 |
| Meditând |
De Augustin Păunoiu
Matematica şi viaţa în Hristos pot
părea multora fără nici o legătură una cu alta. Pentru părintele Ieremia de la
Putna, cu un doctorat în matematică dat în SUA, la Berkeley, această lipsă de
legătură este doar aparentă. Este ca şi cum două curbe nu se intersectează
deloc în planul real –, cel al privirii superficiale, al prejudecăţii, al
ignoranţei –, dar au o multitudine de intersecţii în planul complex – cel al
realităţii adevărate, profunde. Interviul de mai jos e o scurtă pledoarie la
studiu şi seriozitate în viaţa duhovnicească.
Părinte Ieremia, cum a venit
pasiunea pentru matematică?
Mi-a plăcut matematica din primii
ani de şcoală, deşi în familia mea nu a existat vreo tradiţie în acest sens. Am
început să merg la olimpiade începând cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat,
firesc, la matematică în Bucureşti, unde am intrat fără examen de admitere,
pentru că eram olimpic. Am optat pentru Secţia de cercetare. Absolvenţii de
după 1989 ai acestei secţii au creat o pârtie către străinătate. S-a creat un
renume că matematicienii români sunt buni. Şi, într-adevăr, au fost unii foarte
buni la început, spărgătorii de gheaţă, care au plecat în America, iar noi am
urmat acest drum deja bătătorit de ei. Este un proces standard de a aplica,
trimiţând dosarul la mai multe universităţi din America. Am fost primit la
University of California at Los Angeles (UCLA) şi la University of California
at Berkeley (UC Berkeley). Am ales-o pe ultima pentru că avea un prestigiu mai
mare.
 | |
| În timpul unui curs la Berkeley |
După aceea mi-am dat seama că nu
întâmplător am obţinut bursa la Berkeley. Acest oraş este aproape de San
Francisco, unde se află biserica cu moaştele Sfântului Ioan Maximovici, despre care
citisem înainte să aplic pentru America. Tot timpul cât am stat în America am
mers în fiecare săptămână la acea biserică.
Ca să mă întreţin, a trebuit să
predau în cadrul Departamentului de matematică.
Viaţa
în SUA şi apropierea de mănăstire
V-aţi gândit încă de acolo că o să
vă faceţi monah?
Într-un anumit fel, da. Viaţa trăită
acolo nu a fost mult diferită de cea a unui monah. La ce mă refer? La
singurătate, singurătatea pe care o întâlneşti fiind străin. În general, în
America se suferă de singurătate. Producţiile lor de divertisment sunt o
încercare de a umple un gol. Orice om care merge în America are un şoc, în
sensul că filmele lor sunt altceva decât viaţa lor. E ca şi cum mergând
printr-un deşert vezi un panou, iar în film nu vezi pustiul, ci ţi se arată
numai panoul. E multă singurătate acolo, distanţele fizice sunt mari şi acestea
implică distanţe enorme între oameni.
Să vă dau un exemplu. Dacă în
oraşele noastre obişnuim să ieşim în oraş, să ne plimbăm prin centru, cum se
spune, acolo noţiunea aceasta nu există. În centru se plimbă mai mult
homeless-i (cei fără adăpost), care au ca avere doar un cărucior. Americanul nu
se duce să se plimbe, el se duce cu maşina direct unde are nevoie, la
cumpărături, în mall sau oriunde. În California, distanţa de acasă până la
magazinul de cumpărături este în medie de 30-40 km. Acolo nu se văd oameni pe
stradă, ca la noi. Singurătatea este foarte apăsătoare şi rămâne o problemă
pregnantă.
Pentru mine aceasta a fost o
pregătire foarte bună; gândul spre călugărie îl aveam înfiripat, dar îmi era
frică să-l exprim chiar şi în interiorul meu.
L-am avut duhovnic pe părintele
Arsenie Papacioc începând cu 1996. Pe când eram în clasa a IX-a, au început
problemele mari în familia noastră. Atunci mama a început să se îndrepte spre
Biserică, ca la ultima scăpare. Eu nu aveam nici o familiaritate cu Biserica,
chiar aveam un dispreţ faţă de nivelul intelectual al celor din Biserică.
Schimbarea mare cu mine s-a produs
după întâlnirea cu părintele Arsenie. Nu a fost ceva spectaculos, ci o
influenţă constantă şi eficace duhovniceşte, nu prin sfaturi de a mă ruga
într-un fel anume sau de a citi ceva în mod special, ci mai ales prin
rugăciunea părintelui şi prin modul lui de a fi.
Gândul spre monahism l-am mărturisit
părintelui Arsenie, dar el aproape că nu-l lua în seamă. Apoi mi-a spus „să mai
vedem“ şi, în orice caz, mi-a zis să păstrez taina, pentru că dacă prinde
vrăjmaşul de veste este în stare să răstoarne întreaga lume ca să mă oprească.
De aceea eu am fost tot timpul cu frică la gândul de a deveni monah, atât
pentru cuvântul părintelui, dar şi din motive interioare. Era de negândit
pentru mine, privind din afară. Acum mi se pare uşor, dar din exterior privind,
făgăduinţa aceasta este copleşitoare. Când am început să merg la biserică, mi
se părea un lucru de negândit să-ţi păstrezi fecioria până la căsătorie, cu
atât mai mult să fii total abstinent ca monah. Nu îndrăzneam să gândesc prea
sus, ci Îl rugam pe Dumnezeu să rânduiască să-I slujesc şi să fiu al Lui. În ce
mod, asta ştia doar El. Pasul acesta este mult prea mare ca să-l putem face
singuri.
Câţi ani aţi stat în SUA?
Cinci ani: 2002-2007. Acasă, la
familie, veneam în fiecare an. Părintele Arsenie nu-mi impunea nimic în
privinţa căii de urmat în viaţă. Din când în când îi pomeneam despre gândul meu
de mănăstire, iar el părea că-l aude pentru prima dată, nepărând a-şi aduce
aminte de sfaturile legate de monahism pe care mi le dăduse deja. Când l-am
întrebat într-un an la ce mănăstire să mă duc, mi-a răspuns categoric: „La Putna!“.
În ultimul an de doctorat am venit
acasă pentru că mama era bolnavă, apoi m-am întors peste vară în America pentru
a preda nişte cursuri; mi-am vizitat prietenii, pe 4 septembrie m-am întors în
ţară, iar pe 7 septembrie am venit la Putna.
Deşi ştiam că doctoratul se termină,
voiam cumva să o mai lungesc. Mă tenta asta pentru că puteam să îi ajut cu bani
şi pe cei de acasă. În SUA este un salt calitativ consistent în privinţa
veniturilor între doctoranzi şi post-doctoranzi. Aşa că am aplicat pentru o
poziţie de post-doctorand. Dar a rânduit Dumnezeu ca atunci să nu fiu primit
nicăieri. De-abia după ce am plecat la Putna m-a contactat profesorul meu prin
e-mail ca să-mi spună că mi-a găsit o bursă nu ştiu pe unde. Apoi un prieten
care rămăsese în Berkeley m-a sunat: „Nelule, ai primit nişte plicuri. Nu vii
să vezi ce faci cu bursa asta?“
În toamna lui 2006, de sărbătoarea
Thanksgiving, am mers în Arizona, la părintele Efrem Filotheitul, ucenic al lui
Gheron Iosif, un om de o mare putere duhovnicească. Nu am reuşit să vorbesc
între patru ochi cu părintele Efrem, dar mi-a spus că se va ruga pentru mine.
Sunt convins că şi pentru rugăciunile părintelui Efrem desprinderea de carieră
şi venirea la mănăstire au decurs lin pentru mine.
„Am
trăit o răstignire a minţii…“
Cum se împacă matematica cu
călugăria?
Eu aş întreba ce legătură are
matematica cu Dumnezeu. Atunci când eram în liceu, prin clasele IX-XI, prezenţa
lui Dumnezeu creştea în viaţa mea. Dar nu vedeam nici o legătură între
matematică şi Hristos. Eram deci tentat să renunţ la matematică. Însă părintele
Arsenie mi-a zis: „Nu, nu trebuie să renunţi. Mergi cu amândouă înainte“. După
aceea am aflat cât de multe te învaţă personal matematica despre Dumnezeu. Şi
nu doar despre El, ci şi despre tine, despre lume şi relaţia între toate
acestea.
 | |
| Monahul Ieremia (stânga) alături de părinţii Anania şi Epifanie (dreapta) |
Descoperirea mea personală este că
practic tot ce facem are legătură cu Dumnezeu. Mai mult, ne descoperă multe
despre noi, despre lume.
Lucrurile sunt profunde. Matematica
ne învaţă să facem lucrurile temeinic. Aşa ajungem să le facem şi pe cele ale
lui Dumnezeu foarte bine.
În matematică eu am lucrat în
geometrie algebrică şi teoria numerelor, deci matematică cu grad mare de
abstractizare. Începând cu facultatea şi terminând cu doctoratul,
abstractizarea în studiul matematicii creşte. Matematica din liceu este destul
de departe de matematica modernă (părintele râde). Complexitatea operaţiilor şi
nivelul de abstractizare al noţiunilor sunt de negândit pentru un om
nefamiliarizat. Am trăit o răstignire a minţii.
Gândiţi-vă doar, cum se pot defini
riguros numerele naturale? Noi avem 1, 2, 3…, le enumerăm pe degete ca la clasa
I. Dar să le defineşti, să spui ce sunt ele, îţi stă mintea în loc… În primul
rând, în matematică este o axiomă existenţa unei mulţimi cu un număr infinit de
elemente. Nu se poate demonstra existenţa infinitului, el este acceptat ca
axiomă. În natură, nimic nu ne spune că infinitul există. Nu avem nici o probă.
Totuşi, un matematician lucrează foarte mult cu infinitul. Deşi nu poate
demonstra că există, îl ia ca atare – „prin credinţă“ am spune noi. Ei bine,
pornind de la această mulţime cu un număr infinit de elemente, se alege un prim
element – „1“, apoi printr-un anumit procedeu se desemnează un „succesor“ –
notat „2“, apoi pentru fiecare element „n“ deja definit se construieşte un
„succesor“, notat „n+1“ şi tot aşa… Şi aşa se definesc numerele naturale. Apoi
vin numerele raţionale, cele reale, cele complexe – cu definirea acestora ne
aflăm abia la nivelul primului semestru de facultate – şi toată multitudinea de
concepte matematice.
Aşadar matematica, prin generalizări
şi abstractizări succesive, mi-a răstignit mintea şi mi-a pregătit-o pentru a
primi revelaţia lui Dumnezeu, cu reverenţă. Nu te mai întrebi de ce Dumnezeu
este în trei Persoane, şi nu în două sau una, sau mai multe, sau orice altceva
legat de tainele lui Dumnezeu, atunci când tu nici realitatea văzută nu o poţi
surprinde cum trebuie, matematic vorbind, nu o poţi conceptualiza.
Ştiinţa
lucrează doar cu aproximări ale realităţii
Matematica te învaţă o cuminţenie,
un respect faţă de taină, de taina realităţii. Una dintre provocările
matematicii este cum să modeleze realitatea. Din Antichitate până astăzi, asta
se încearcă. Constant, fizicienii cer modele de la matematicieni: „Am problema asta,
am experimentul acesta, explicaţi-l voi, fundamentaţi-l riguros“. Aceasta a
făcut-o Einstein, care a folosit pentru Teoria Relativităţii un model matematic
descoperit cu 50 de ani înaintea lui de un mare matematician, Bernhard Riemann.
Matematica vine să modeleze realitatea. Toţi ştim că matematica este grea. Şi
asta pentru că realitatea este greu de modelat. Nici acum nu putem să o modelăm
cum trebuie. Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii.
Şi dacă atunci când te referi la
realitatea naturală nu eşti încă pe teren solid, cum e în faţa lui Dumnezeu? Ce
pretenţie poţi să ai în faţa Lui?
Asta m-a învăţat matematica,
buna-cuviinţă, respectul faţă de taină, aşa cum ne îndeamnă şi Sfinţii Părinţi:
„Cinsteşte taina în tăcere“.
Să vă mai vorbesc şi despre altceva
ce am învăţat făcând matematică. O trăsătură comună nouă, oamenilor, este aceea
că ne minţim foarte uşor. Dacă ne place ceva, imediat tindem să credem acel
lucru. Şi ne aducem o mulţime de argumente ca să susţinem propriile noastre
voinţe, propriile noastre păreri. Se întâmplă frecvent acest lucru în zilele
noastre.
Or, matematica nu te lasă să faci
aşa ceva. Să mă explic. La doctorat am avut o problemă pe care nici nu vreau să
mă gândesc de câte ori am zis că am rezolvat-o, ca să descopăr ulterior că mă
înşelasem. Intuiţia de la început era bună, adică simţeam că o să-mi iasă, că o
s-o scot la capăt. Aceasta, în particular fie spus, e mare lucru. Dar când
intram în detalii, lucrurile se complicau. Îmi spuneam: „Trebuie că drumul
trece pe aici, pentru că e mai scurt“. Dar nu era aşa. Realitatea nu era cum
voiam eu să fie. Eu sunt un om tare la cerbice, aşa că mi-au trebuit câţiva ani
ca să descopăr drumul, care era mult mai sinuos. Din fericire, matematica nu te
lasă să te minţi singur, nu te lasă să falsifici realitatea, ci, dacă eşti
sincer, îţi arată unde ai greşit.
Până la urmă am ajuns aproape să-mi
fie frică să spun că am rezolvat problema. Am realizat că exaltarea, mândria nu
ne sunt de folos; după ce te mândreşti, imediat, obligatoriu, vine coborârea.
Deci matematica te educă în smerenie. Să nu te bucuri până când lucrurile nu
sunt gata.
„Mergi
înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde“
Mai e ceva. Distanţa dintre proiect
sau iluminare, faptul că tu intuieşti cum ar ieşi problema, şi împlinirea
propriu-zisă a proiectului este foarte mare. În matematică, rezolvarea unei
probleme poate să îţi ia şi doi ani de zile şi pe parcursul rezolvării pot
apărea surprize – nu ai cum să observi toate detaliile de la început.
Cam la fel sunt lucrurile şi în
viaţa duhovnicească. Chemarea lui Dumnezeu există. Pe acolo este drumul. Când
ai văzut drumul din exterior, îţi părea într-un fel, dar atunci când păşeşti pe
el, vezi că drumul trece şi prin pădure, uneori şi prin mlaştină, se mai lasă
ceaţa, te poate prinde şi întunericul. De multe ori îţi vine să renunţi, să te
întorci. Sunt momente în viaţă în care practic ai făcut tot, ai încercat şi
încoace, şi încolo, ai epuizat tot ce îţi stătea la îndemână şi nu mai ştii ce
să faci. Ai senzaţia că ai pierdut drumul. Şi totuşi: „Măi, parcă ştiam că pe
aici e drumul…“ La fel ca Apostolii pe drumul Emausului: „Noi nădăjduiam că El
este Mesia…“ (Lc. 24, 21). Şi, dacă renunţi în momentul acela, ai pierdut
totul. Trebuie să-ţi zici: „Măi, am ajuns până aici. Ce mai am de pierdut? Merg
înainte! Oricum altceva mai bun nu am de făcut.“ Dar lucrurile acestea se fac
în nişte tensiuni foarte mari. Dacă după patru ani de doctorat nu ţi-a ieşit
problema, nu mai ai cum să fii detaşat. Şi aşa se naşte discernământul, ajungi
să te cunoşti pe tine însuţi. Acesta era de fapt sfatul pe care mi-l dăduse
părintele Arsenie înainte de a pleca la doctorat: „Cunoaşte-te pe tine
însuţi!“.
Un element extrem de valoros al
vieţii duhovniceşti este acesta: să mergi mereu înainte, să nu renunţi, să
crezi chemării dintâi şi să mergi înainte cu nădejde mai presus de orice
nădejde, cum spune părintele Zaharia de la Essex, parafrazându-l pe Sfântul
Apostol Pavel (Rom. 4, 18). Doar dacă mergi până la capăt îţi iese. Nu trebuie
să renunţi cu nici un chip. Momentul acesta de cumplită deznădejde e foarte
aproape de vârf. Dacă reuşeşti să depăşeşti momentul, ai învins. Dacă dai
înapoi, ai pierdut totul. E un prag pe care trebuie să-l treci, dincolo de care
este uşa.
Acest moment nu e mincinos, acolo nu
se joacă teatru, nimic nu e regizat. E un moment de totală nesiguranţă, ţi-ai
terminat toate resursele, nădejdea. Atunci e nevoie să mai mergi puţin şi afli
răspunsul tău; cu rugăciune multă. Am avut colegi care s-au întors din drum –
mă refer la calea matematicii.
Printre
medaliaţi Fields
Cum a fost mediul în care aţi
studiat la Berkeley?
Matematica mi-a deschis uşile spre a
cunoaşte oameni importanţi de ştiinţă, genii matematice. Am avut ocazia să
cunosc medaliaţi Fields (medalia Fields este echivalentul premiului Nobel
pentru cercetări matematice). La Berkeley i-am întâlnit pe aceşti oameni,
deosebit de modeşti, smeriţi, pe care văzându-i, nu te mai poţi lăuda cu vreun
lucru din viaţa ta.
Cunoaşterea ştiinţifică este
îngemănată cu necunoaşterea; orice nouă descoperire aduce cu sine şi o mulţime
de noi necunoscute. Odată am întrebat un profesor medaliat Fields, care de
câţiva ani buni lucra la fundamentarea matematică a câmpului cuantic din
fizică: „Înţelegeţi mecanica cuantică?“ La care el a răspuns: „Nimeni nu
înţelege mecanica cuantică!“
Einstein avea un respect
extraordinar pentru tainele universului. Omul de ştiinţă sincer cu el însuşi
este foarte conştient de cât nu cunoaşte, de cât nu stăpâneşte. De aceea, când
aud de tot felul de experienţe genetice care se fac, mă înfior.
Cu ştiinţismul, cu politizarea
aceasta a ştiinţei în care absolutizăm ştiinţa, făcând din ea o credinţă
mondială, dogma vieţii noastre (pentru că atunci când ai justificare
ştiinţifică, ai închis gura oricui), ne aflăm foarte departe de adevăr.
Realitatea, Dumnezeu, oamenii – toate lucrurile sunt mult mai fine, mai
personale, mai nuanţate. Iar dacă tu intri cu bocancii şi vrei să trasezi un
drum aşa, pe unde crezi tu că ar trebui să treacă, nu e în regulă.
Mândria, spune Gabriel Liiceanu,
este „înţepenirea în proiect“. Dacă începi să te mândreşti, înseamnă că te-ai
oprit şi îţi admiri opera. Or, omul care creează nu are timp de asta. Se uită
la ce a făcut, dar nu se blochează acolo, ci continuă cercetarea lui.
Politizarea ştiinţei apare la oamenii care s-au înţepenit în proiect. Ca să
produci, ca să creezi, trebuie să rămâi în modestie, în respect faţă de taină.
Altfel, chiar geniu fiind, adopţi o postură cumva politică, ca să propagi
anumite iluminări parţiale drept adevăr imuabil. Un exemplu este Stephen
Hawking.
Acestea sunt numai câteva dintre
lucrurile pe care le-am învăţat din experienţa mea cu matematica. Am această
convingere: Dumnezeu ni Se descoperă, ne vorbeşte şi ne învaţă pe limba
noastră, aşa cum a făcut-o cu Sfântul Apostol Petru prin pescuirea minunată
(Lc. 5, 1-11). De aceea mi se pare foarte important să facem bine ceea ce
facem, ca pentru Dumnezeu, pentru că aşa vom dobândi o cunoaştere corectă a
realităţii, a lumii, a noastră şi a lui Dumnezeu.
Sursa: ZiarulLumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu