceea ce este cu adevărat de preț în viață” / Cuvinte pentru tineri

Din sfaturile Sfântului Nifon către fiul său duhovnicesc, Sfântul Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești

Dumnezeu este aerul sufletului nostru, fiule Neagoe. Fără El, asemeni unei păsări, noi nu ne putem ridica de la pământ.

Fără Domnul, viața noastră este praf și tină și nu se deosebește cu nimic de a târâtoarelor care au pământul ca hrană, fericire și mormânt. Însă cine-l are pe Dumnezeu ca pe văzduhul în care trăiește și din care își trage duh, acela are aripi de vultur și se avântă spre înălțimile cerului. Omul însă e mândru și nu vrea să viețuiască după voia lui Dumnezeu, lui îi place să se conducă el însuși după mintea sa și nu înțelege că nu are destulă pricepere pentru a face binele fără Dumnezeu.

Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povățuiască ce anume să facem și Domnul nu ne va lăsa să rătăcim.

"Măria Sa, Neagoe Basarab" - Ediție alcătuită și îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu 2013, p. 52.

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

Arhim. Zaharia Zaharou - ”Cu cât mulţumim mai mult, cu atât El ne deschide ochii inimii ca să vedem şi mai bine darurile Lui” / Cuvinte pentru tineri

Biserica este împărtăşirea darurilor Sfântului Duh, iar noi intrăm în împărtăşirea acestor daruri aducând mulţumire lui Dumnezeu. 

Tradiţia Bisericii noastre ne învaţă să mulţumim lui Dumnezeu în miezul Sfintei Liturghii. Nu trebuie să uităm că Liturghia, înainte de toate, este o mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru toţi sfinţii Săi şi îndeosebi pentru Maica Domnului. Atunci când mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat devenim părtaşi Bisericii. 

Oricine aduce mulţumire pentru toate binefacerile revărsate asupra lui sau întregului trup al Bisericii devine vrednic de mântuire. 

Învăţându-ne să aducem încontinuu mulţumire lui Dumnezeu, ne învrednicim de o continuă şi adevărată pocăinţă care nu are sfârşit pe pământ. Aducând mulţumire lui Dumnezeu continuu, nu facem decât să ne păstrăm un duh smerit. Acest duh smerit atrage în noi şi mai mult darurile lui Dumnezeu. Cu cât mulţumim lui Dumnezeu mai mult, cu atât El ne deschide ochii inimii ca să vedem şi mai bine binefacerile şi darurile Lui. 

Vine clipa când nu mai suntem în stare să-I mulţumim lui Dumnezeu aşa cum am dori şi ne pocăim, pentru că El e vrednic de mai mult decât suntem noi în stare să-I oferim. Aceasta este adevărata pocăinţă care nu are sfârşit pe pământ. 

Dacă aducem mulţumire lui Dumnezeu, înseamnă că suntem oameni care ne învrednicim de mântuire.

Sursa: Ziarul Lumina

Sf. Ioan de Kronstadt - Egoismul şi trufia ni se descoperă mai cu seamă în nerăbdare şi irascibilitate / Cuvinte pentru tineri

Egoismul şi trufia ni se descoperă mai cu seamă în nerăbdare şi irascibilitate, atunci când nu suportăm nici cea mai neînsemnată supărare de la alţii, cu sau fără intenţie, sau când ne izbim de vreo piedică, pe drept sau pe nedrept pusă, cu sau fără intenţie, de către oameni sau de către obiectele din jurul nostru.

Egoismul şi trufia din noi ar vrea ca totul să le aparţină, să se înconjoare de toate onorurile, comodităţile vieţii acesteia trecătoare; ar vrea ca toţi oamenii - şi imaginaţi-vă până unde merge trufia! - toată natura să se supună voinţei noastre, fără crâcnire şi cât mai repede cu putinţă.

În timp ce noi- vai! - suntem foarte înapoiaţi în privinţa credinţei, a faptelor bune, a supunerii faţă de Unicul nostru Stăpân! Creştine! Trebuie să fii smerit, blând, îndelung-răbdător şi să nu uiţi niciodată că nu eşti decât putregai, pulbere, nimic, că eşti necurat şi că tot ce e bun în tine este de la Dumnezeu, că viaţa, respiraţia, totul îţi sunt date de Dumnezeu şi că pentru păcatul neascultării şi al neînfrânării trebuie să rabzi, să-ţi răscumperi fericirea cea viitoare din Rai prin îndelungă-răbdare, aceasta fiindu-ne nouă de trebuinţă într-o lume a imperfecţiunilor şi nenumăratelor căderi în păcat ale oamenilor din jurul nostru, din numeroasa familie a omenirii, cea copleşită de păcat.

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos“ (Galateni 6, 2). Cine este nerăbdător şi irascibil, acela nu a ajuns să se cunoască pe sine şi să cunoască oamenii şi nu este vrednic să se numească creştin. Spunând aceasta mă judec pe mine însumi, fiindcă eu sunt primul care suferă de nerăbdare şi irascibilitate.

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

Pr. Constantin Sturzu - M-am săturat, ajunge! / Cuvinte pentru tineri

Motto: "Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace" (Eclesiastul 3, 1-8).

Cred că fiecare clipă poartă în pântece viaţa veşnică. E şansa de a privi la cer. De a ne despiedica de pământ. De a striga, în mijlocul atâtor frici, ori griji, ori suferinţe: „M-am săturat, ajunge!”.

Căci, vine o vreme în care te saturi nu de România, ci de sloganul „vreau o ţară ca afară!”. Păi, de ce „ca afară”? De ce să nu privim înăuntru... mai înăuntru... şi mai înăuntru!? Nu ştiţi voi, creştini de două mii de ani, că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21)? Noi, românii, am făcut sport naţional din privitul peste gardul vecinului şi ne mirăm apoi cum ne acoperă, de la an la an, bălăriile din curtea proprie. Or, nu privind a dezacord, ci plivind acolo-n cord, poţi să grijeşti grădină. Răul nu iese din ţară, până nu iese din inimă. Să-mi curăţ şi să-mi lărgesc sufletul, apoi să-mi împletesc, prin pieţe, umbletul, şoptind: „vreau o ţară ca-năuntru!”.

Vine o vreme în care toate sloganurile anticreştine, toată ura îndreptată împotriva Bisericii şi a ta, ca fiu al ei, toate minciunile şi manipulările, prigonirile şi huiduielile le primeşti ca pe cele mai de preţ binecuvântări ale lui Dumnezeu. Căci, dacă sunt pe drept, ele ajută la îndreptare. Iar dacă sunt pe nedrept, ele ajută la desăvârşire. „Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala" (Matei 18, 7).

Vine o vreme în care îţi ştergi lacrimile ce au acoperit atâtea trupuri tinere, ucise nemilos, şi te întorci către cei ce încă nici acum nu au înţeles de ce au primit darul vieţii, spunându-le: "Vă iubesc de nu mai pot! Aş prefera, de s-ar putea, să mor eu în locul vostru, de fiecare dată. Dar, tocmai pentru că-mi sunteţi atât de dragi, nu pot să nu vă spun că greşiţi, căutând lumină acolo unde se invocă întunericul”.

Vine o vreme în care toate bolile se prefac în declaraţii de dragoste. Simţi cum carnea te trădează, eşti speriat că psihicul te înşală, iar moartea-ţi face curte permanent, ca o amantă ce nu ştie-a fi refuzată; e momentul în care realizezi că eşti dureros de singur, că ai divorţat de toţi. Şi abia atunci îţi dai seama că Dumnezeu, Cel ce vrea să fie Mirele firii noastre omeneşti, îşi face loc mai uşor spre inima ta, te scoate din bordelul acestei lumi şi muceniceşte te încunună. Cu Dumnezeu te întâlneşti când eşti viu, nu când trăieşti în afara ta, când te mişti în lume ca un somnambul. Or, în durere e omul mai viu ca oricând, e mai prezent ca niciodată. De aceea, durerea e locul prin excelenţă în care-L poţi întâlni pe Dumnezeul Cel Viu.

Vine o vreme în care te saturi să vezi în cel de lângă tine o păpuşă manipulată de sforile minţii tale. Nu are sfori şi slavă Domnului că nu are! Nu-l poţi nici agăţa pe unul ca acesta, nici controla, nici ţine lângă tine cu ceva. Poţi doar să-l eliberezi din cuşca aşteptărilor tale şi să-l laşi să zburde liber prin inima ta, cu riscul de a-l pierde din ochi, dacă ai inimă largă. Doar că va veni să se adape mereu din izvorul de iubire din pântecele tău (Ioan 7, 38), doar la asta te poţi aştepta.

Vine o vreme când te saturi să-ţi tot cerţi copilul ce stă cu ochii lipiţi de ecranele lumii virtuale. În care ştii că soluţia e să-l priveşti mai des în ochi, să-ţi lipeşti tu ochii de el şi să-i spui: „Eu te iubesc. Sunt aici, lângă tine”.

Vine o vreme în care te deschizi către cei din jur, sorbi din cuvinte precum cele de mai sus, le dospeşti în rugăciune, apoi le răstorni pe masa din sufrageria lumii.

Căci vine o vreme – şi a şi venit – în care, frământând, ca pe aluat, metaniile, spui: „M-am săturat. «Ajunge zilei răutatea ei! » (Matei 6, 24). De acum nu mai aleg nici frica, nici grija, nici suferinţa. Îl aleg doar pe Dumnezeu, în toate şi în toţi. Adică aleg şi pacea, şi încrederea, şi jertfa. De acestea ştiu că nu pot să mă satur vreodată!”

Sursa: Doxologia

CASTITATEA: O PROBLEMĂ DE SECURITATE NAŢIONALĂ? / Cuvinte pentru tineri

de Tatiana Șișova şi Irina Medvedeva

Talentatul jurnalist Serghei Ignatov a realizat o emisiune în care a discutat imaginea despre femeie pe care şi-o formează copiii în urma vizionării desenelor animate occidentale. Realizatorul a făcut o afirmaţie care le-a deschis ochii părinţilor asupra lucrurilor ce sunt sădite în minţile şi sufletele copiilor lor: „Veţi râde, dar în comportamentul eroinelor din desene nu există pudoare”.

Discuţia ne-a stârnit nedumerirea cu privire la un amănunt, despre care l-am întrebat pe Serghei:

– Dar unde este ridicolul? De ce aţi vorbit aşa? Oare pudoarea e ceva ridicol?

– Pentru unii, cu certitudine e ridicolă!, ne-a răspuns el. Şi vă asigur că astfel de persoane nu sunt puţine. Acum nici nu se mai pomeneşte acest cuvânt. De aceea a trebuit să mă delimitez oarecum.

Un cunoscut de-al nostru ne rugase cu ani în urmă:

– Să scrieţi neapărat ceva despre feciorie!

Pe el nu îl stânjenea deloc cuvântul, ci dimpotrivă, îl stânjenea că nimeni (sau aproape nimeni) în ziua de astăzi nu-l mai pomeneşte.

În fond, şi cunoscutul nostru, şi jurnalistul Serghei Ignatov vorbeau despre acelaşi lucru. Numai că unul se ruşina de neliniştea sa, iar celălalt nu. Amândoi erau îngrijoraţi că în societatea contemporană valoarea pudorii se reduce la zero (în cel mai fericit caz) sau chiar e percepută ca valoare negativă.

Poate sunt persoane cărora afirmaţia aceasta le va părea exagerat de dură?

Atunci vom încerca să aducem şi argumente, deoarece nu este vorba de o deviere culturală obişnuită, ca cele de care am avut parte din belşug în ultimele decenii, ci de o problemă vitală. Şi, dacă nu tăiem nodul gordian, ne aşteaptă vremuri triste, chiar tragice, căci efectele se vor resimţi şi în sfere care par să nu aibă nicio legătură cu subiectul în cauză.

În pas cu moda

Legat de subiectul respectiv, se pare că, încă de pe la mijlocul anilor 2000, a avut loc ceea ce Hegel ar fi numit „trecerea de la cantitate la calitate”. Convieţuirea desfrânată, care în mediul tineretului este în mod viclean denumită „căsătorie de probă” sau chiar „căsătorie civilă” (creându-se intenţionat o confuzie, căci căsătoria civilă este un acord matrimonial înregistrat la oficiul de stare civilă), a devenit un fenomen atât de răspândit, încât e percepută ca noua normă. Şi vârstnicii au încetat să mai judece acest obicei, cu toate că odinioară nu se prea grăbeau să gândească la fel ca tinerii.

Cum se spune mai nou, au o „atitudine înţelegătoare”: „Să îi lăsăm să trăiască aşa, să se cunoască mai bine, să îşi verifice sentimentele. Căsnicia nu e glumă. Uite câte divorţuri sunt azi! Şi de ce? Păi de-aia că s-au grăbit la oficiul stării civile!

Ba chiar apar şi atitudini mai radicale. De exemplu, la întrebarea ce mai face fiul-student, răspunsul tipic sună acum aşa:

– Bine, slavă Domnului! I-au venit minţile la cap, trăieşte cu o fată. Are o influenţă bună asupra lui: are grijă ca el să înveţe, să nu bea, să nu se amestece cu cine ştie cine. Ne bucurăm mult!

Dacă riscaţi să numiţi acest tip de convieţuire „dezmăț”, vă veţi confrunta cu nenînţelegere generală. Veţi fi privit ca un mamut din Epoca Glaciară readus la viaţă:

– Ce legătură are dezmăţul? Dezmăţ e când schimbi zilnic partenerii. Sau când faci perversiuni… Iar aici, dimpotrivă, tinerii s-au potolit, încearcă să trăiască o viaţă de familie. Nu numai că nu e vorba de dezmăţ, ci e chiar un comportament moral, o atitudine responsabilă şi serioasă faţă de căsnicie!

Cu durere suntem nevoiţi să constatăm că asemenea vederi nu mai sunt deloc o raritate, chiar şi printre ortodocşi.

Nu au fost degeaba apelurile insistente „de a iubi copiii, de a evita presiunea asupra lor şi moralizarea excesivă, luând în considerare realităţile lumii, care s-a schimbat ireversibil”. Şi mai ales îndemnurile de a păstra bunele relaţii cu copiii, orice s-ar întâmpla, pentru că tocmai acesta ar fi semnul dragostei adevărate.

Actuala stare de fapt este urmarea legitimă a fricii nevrotice că nu vom fi înţeleşi de ceilalţi. De câte ori nu am auzit în anii trecuţi:

– Nu este voie să pledăm pe faţă pentru interdicţia avortului! Oamenii nu ne vor înţelege! Nu trebuie să le mai interzicem fetelor să poarte fuste mini cu talie joasă, care lasă buricul la vedere! Vom fi ridiculizaţi. Şi este în general absurd să vorbeşti împotriva filmelor cu scene erotice. Toate filmele sunt acum aşa. Ce, acum să nu ne mai uităm la filme? Să ne uităm doar la filme vechi? Să nu lăsăm cumva impresia că suntem nişte obscurantişti şi marginalizaţi! Trebuie să fim în pas cu lumea modernă!

Şi, cum lumea modernă a ultimelor decenii se sexualizează tot mai mult, tendinţa de a merge în pas cu ea atrage, fireşte, renunţarea la alte şi alte principii. Aşa ajungem să auzim tot mai des de femei ortodoxe care se bucură că fiul, chiar dacă nu s-a însurat, măcar „trăieşte cu o fată”. Ce-i drept, de obicei astfel de afirmaţii sunt încă însoţite de un oftat: adică nu e neapărat bine, dar nu avem ce face.

Nu foarte des, dar uneori, mamele care vin la şedinţele cu părinţii se plâng de atmosfera imorală din rândurile elevilor care frecventează şcolile ortodoxe. De exemplu, o fetiţă a fost retrasă de la şcoală, deoarece colegele ei de clasa a cincea se lăudau cu aventurile lor amoroase, care cică nu constau doar din priviri aruncate pe furiş şi alte asemenea „fleacuri romantice”. Fetele se lăudau că aveau deja câte un prieten, iar Sveta (să o numim aşa) nu avea. Fata îşi făcea griji şi era frustrată din cauza asta. Cu siguranţă erau mai degrabă fantezii copilăreşti, dar fantezii depravate. Nu dăm amănunte, însă vă asigurăm că, fără acces la site-uri pornografice şi alte surse informative „de iluminare sexuală”, un copil normal educat într-o familie ortodoxă nu va avea astfel de fantezii. Asta înseamnă că cel puţin o parte dintre fetiţele respective fuseseră expuse la astfel de surse de informare. Ceea ce ne duce la concluzia că părinţii lor, aparent orientaţi spre valorile creştin-ortodoxe (altfel de ce şi-ar mai fi dat copiii la o şcoală ortodoxă cu plată?), nu considerau cultivarea pudorii ca pe o problemă importantă.

Aşadar, ne confruntăm cu fetiţe de 12-13 ani dintr-un mediu ortodox, care deja au „prieten”. Şi cu mame care, cu un calm olimpian, îşi lasă fetele să se adune într-o gaşcă veselă la o vilă unde nu vor fi prezenţi adulţi. Sau mama care îşi lasă copiii singuri acasă? La întrebarea mirată: „Nu vă e frică să-i acordaţi copilului libertate nelimitată într-o astfel de situaţie?”, ele răspund ca tipicele eroine din filmele occidentale: „Este destul de mare. Sper că e cu capul pe umeri”.

Totuşi, în mediul bisericesc, aceste exemple sunt deocamdată „excepţii”.

Să ne amintim de povestea din copilărie…

– Şi ce dacă?, vine de obicei replica. Ce e rău în asta? Să zicem că au apărut obiceiuri noi. Suntem liberi. Cine vrea poate face căsătorie de probă, cine nu, se poate săruta prima oară la cununie. Nimeni nu ne impune să trăim ca pe vremuri.

Această obiecţie este pe cât de frecventă, pe atât de superficială. Păcatul, viciul şi orice rău nu pot coexista paşnic pe picior de egalitate cu binele. Ori trimiţi răul la locul lui, în vizuina sa de şobolan, ori îl laşi să iasă de acolo, permiţându-i să avanseze repede şi agresiv până te domină. Răul creşte şi ajunge să îi atragă pe orbita lui pe cei care nu au o puternică temelie morală, riscând să-i strivească pe cei care i se opun după ce el deja a crescut.

De exemplu, porneşti de la premisa că întrebuinţarea de droguri este alegerea liberă a fiecăruia şi nimeni nu este forţat să o facă. Dar, în final, ceea ce a început în deplină libertate se termină în cătuşele viciului: sunt aruncate în infernul narcotic întregi state, ale căror cetăţeni nu mai au apoi altă posibilitate de a-şi câştiga existenţa decât cultivând mac pentru opiu, cânepă sau plante de coca.

Povestea populară rusească despre vulpe şi iepure ilustrează foarte bine dinamica expansiunii răului. La început, vulpea este atât de slabă, de nenorocită, de îngheţată bocnă în căsuţa ei rece, că nu-ţi poţi imagina ce rău se poate întâmpla dacă iepurele o lăsă în tinda lui. Dimpotrivă, este foarte mărinimos să faci o faptă de milostenie cu amărâta îngheţată, trecând cu vederea că e, de fapt, un animal de pradă! Numai că vulpea nu rămâne prea mult timp în tindă, ci începe să o facă pe stăpâna în casă şi, în scurt timp, îl dă afară pe iepurele cel mărinimos. Cum s-ar zice astăzi, îi uzurpă drepturile.

Cu fecioria e aceeaşi poveste. Nu poţi coexista paşnic cu dezmăţul. Cu ceva timp în urmă, părinţii şi profesorii începeau să observe cu mirare că multe fete de liceu şi chiar şi mai multe studente ascundeau cu ruşine faptul că… erau virgine. Ce era ruşinos? Ba dimpotrivă! Castitatea este o virtute indiscutabilă. Şi, cum astăzi este o raritate, ar trebui, în mod logic, să fie cu atât mai mult preţuită. În schimb, ea stârneşte doar ironii. De acestea se feresc fetele şi băieţii care îşi păstrează curăţia. Vă daţi seama? Băieţii feciorelnici se tem de batjocură, de parcă fecioria ar fi un handicap! Cu toate astea, lumea modernă dezaprobă ironizarea handicapului. În astfel de cazuri, conform legii, se poate apela chiar şi la instanţa de judecată. Aşadar, curăţia trupească este mai rea decât un handicap. Cu atât mai paradoxal, cu cât handicapul nu depinde de om, dar păstrarea curăţiei este o chestiune de alegere personală. Pe care acum o percepem ca pe o vină. Ca şi cum comportamentul nostru este deviant şi antisocial. Din casa conştiinţei noastre sociale a fost dată afară noţiunea de feciorie ca virtute. În ea stăpâneşte acum vulpea-viciu.

Nu lăsa viciul să-ţi calce pragul!

În Occident, viciul îşi manifestă superioritatea şi mai hotărâtor – mai bine zis şi mai furios. Am primit de la o profesoară din Suedia manuscrisul cărţii sale de eseuri, Şcoala suedeză prin ochii unei mame rusoaice. În carte se relatează multe episoade şocante, dar cel mai oribil, despre propria ei fiică, nu este cuprins în carte. Profesoara ni l-a relatat ea însăşi. Într-o zi, pe când avea 14 ani, fetiţa ei a rămas după ore să mai stea de vorbă cu colegele. Acestea au servit-o cu o ţigară. După ce le-a refuzat, o fată mai mare a întrebat-o batjocoritor:

– Te pomeneşti că eşti şi virgină?

Fata profesoarei, fiind educată de o mamă ortodoxă, a răspuns sincer:

– Da.

Atunci, celelalte fete au început să o bată. Au lovit-o cu picioarele, inclusiv în cap. Timp de o jumătate de an, schilodită, s-a zbătut între viaţă şi moarte. Totuşi a supravieţuit. E lesne de înţeles că nu s-a mai întors la şcoala respectivă. Mama a încercat să deschidă proces, dar sistemul suedez de protecţia copiilor, care păzeşte drepturile minorilor „aflaţi în conflict cu legea”, a apărat bine drepturile tinerelor care o atacaseră pe fată. Experta în psihologie la care s-au adresat, ascultând povestirea fetiţei, s-a alarmat: Ar fi putut şi ea să mintă! Dacă nu ar fi făcut pe inocenta, nu ar fi avut probleme.

Cazul este strigător la cer, dar deloc singular. La începutul anilor 2000, una dintre prietenele noastre din Kiev, angajată la Rada Supremă, parlamentul ucrainean, a reuşit să-şi trimită fiica de 15 ani într-o tabără britanică pentru tineret, crezând că astfel fetiţa va cunoaşte Anglia şi îşi va exersa engleza. În realitate, nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Aproape imediat după sosirea în tabără, fata a dat telefon şi a cerut să fie luată acasă. La întoarcere, s-a aflat care a fost problema. Colegii ei „civilizaţi” făcuseră sex în grup şi încercaseră destul de energic să o forţeze la acest act. De frică să nu fie violată, a fugit din tabără şi, timp de câteva zile, până când s-au rezolvat detaliile de călătorie, a locuit la nişte cunoştinţe londoneze ale părinţilor (bine că a avut coordonatele lor!).

Să nu uităm că întâmplările de mai sus nu sunt dintr-o închisoare sau din bârlogul vreunei bande, ci dintr-o prestigioasă şcoală suedeză şi, respectiv, dintr-o nu mai puţin prestigioasă tabără de tineri din Anglia care beneficia de cele mai bune recomandări pentru un copil ca cel al unei funcţionare la parlamentul ucrainean.

Cei care iubesc atât de mult Occidentul se pot „mângâia” cu faptul că şi la noi, în Rusia, dezmăţul prinde avânt în mod agresiv. De curând, mama unuia din pacienţii noştri ne-a povestit ce a păţit cu băieţelul ei de 11 ani. Fiindcă a vrut să-l ferească de influenţe vătămătoare, nu s-a uitat la bani şi l-a mutat la o şcoală particulară foarte scumpă, unde se menţinea o disciplină foarte severă, nu erau narcomani, se încuraja atitudinea serioasă faţă de învăţare şi – ceea ce pentru băiat era important – se juca hochei, sub conducerea unui antrenor. Kolia adora hocheiul, aşa că abia a aşteptat să înceapă noul an şcolar.

Într-o zi de iarnă, el a apărut acasă cu dintele din faţă spart. Mama a crezut că a alunecat pe gheaţă şi a căzut sau că a avut un accident la hochei. Kolia nu a comentat, dar nici nu a intrat în detalii. Spre seară, deoarece tatăl avea de gând să lămurească situaţia cu antrenorul, băiatul a fost nevoit să dezvăluie cele întâmplate. Roşind şi bâlbâindu-se stânjenit, le-a povestit că dintele i l-a spart colega de clasă, înfuriată că nu a vrut să o sărute de ziua ei (împlinea 11 ani), cum făcuseră toţi ceilalţi băieţi. Ba chiar băiatul i-a zis că e ruşine să faci aşa ceva!

Să ne amintim din nou povestea despre vulpea care l-a scos pe iepure din propria casă. Cu menţiunea că viciul, spre deosebire de vulpe, nu se potoleşte nici după ce câştigă teren. El vrea să şteargă virtutea de pe faţa pământului, să o distrugă, să nu mai rămână nimic din ea, nici măcar amintirea. De aceea, viciul nu trebuie să-ţi calce pragul. Nu trebuie lăsat să-ţi intre-n tindă. El trebuie respins şi înghesuit departe, în casa rece a dispreţului social.

Descoperirile lui Pitirim Sorokin

Numele lui Pitirim Sorokin este prea puţin cunoscut cititorilor ruşi. În perioada sovietică, lucrările sale nu s-au bucurat de prea multă promovare, deoarece a făcut parte din primul val de emigranţi ruşi în SUA. Iar azi e trecut sub tăcere, întrucât părerile sale vin în contradicţie flagrantă cu ideologia contemporană liberală. Cu toate acestea, Pitirim Sorokin nu a fost un simplu sociolog, ci un adevărat geniu. În mod caracteristic geniilor, a depăşit cu mult vremurile în care trăia. Cartea sa, Revoluţia sexuală americană, a fost publicată în 1956, când în America nici nu se folosea termenul de „revoluţie sexuală”. Chiar şi în Europa, care era mai avansată, sintagma a apărut abia în 1968. Savantul rus, care poseda un talent unic pentru previziuni ştiinţifice, a reuşit să vadă în viitor. A analizat cu scrupulozitate şi a prelucrat (fără calculator şi Internet!) un enorm volum de date din domeniul istoriei, culturii, literaturii, psihiatriei.

Iată cum îşi prezenta el această muncă titanică: „Studiind aproximativ 200.000 de tablouri şi sculpturi, nu am găsit, practic, reprezentări erotice ale corpului realizate între secolele al X-lea şi al XIII-lea. Dar, de atunci şi până în zilele noastre, ponderea lor a crescut mereu: 0,4% în secolele XIV-XV, 10,8% în secolul al XVI-lea, 21,3% în secolul al XVII-lea, 36,4% în secolul al XVIII-lea, 25,1% în secolul al XIX-lea şi 38,1% în primii douăzeci de ani ai secolului XX”.

Arătând că sexualizarea conştiinţei umane duce la distrugerea familiei prin creşterea numărului de divorţuri, incapacitatea de a trăi în familie, refuzul de a naşte copii şi creşterea abandonului de copii, Pitirim Sorokin face apoi o amplă sinteză. El analizează influenţa revoluţiei sexuale (cu 15 ani înainte de începerea acesteia!) asupra economiei, culturii şi politicii. Pe scurt, asupra situaţiei statului şi a societăţii.

„Deoarece viaţa sexuală dezordonată zdruncină sănătatea fizică, psihică, morală şi capacităţile de creaţie ale adepţilor săi, ea are aceeaşi influenţă şi asupra unei societăţi majoritar formate din oameni depravaţi. Cu cât este mai mare numărul acestora, cu cât comportamentul lor devine mai pervers, cu atât mai grele sunt consecinţele pentru societate. Iar dacă societatea este în cea mai mare parte formată din anarhişti sexuali, până la urmă aceştia o vor distruge”.

Savantul american de origine rusă mai scria: „Când viaţa sexuală dezordonată se răsfrânge asupra majorităţii membrilor societăţii, creşte numărul de boli psihice, de furtuni emoţionale şi de crize sau paralizii ale voinţei…. Paralizia voinţei indivizilor duce la incapacitatea societăţii de a mai controla impulsurile biologice şi emoţionale, ispitele trupeşti, dorinţa de îmbogăţire materială, setea de putere. Şi scade apetitul societăţii pentru sacrificii şi pentru îndeplinirea îndatoririlor dificile, dorinţa societăţii de a-şi determina un parcurs istoric şi de a-l urma. Dintr-o comunitate care se autodetermină şi se autocontrolează, societatea degenerează în ceva ce pluteşte pasiv până la marginea Niagarei istorice”.

Paralizia voinţei, adică incapacitatea societăţii de a se împotrivi ispitelor, duce la nerespectarea legilor şi, în consecinţă, la slăbirea acestora. Iar „când o grupare conducătoare şi societatea în ansamblu slăbesc severitatea legilor, scrie Pitirim Sorokin, după numai trei generaţii are loc decăderea culturii. La fel s-a întâmplat în ultima etapă a civilizaţiilor babiloniană, persană, macedoneană, mongolă, greacă şi… la finele dinastiei Ptolemeilor în Egipt”.

Cultura nu există separat de societate, ea influenţează direct decăderea şi degradarea acesteia: „O societate paşnică nu poate fi puternică din punct de vedere moral când mulţi dintre membrii ei sunt nişte nihilişti egoişti absorbiţi de plăceri. În mod inevitabil, aceştia vor intra în conflict unii cu alţii, ceea ce va duce la o permanentă încălcare a normelor morale şi juridice şi la o continuă lezare a intereselor vitale ale celorlalte persoane. Rezultatul va fi zdruncinarea treptată a ordinii legislative şi morale existente şi războiul continuu între membrii comunităţii, care aleargă fiecare să strângă cât mai multe bunuri materiale şi plăceri. În această luptă, legea va fi mereu încălcată, la fel şi normele de comportament, care treptat vor fi complet eliminate. Astfel, societatea se va apropia de starea de anarhie morală, când fiecare se va considera pe sine însuşi drept unic legiuitor şi judecător, deţinător al dreptului de a perverti normele morale şi juridice după cum crede de cuviinţă. O societate ai cărei piloni sunt atât de slăbiţi moral îşi pierde solidaritatea internă şi virtuţile civile, absolut necesare pentru propria bunăstare. O astfel de societate va fi tot mai des tulburată de dezordini sociale şi revolte, iar siguranţa oamenilor va fi mereu sub ameninţarea brutală a infracţionalităţii”.

Temelia securităţii unui stat

Politicienii, activiştii publici şi savanţii noştri vorbesc şi scriu mult despre renaşterea ţării. Se propun noi modele economice, schimbarea cursului politic, reforme în învăţământ şi sănătate, modernizarea agriculturii, lupta anti-corupţie şi noi iniţiative legislative. Şi acestea sunt importante. Dar Pitirim Sorokin socotea prioritar altceva. El făcea o legătură pe care gânditorii noştri contemporani o ignoră complet. Ba chiar zic că lucrurile stau exact pe dos! Dacă unui general care se nelinişteşte pentru Patrie şi pentru slăbirea forţelor armate îi spui azi că e nevoie nu doar de bani, ci şi de păstrarea castităţii în rândul ofiţerilor şi soldaţilor, se va mira sincer (deşi ştie şi el prea bine că desfrâul zdruncină sănătatea, iar hedonismului afectează spiritul combatanţilor).

Dacă i-ai spune acelaşi lucru unui economist, acesta nu va înţelege ce legătură are „obsesia sexuală” (conform expresiei lui Pitirim Sorokin) cu nişte probleme care nu au deloc caracter amoros. Desigur, el nu va nega influenţa moralităţii asupra economiei. Însă, în noţiunea de „moralitate” el va include cu totul altceva: cinstea, decenţa în afaceri. În legătură cu aceasta, P. Sorokin are următoarele reflecţii: „Deoarece o activitate economică inteligentă, durabilă şi de succes este posibilă doar în contextul unei ordini sociale stabile, care garantează securitatea şi pacea interioară a populaţiei paşnice, dezordinea sexuală este deosebit de nefavorabilă pentru o bună dezvoltare economică. În cele din urmă, în astfel de perioade de anarhie morală, scade nivelul de trai, iar activitatea economică încetineşte. Când dezordinea cronică începe să se răspândească în toată societatea, apar nenorocirile, sărăcia şi foamea. Acestea se termină doar când societatea se trezeşte din amorţeală şi îşi corectează modul de viaţă, de comportament şi de gândire”.

Dacă nu mizează şi pe castitate, conducătorii noştri mizează în mod cu totul nerealist pe patriotism. Doar nu credem că nişte egoişti depravaţi conduşi de propriile patimi şi vicii, pentru care sunt în stare să-şi părăsească şi să-şi trădeze familia, care se luptă „pentru cât mai multe bunuri materiale şi plăceri”, sunt în stare să-şi pună viaţa în joc pentru compatrioţii lor – nişte oameni pe care nici măcar nu-i văd la faţă! Dimpotrivă, unii ca aceştia se vor strădui să profite de situaţie, nu se vor ruşina de trădare, vor trece de partea inamicului, vor face orice, doar să îşi păstreze viaţa şi plăcerile.

Ce planuri pot exista pentru o renaştere a ţării, dacă în contextul dat e greu să mizezi chiar şi pe o stabilitate relativă?

Demonii gemeni

„Anarhia sexuală este soră geamănă cu cea politico-socială. Deşi una poate să apară înaintea alteia, ele sunt strâns legate şi interdependente”, afirma P. Sorokin. El aduce o mulţime de exemple din vastele sale cercetări: „După secolul al VI-lea, cele mai tulburi secole din istoria Europei au fost: secolele XIII-XVI, prima jumătate a secolului al XIX-lea şi secolul XX. În istoria greco-romană şi europeană, din anul 600 î.Hr. şi până în prezent, au avut loc 1.623 de revolte interne (cf. cărţii mele, Social and Cultural Dynamics, V.III. Cap. 12-14). Studierea sistematică a acestor tulburări sociale arată că, în fiecare din aceste perioade, se înregistrează o creştere a desfrâului. Uneori libertatea sexuală precede o explozie de perturbări sociopolitice, alteori cele două procese au loc simultan. Dar aproape întotdeauna aceste două forme de anarhie au mers mână în mână”.

A fi sau a nu fi?

Cu câţiva ani în urmă, am înfiinţat proiectul „Mediul curat”. Poate că mulţi veţi crede că e vorba de unul din acele curente ecologice la modă azi. Într-o oarecare măsură, aşa şi este. Numai că, în proiectul nostru era vorba despre purificarea mediului moral, o ecologie morală. Sigur, noi nu atentam la societate în ansamblu, ci aveam ţeluri mai modeste, la nivelul familiei şi al şcolii. Ba şi mai modeste: ne doream ca măcar câţiva directori de şcoală (sau unii profesori) să le ceară părinţilor să supravegheze nu doar cum îşi fac temele copiii, să se ocupe nu numai de achiziţionarea de rechizite, ci să-şi protejeze vlăstarele de decăderea morală, deoarece aceasta încetineşte dezvoltarea intelectuală şi împiedică obţinerea de bune rezultate şcolare. După părerea noastră, părinţilor nu li s-ar cere mult: să nu le dea voie copiilor să se joace pe calculator sau să aibă acces la reviste şi site-uri indecente, să îi dezveţe de înjurături, să nu îi lase să-şi facă piercing şi să se îmbrace provocator etc. Şi, desigur, să supravegheze cu stricteţe timpul lor liber, împiedicându-i să aibă relaţii sexuale timpurii. Desfrâul adolescentin poate deveni o situaţie extraordinară, nu mai puţin periculoasă decât întrebuinţarea narcoticelor. Cu durere, suntem nevoiţi să recunoaştem că în şcolile de stat ideea noastră nu a fost promovată. Şcolile ortodoxe se străduiesc, împreună cu părinţii, să creeze un mediu curat din punct de vedere moral. Dar aceasta este o picătură în mare, în condiţiile înverşunatului dezmăţ de la nivelul întregii societăţi. În şcolile de stat, proiectul s-a dovedit nerealizabil, pentru că acolo sunt obligaţi să primească copiii după criteriul domiciliului, fără să le pună părinţilor alte condiţii.

Poate că acum, când statul a început să vorbească, în sfârşit, despre educaţia duhovnicească şi morală a elevilor, va apărea şi nădejdea de a realiza proiectul „Mediul curat”. (Ne este indiferent dacă se va numi altfel şi alţii vor fi autorii.) Dar vedem că şcolile care au luat hotărârea să facă acest „experiment curajos” sunt absolut insuficiente pentru a ne salva ţara. Toată Rusia trebuie să devină un „mediu curat”. În orice caz, cea mai mare parte a ei.

Dacă vrem ca ţara noastră să aibă un viitor. Şi nu doar de dezvoltare, ci chiar de continuare a vieţii! Este foarte important ca oamenii să înţeleagă: apărarea castităţii este nu doar o problemă legată de propria mântuire, ci şi de securitatea naţională. Este o chestiune la fel de importantă ca şi apărarea graniţelor ţării. Literalmente, este o alegere între viaţă şi moarte. Într-atât încât, de fapt, nu există alternativă. Dacă societatea este în toate minţile, ea nu poate să aleagă moartea.

Sursă:Pravoslavie.ru

Traducere: Diana Guţu

Preluat de pe Știri pentru Viață

Pr. Gheorghe Calciu: "Stăruieşte, prietene, şi Harul va veni mai des, tot mai des, până te va locui permanent" / Cuvinte pentru tineri (VII)

Iertarea

„De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7, 74)

Când am început aceste „Cuvinte”, tinere prieten, la primul din cele şapte nici nu te cunoşteam. Ştiam despre tine că exişti, că aspiri spre ceva ce lumea nu-ţi poate da, şi te-am chemat, ca pe fratele meu necunoscut, să-ţi arăt o cale nouă pe care să păşeşti. Ţi-am vorbit despre Hristos şi despre Biserica Lui, despre un cer şi un pământ nou, despre moarte şi înviere şi, mai presus de toate, despre iubirea lui Iisus pentru tine.

Dar acum îţi spun frate, nu doar semen al meu; te iubesc, nu cu o iubire abstractă care îşi caută obiectul, ci cu iubirea care a găsit, fiindcă te cunosc şi eşti în inima mea, aşa cum şi eu sunt în inima ta. Căci dacă ai venit aici ca să mă asculţi de mai multe ori, ai făcut-o pentru că ai auzit glasul lui Iisus, acel glas irezistibil care te-a trezit din amorţeala ta materialistă şi din letargia ateistă în care zăceai. Ai auzit când Iisus ţi-a spus: „Vino la Mine!”. Şi când te-ai întors la el, ţi-a pus inel în degetul tău şi încălţăminte nouă în picioarele tale, şi pe umeri haina cea mai bună(Luca 15, 20-24). Fiindcă veneai rănit şi sângerând.

Erai oprimat de tot ceea ce învăţaseşi despre zeificarea materiei şi de toate interdicţiile ridicate în faţa căutărilor tale de către ateismul fetişizat. Înaintea ochilor tăi, orbi până atunci, s-a aprins o lumină mai ademenitoare decât orice cântec de sirenă al lumii. Şi ai lăsat departe în urma ta ţara de secetă a necredinţei şi roşcovele(Luca 15, 14-17) pe care le mâncaseşi până atunci. Ai uitat de dascălii tăi, care îţi spuneau că aceasta este singura hrană şi că fără de ea vei muri. Şi ai auzit atunci cuvântul lui Iisus, care îţi spunea: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4, 4). Prietene, când oare ai ajuns să te hrăneşti cu cuvântul lui Dumnezeu? Şi totuşi asta faci! Pentru acest cuvânt ai renunţat la odihna ta, la pacea ta comodă, ai înfruntat obstacole şi interdicţi şi ai venit aici, să te hrăneşti cu cuvântul lui Hristos. Cinste ţie, prietene! Dumnezeu îţi va dărui cuvântul şi harul Său, şi ţi-l va dărui din belşug, pentru că este scris: „Că oricine cere, ia; cel care caută, află; celui care bate, i se va deschide” (Matei 7, 8).

Pentru această cerere stăruitoare a ta, curajosul meu prieten, Iisus te va răsplăti. Fiindcă ai avut curajul să lupţi cu o obişnuinţă şi cu o inerţie care te făcuseră prizonierul lor; fiindcă ai avut curajul să rupi barajul interdicţiilor pe care ţi le-a impus, ca pe un baraj de netrecut, ideologia marxistă, crezând că postulatele de autoritate nu au nevoie de demonstraţie şi că autoritatea ar putea suplini credinţa; fiindcă ai avut curajul ca, o dată ieşit de sub servitutea acestor doctrine, să mergi spre ceea ce ţi se contura în faţă ca o iubire tangibilă. Şi cu cât ai înaintat, cu atât ai înţeles mai bine că această iubire infinită şi crucificată strălucea pentru tine, omule unic şi irepetabil, cum te-am mai numit cândva. Pentru acest curaj al tău ai primit iertarea. Nu simţi oare în tine duhul acesta al dragostei, al liniştii care s-a instalat în sufletul tău, siguranţa cu care păşeşti pe noul drum al ascultării de Hristos? Este harul lui Dumnezeu, care vine la tine. Mai întâi, acest har te vizitează rar. Atunci când, rugându-te, vei simţi un fior de o clipă trecându-ţi prin inimă, ca o bucurie inefabilă, atunci când, îngenuncheat fiind, vei simţi o duioşie inexplicabilă în suflet şi o nevoie imperioasă de a plânge, să ştii că te vizitează Harul.

Stăruieşte, prietene, şi Harul va veni mai des, tot mai des, până te va locui permanent. Atunci vei cunoaşte starea de har continuă şi pacea interioară, a cărei sursă este iertarea acordată de Hristos şi care se preface într-o bucurie spirituală iradiind invizibil prin toţi porii fiinţei tale. Şi vei cunoaşte fericirea de a fi iertat şi de a ierta. Căci viaţa noastră este dură atâta vreme cât materia reprezintă cerul şi pământul nostru, iar duhul nostru rămâne orb atâta vreme cât ateismul este religia noastră. Şi dacă există totuşi ceva care te salvează, prietene, chiar în perioada chemării tale la Hristos, înainte ca sufletul tău să fi fost inundat de lumina credinţei, acel ceva este bucuria de a ierta şi a fi iertat. „La vie en commun est dure. Il faut savoir se faire pardonner” (Viaţa în comun este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat.). Nu numai să ierţi, ceea ce ţi-ar oferi satisfacţia orgolioasă a bunătăţii, ci să ştii să te faci iertat, ceea ce este echivalentul absolut al umilinţei [smereniei].

Îmi amintesc că ţi-am vorbit despre Iisus şi despre Biserica Lui ca despre o instituţie sfântă, ca despre o realitate spirituală pe pragul căreia te afli de mult. Dar abia acum ai reuşit să rupi zecile de fire invizibile ale unor concepţii care te trăgeau înapoi. Ţi-am vorbit despre bisericile presărate pe pământul acestei ţări, pe care călcăm cu picioare vesele sau îndurerate, şi ţi-am arătat că am rezistat prin veacuri de umilinţă, dar şi de slavă, prin credinţa noastră ortodoxă indestructibilă. Că dragostea de pământ şi legătura de sânge şi de limbă s-au exprimat în istoria vie, adevărată, prin bisericile ridicate de voievozi şi de pârcălabi – literă de piatră, pe care vremea nu o poate şterge. Iar dacă acum vedem o biserică dărâmată, pentru ca în locul ei să se ridice o cârciumă, spunem: „NU!”, cu toată durerea sufletului nostru, împotriva celor ce cred că dărâmând biserici şi interzicând – în presă, în şcoli şi în inimi cuvântul lui Dumnezeu, L-au desfiinţat pe Acela din a Cărui milă trăim şi durăm.

Ţi-am vorbit de libertatea ta în Hristos şi despre cum trebuie s-o foloseşti. Ţi-am arătat că mineralele nu cunosc nici moarte, nici viaţa, decât prin analogie, ci numai starea de fapt; că animalele cunosc viaţa şi moartea, dar inconştient; dar tu, tinere, omule, cunoşti şi moartea şi viaţa şi, mai presus de ele, învierea, oricât ţi s-ar fi interzis să crezi în ea. Căci Hristos te-a chemat la îndumnezeire. Nu la condiţia de simplă vieţuitoare, nici măcar la simpla condiţie de om, ci te-a ridicat deasupra condiţiei umane, când a zis: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17, 24). Acestea sunt lucrurile pe care ţi le-am spus, tânărul meu prieten, şi multe asemenea, cu toate cuvintele lui Hristos. Şi pentru aceasta m-au urât fraţii mei, iar ţie ţi s-a interzis să vii să mă asculţi; ţie, care însetai după cuvântul lui Dumnezeu şi care voiai să ştii dacă eşti condamnat total sau ai fost ales de cineva pentru un destin mult mai înalt, pentru înviere. Ţi s-au închis porţile şi ţi s-au ridicat în faţă ziduri de oprelişti.

Ţie, care scriai într-una din scrisorile tale căci orice scrisoare de la unul dintre voi vă exprimă pe voi toţi – despre pornirea voastră de a căuta ceea ce transcede materia, de a depăşi imanentul astăzi zeificat, despre toată nădejdea voastră de a păşi pe calea adevărului şi despre bucuria de a-L fi întrezărit pe Cel ce Însuşi este Adevărul, Calea şi Viaţa. Îmi scriai cu câteva zile în urmă: „Ce bucurie să auzi vorbindu-se despre Dumnezeu şi despre lume, alta decât cea a materiei, de la o catedră laică şi de către un profesor laic! Era un vis în care nu putea crede. Şi să înţelegi că omul acela laic era iluminat de un duh de credinţă pe care nu-l făcea cunoscut nu numai prin cuvinte, ci şi prin toată lumina care iradia din fiinţa lui. De aceea, aproape că vă invidiez pe voi, teologii, care ştiţi şi cunoaşteţi şi trăiţi ceea ce noi nu cunoaştem şi nu ştim, dar spre care întreaga noastră fiinţă aspiră”…

Sau tu, tinere profesor de 35 de ani, care spuneai: „Mi-am petrecut toţi anii aceştia de învăţământ scoţând cu bâta elevii din biserici. Acum însă am înţeles ce-i aducea acolo şi de ce reveneau la biserică, iertându-mă. Înţeleg acum că dacă voi, nişte copii din anul întâi de Seminar, credeţi atât de tare şi ştiţi atâtea lucruri despre adâncurile fiinţei umane şi despre o lume pe care eu am interzis-o elevilor mei, eu trebuie să cred mai mult decât voi”.

Nu ne amintesc oare aceste cuvinte de convertirea lui Pavel de pe drumul Damascului? Căci, dacă admitem cu Albert Camus, că fiecare om trece măcar o dată în viaţă prin Muntele Măslinilor, tot aşa trebuie să admitem că fiecare dintre noi experimentează o dată drumul Damascului, când glasul lui Iisus răsună şi pentru noi: „Saule, Saule de ce Mă prigoneşti?… Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!” (Faptele Ap. 9, 4-5). Nimeni nu este scutit de suferinţă. Dacă suferim, suferinţa să fie întru Hristos; dacă iertăm, să iertăm pentru Hristos! Dar adevărul să ne stea în faţă totdeauna. „Adevărul înaintea păcii”, cum îmi spunea un student de la Politehnică, auditor al acestor „Şapte cuvinte către tineri”; şi să înţelegem prin „pace” nu pacea lui Hristos de la Ioan 14, 27-29, nici răstimpul între două războaie, cum îi plăcea să spună lui Nicolae Titulescu, ci acea comoditate sufletească şi materială pentru care călcăm în picioare principiile şi dreptatea, acea stare de toleranţă care ne ajută să ne culcăm în fiecare seară cu un compromis în inimă şi să ne trezim cu un compromis nou sub pernă. Şi acum voi citi declaraţia unui student de la Teologie, în legătură cu aceste „Şapte cuvinte”.

Pentru că s-au luat astfel de declaraţii scrise, la Institutul Teologic, forţându-se mâna şi conştiinţa. Se ştie ce înseamnă o declaraţie scrisă, ce sursă de teamă şi de teroare [poate constitui ea], aşa cum s-a întâmplat în câteva cazuri. Din numărul declaraţiilor date am ales una, pentru că este mai limpede (nu mai dreaptă, căci toate sunt la fel de drepte): „…declar că în ziua de miercuri, 12 aprilie a.c., la orele 21, am audiat <Al şaselea cuvânt către tineri> rostit de părintele Gh. Calciu-Dumitreasa în pridvorul Bisericii Radu-Vodă din Bucureşti. De asemenea, am mai audiat şi al treilea şi al patrulea şi al cincilea cuvânt, dar în alte condiţii… Declar că am întâlnit la ultima, precum şi la celelalte predici ale sale, foarte mulţi studenţi de la Institutul Teologic, doctoranzi în Teologie, studenţi de la alte facultăţi, persoane pe care nu le mai văzusem niciodată şi foarte mulţi elevi seminarişti. Atmosfera din biserică a fost impresionantă şi am trăit în mod real clipe de înălţare sufletească şi de reculegere.

În privinţa conţinutului predicilor, mă declar întru totul de acord cu ideile expuse de părintele profesor, care nu face decât să privească realist şi lucid problemele ce se cer privite astfel, respectând strict învăţăturile Bisericii Ortodoxe. Părintele profesor Gh. Calciu mi-a fost profesor mai mulţi ani la Seminarul Teologic din Bucureşti, al cărui absolvent sunt, şi a contribuit în cea mai mare măsură la formarea noastră ca elevi şi adevăraţi slujitori ai Domnului Hristos şi ai Bisericii neamului”.

Oare trebuie să mai adaug ceva? Poate doar omagiul meu pentru acest curaj al studentului respectiv şi al vostru, al tuturor celor care, călcând peste instinctul de conservare, aţi pus „adevărul înaintea păcii” şi aţi venit aici; sau poate bucuria pe care mi-au făcut-o celelalte declaraţii, scrise sau verbale, ca şi prezenţa voastră în această biserică; sau poate, în sfârşit, umilinţa mea că sunteţi buni şi Îl iubiţi pe Iisus mai mult decât pe mine, căci, chiar fără să fiţi slujitorii Lui, nu aţi pregetat să sacrificaţi comoditatea voastră pentru a veni să vă exprimaţi dragostea de Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi fraţii noştri care ne iubesc şi care ne urăsc pe noi, care ne-au făcut bine şi rău, care ne-au iertat sau nu ne-au iertat. Noi toate să iertăm tuturor! Voi încheia, tinere prieten, acest ultim „Cuvânt” cu o spicuire din „Cuvântul” Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea Învierii în toate bisericile ortodoxe, căci vin Paştile, Ziua Învierii şi bucuria noastră, a tuturor. Atunci veţi afla că Hristos a înviat şi că noi toţi vom învia.

Când spun că veţi afla, înţeleg că inima şi sufletul vostru va descoperi plenar această certitudine care era de mult în voi şi în virtutea căreia sunteţi aici. „…De a lucrat cineva din ceasul întâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă; de a venit cineva în ceasul al treilea, mulţumit să prăznuiască; de a ajuns cineva în ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se; de a ajuns cineva în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea cea ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi.

Pentru acesta intraţi toţi în biserica Domnului vostru; şi cei dintâi, ca şi cei din urmă luaţi plata. Înviat-a Hristos şi îngerii se bucură. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă”. V-am citit aceste rânduri ca să le ştiţi. V-am citit acest „Cuvânt”, fiindcă vine Săptămâna Patimilor, în faţa căreia tot glasul amuţeşte. V-am citit acestea, ca să aflaţi că dacă în zilele care urmează vom trăi în duh şi în carne calvarul lui Hristos, pe culmea Golgotei ne aşteaptă Iertarea şi Învierea. V-am citit aceste adevăruri, ca să vă amintiţi că neamul acesta românesc urcă de veacuri Golgota istoriei, refăcând neîncetat, în spirit, drumul lui Iisus şi anticipând, prin credinţă, această înviere pe care tu, prietenul meu, fratele nostru, al tuturor, o aduci ca pe o făclie arzând în inima ta.

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a șasea miercuri a Postului Mare, la 19 aprilie 1978

(Preot Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 61-70)

La cel de-al șaptelea cuvânt autoritățile i-au măsura surprinzătoare de a descuia porțile și ușa bisericii, iar predica s-a ținut înăuntru.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este "popă" care "înșeală lumea", și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

Sursa: Ortodoxia Tinerilor