Pe
6 iunie se împlinesc 133 de ani de când ”Craiul Nou” al
culturii române, Ciprian Porumbescu, își începea urcușul către
lumina cea pururea fiitoare. Se pot spune atât de multe despre cel
ce a pus bazele muzicii noastre culte, încât cu greu vom cuprinde
în câteva rânduri uriașa sa personalitate. Însă nu vom lăsa să
treacă acest moment comemorativ fără a-i aduce prinosul nostru de
recunoștință.
Se
cunosc multe date privind studiile lui Ciprian Porumbescu,
contribuția sa la activitatea societății Arboroasa, lunile grele
de temniță pentru patriotismul său, precum și capodoperele
creației lui componistice. De aceea, în materialul de față ne vom
opri la omul Ciprian Porumbescu, la frământările ce îl țintuiau
într-o profundă tristețe, văzând cum boala îi măcina trupul.
Aflat
la tratament la Nervi, o stațiune balneară din Italia, pe junele
compozitor îl mistuia dorul de țară, de familie, simțăminte pe
care le-a așternut în multe scrisori trimise acasă la cei dragi.
Din aceste emoționante răvașe, publicate de neobositul cercetător
Nicolae Cârlan, vom spicui câteva pasaje, completându-ne imaginea
neuitatului iubitor al Ortodoxiei și al românismului. Spre
sfârșitul lui ianuarie 1883, îi scria amicului Nastasi: „De
Paști sper că voi fi deja în Brașov și cu învierea lui Christos
voi serba și reînvierea sănătății mele”. Departe de țară,
nefericitul compozitor își deplângea situația: „O Italie,
Italie! Frumoasă și dulce mai ești! Ah, dar ce folos? Nu plătește
toată frumusețea și dulceața ei o ceapă friptă, dacă colea
peste gard nu mă pot sui la Stupca”. Conștient că-şi supunea
familia la cheltuieli mari pentru șederea sa în Italia, îi scrie
tatălui, nu cu mult timp înainte de a se reîntoarce acasă:
„scumpul meu părinte, astăzi, primind epistola Dumitale, mă
grăbesc a răspunde. În necazul bolii mele, numai Dumnezeu mai știe
ce nu mă irită. Nu m-am supărat pe Dumneata, că doară numai pe
Dumneata mai am în lumea aceasta care-mi e ultimul sprijin și
ultima mângâiere. Defavorizat de soartă până la ultima nimică,
sunt un biet bolnav, fără putere și sănătate. Dacă mă voi
lipsi încă și de dragostea părintească, atunci de-a dreptul mă
pot arunca în adâncurile mării. Tusea nu m-a lăsat, timpul e urât
și mi-e așa dor de casă, că nu mai pot răbda. Toate nopțile Vă
visez pe toți și dimineața mă cuprinde un dor nespus. De aceea Vă
sărut mâinile, scumpul meu tată și Vă rămân și pe mai departe
al Dumneavoastră devotat fiu”. Pregătindu-și plecarea spre ţară,
cu mari lipsuri financiare, mai scrie un răvaș tatălui, adăugând:
„prea iubitul meu părinte, nu Vă puteți închipui cât îmi e de
dor să ajung acasă! Să șed în căsuța caldă lângă sobă”.
Revenit la Stupca, Porumbescu dădea vădite semne de boală.
Bătrânul părinte Iraclie, alături de ceilalți cei doi copii,
Ștefan și Măriuca, îl primesc cu multă căldură. Boala a
recidivat, încât suferindul bucovinean nu se putea desprinde prea
mult de odaia sa. În clipele mai liniștite încerca să lucreze,
dar puterile îl părăseau vizibil, așa încât dintr-un tânăr
falnic devenise mai mult o umbră în așteptarea marii treceri. În
toată această perioadă, Mărioara, devotata lui soră, îl veghea
necontenit. Mai târziu, într-o emoționantă relatare, ea a
mărturisit: „îl văd parcă și-acum cu ochii lui mari și
frumoși, cum se uita trist și dureros la mine, zicându-mi: «
Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârșitul meu,
să fii sprijinul tătuței, să nu plângi, să nu te prăpădești,
căci zilele mele sunt numărate». Și eu trebuia să fiu tare, să
mă țin să nu izbucnesc în plâns, să-l mângâi, zicându-i că
se va face bine. Sărmanul fratele meu, cât a suferit!”
Suferințele au continuat chinuitor, atât pentru bolnav, pentru
bătrânul părinte Iraclie, cât și pentru cea care îi veghea
ultimele clipe. Prin 1931, Mărioara Rațiu-Porumbescu relata într-o
scrisoare despre inevitabilul epilog: „cu vreo două zile înaintea
morții, a venit fratele Ștefan. Sărmanul Ciprian s-a bucurat mult
văzându-ne pe toți în juru-i. Luni seara am cinat împreună, iar
Ciprian a glumit cu Ștefan, apoi a adormit. Eu stăteam, ca
întotdeauna, lângă el. Pe la 12 noaptea se trezește și zice: «
Măriorică, mi-e foarte rău. Să vină toți la mine. Să știți
că la două ceasuri sunt mort». Apoi și-a luat rămas bun de la
toți, cu vocea limpede și cu privirea clară și frumoasă.
Ultimele sale cuvinte au fost: «Tătuță, Măriorică, vegheați să
nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu,
iată, mă sting. Le las în dar neamului meu». Picioarele i se
răciseră, dar el era încă conștient. Însă, încet a adormit ca
un sfânt.”
Sunt
mărturisiri tulburătoare ale celeia ce i-a fost alături la marea
trecere. Părintele Iraclie, și el de față, încremenit de durere,
plângea, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii brăzdați de
aspre vremi. La trei zile, pe 9 iunie, plâns de familie, de
prieteni, de sătenii lui dragi, trupul neînsuflețit al tânărului
Porumbescu era condus către cimitirul din Stupca. Corul teologilor
din Cernăuți însoțea cortegiul funebru, intonând zguduitoarea
cântare: Adusu-mi-am aminte. Părintele Constantin Morariu a rostit
un emoționant necrolog, iar apoi sicriul celui jelit a fost coborât
în reavănul pământ, lângă cel al mamei lui, preoteasa Emilia.
Auzind trista știre, Vasile Alecsandri spunea: „la doar 29 de ani
neîmpliniți, Ciprian Porumbescu a luat cu sine în mormânt o
comoară de cântece”. Spre marea noastră șansă, a apucat să
lase posterității câteva nestemate din acest neprețuit tezaur,
căci, fiind un talent complex, Ciprian Porumbescu a scris nu numai
lucrări muzicale, ci şi multe poezii, articole de presă, a cules
folclor, a redactat un manual didactic pentru şcolile populare. Din
creația muzicală de referință amintim opereta „Crai nou“, ce
va prevesti iminenta înflorire a şcolii muzicale naţionale, fiind
prima operetă cu adevărat de reţinut în patrimoniul muzicii
noastre. Însă, cea mai cunoscută lucrare a lui Ciprian Porumbescu
rămâne, fără doar şi poate, „Balada pentru vioară și pian“
– partitură de referinţă a creaţiei clasice româneşti din
secolul al XIX-lea, considerată, pe drept cuvânt, una dintre
luminoasele capodopere ale culturii româneşti.
La
ceas comemorativ, ne îndreptăm gândul către Stupca, localitate ce
astăzi poartă numele neprețuitului ei fiu, unde oarecând o vioară
cânta. Acum scripca zace stingheră într-un colț al odăii, iar
cântărețul, de acolo, de Sus, își face simțită prezența în
freamătul codrului și-n șoptirile dulci ale pâraielor, în
glasuri răgușite de bucium, în tot ce e curat, frumos și
românesc.
Autor: Arhimandritul Mihail Daniliuc
Autor: Arhimandritul Mihail Daniliuc
Sursa:
Doxologia
