Rugăciunea în viaţa creştinului

Артемий Бахмат (OrthPhoto)

„Așa cum nu-l poți dezlipi pe copil din brațele mamei sale, tot astfel nu-l poți dezlipi de rugăciune pe omul care a înțeles noima ei”. (Sfântul Paisie Aghioritul)

Respirația sufletului

Rugăciunea este pentru suflet ceea ce este respirația pentru trup. În rugăciune, sufletul respiră pe Duhul cel Sfânt, se hrănește din Dumnezeu, Îi vorbește și Îl ascultă, dobândește libertatea cea duhovnicească și simțirea veșniciei pentru care a fost creat. Rugăciunea înseamnă a sta înaintea Feței Dumnezeului Celui Viu, dobândind astfel siguranță, mângâiere, nespusă dragoste și gingășie. Prin rugăciune, omul ajunge la împlinirea sensului său, sens care se descoperă în relația firească dintre el și Dumnezeu. Fără rugăciune, viața este tristă, apăsătoare, zbuciumată, neliniștită, și omul trăiește în întuneric și în moarte sufletească, iar aceasta se va transforma, după moartea trupului, în moarte și în chin veșnic.

Omul care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu ca Tată, ca Părinte Ceresc bun, iubitor și milostiv, nu se va putea bucura cu adevărat nici de darurile Lui din lumea aceasta, nici de cele pe care le-a pregătit pentru veșnicie, în Împărăția Sa, și care depășesc orice înțelegere: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, acestea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9). Rugăciunea este glasul omului care Îl caută pe Dumnezeu, L-a găsit și vrea să cunoască și să trăiască în iubirea Lui. Numai atunci când viața noastră este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu ajungem, prin rugăciune, să-L cunoaștem pe Cel care ne-a dăruit viața.

Viața creștinului este înțeleasă ca o rugăciune neîncetată, care, după cuvântul părintelui Arsenie Papacioc, înseamnă o stare de prezență continuă a lui Dumnezeu în conștiința noastră. Gândul la Dumnezeu este o rugăciune la îndemâna oricui, oricât de ocupat ar fi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Veniți la Mine toți cei osteniți…

Dacă lumea de azi se confruntă cu tot mai multe griji, mai mult stres și agitație, lăuntrică și exterioară, aceasta se întâmplă pentru că L-a înlăturat pe Dumnezeu din viața sa, atât din societate, cât și din suflet. Dumnezeu nu-Și mai găsește locaș în inima omului, iar acesta caută disperat noi soluții și terapii alternative pentru păstrarea echilibrului și a păcii interioare. Dar pace nu va fi, pentru că pacea adevărată este de la Dumnezeu. „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27), zice Hristos Domnul. Pacea Lui este trăirea prezenței lui Dumnezeu, este harul Său vindecător și dătător de putere în toate necazurile vieții, este odihna sufletului în Dumnezeu, Creatorul său.

Rugăciunea întărește credința și tot prin ea dobândim pacea și unitatea lăuntrică, găsindu-ne echilibrul și armonia atât de râvnite de omul zilelor noastre, știind că toate sunt rânduite de Dumnezeu. Rugăciunea ne învață să gândim așa cum gândește Dumnezeu și să intrăm în viața Lui, să trăim viața Lui, oferind-o pe a noastră prin împlinirea poruncilor Lui. Îndemnul Mântuitorului rămâne valabil peste veacuri: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și veți afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 28).

Inima frântă și smerită

Cum putem avea certitudinea că Dumnezeu ascultă rugăciunea noastră? Psalmistul David, făcând pocăință pentru păcatele sale, ne învață care trebuie să fie starea duhului nostru când ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu: „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmi 50, 18). Un copac secular, atingând cele mai mari înălțimi, nu se poate susține decât dacă are rădăcinile adânc înfipte în pământ. Așa și cu noi: smerita-cugetare și pocăința ne învrednicesc înaintea lui Dumnezeu. Cu cât stăruim în ele, cu atât inima se curăță, devine mai sensibilă și simte mai limpede prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume și în viața noastră. Cu cât ne adâncim în conștiința nimicniciei noastre și în osândirea de sine, cu atât mai sus ne ridică Dumnezeu.

Cel care se roagă va fi învățat chiar prin rugăciune cum să se roage. Căci noi nu știm să ne rugăm cu adevărat, dar Duhul Sfânt ne învață, văzând bunăvoința noastră și dorul după viața cea veșnică. Mai mult, simțirea lui Dumnezeu crește în inima noastră pe măsură ce Îl considerăm mai puțin un împlinitor de dorințe și mai mult un Părinte înțelept, Care știe ceea ce este mai bine pentru noi și folosește toate evenimentele vieții spre mântuirea noastră.

Când rugăciunea devine mai mult o mulțumire și o laudă aduse lui Dumnezeu decât o cerere continuă, atunci omul este încredințat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu și se lasă în mâinile Sale.

Rugăciunea este primită de Dumnezeu atunci când noi iertăm pe cei care ne greșesc. Mai mult, dacă ne rugăm și pentru cei care nu ne iubesc, dovedim că suntem fiii lui Dumnezeu după har și, cum spunea părintele Paisie Olaru, vedem ușa Raiului deschisă spre noi.

Biserica – școala rugăciunii

Deoarece rugăciunea este o relație vie și personală cu Dumnezeu, aceasta implică și rugăciunea în comun, în biserică, unde toți credincioșii se roagă într-un duh lui Dumnezeu. Ortodoxia se trăiește în comuniune, deoarece suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, modelul de comuniune veșnică de iubire dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

„Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu împreună cu ei” (Matei 18, 20). În biserică învățăm Cui și cum să ne rugăm. Prin participarea la rugăciunea în comun din biserică, la Sfânta Liturghie și la Sfintele Taine, luăm parte la viața veșnică ce ni se împărtășește nouă de la Dumnezeu. Mai ales în Sfânta Liturghie, avem parte de cea mai mare taină, de intrarea încă de acum în modul de viețuire ceresc, în timpul lui Dumnezeu, care este veșnicia. În Sfânta Liturghie, Hristos Însuși, prezent în pâine și în vin, sfințește viața noastră prin viața Lui. Viața Lui cea veșnică devine a noastră și învățăm a îmbrățișa în duh întreaga lume, rugându-ne pentru toți oamenii ca pentru noi înșine.

Tot în biserică învățăm că postul și rugăciunea sunt cele două aripi prin care se înalță la cer tot creștinul, biruind ispitele de tot felul. Rugăciunea însoțită de post, de milostenie și de alte nevoințe este mai puternică. Practicată cu stăruință și prin statornicie, ea devine astfel adevărata susținătoare a lumii.

Totodată, prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii și la rugăciunile ei, alcătuite de-a lungul timpului de marii trăitori creștini, omul devine contemporan cu toate generațiile din istorie și participă la lucrarea lui Dumnezeu de sfințire și de mântuire a lumii. El se arată astfel a fi un suflet viu, înțelegător al celui mai înalt sens pe care Dumnezeu l-a încredințat omului și întregii lumi: îndumnezeirea. 

Rugăciunea care se face cu credință, durere, stăruință și răbdare este auzită, dacă ceea ce cerem este pentru binele nostru.

Sfântul Paisie Aghioritul

Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta. Fiecare cuprinde cât poate. Citește Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului, Psalmul 50, zi „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” cât de des. Tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Orice creștin trebuie să aibă un program de rugăciune. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol dimineața și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt alt om toată ziua. Să n-o uiți pe Maica Domnului, tată, să n-o uiți, că tare-i bună Măicuța Domnului. Și să nu lași rugăciunea. Dar tot ce faci să fie cu blagoslovenia duhovnicului. Spune-i să-ți dea el să ai o rânduială de rugăciune și dacă vrei mai mult, să ceri blagoslovenie.

Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ți fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea și să nu te temi niciodată, căci la cârma vieții noastre sunt Bunul Dumnezeu și Măicuța Domnului. Numai să nu lăsăm sfânta rugăciune.

Rugați-vă cât mai mult lui Dumnezeu! Aceasta este toată speranța mântuirii noastre. Căci din rugăciune izvorăsc toate faptele bune. Să ne rugăm lui Dumnezeu cu lacrimi și să postim, că Dumnezeu are de unde da, dacă are cui da!

Părintele Paisie Olaru

Primul semn al morţii sufleteşti este îndepărtarea de slujbele bisericeşti. Omul care şi-a pierdut interesul pentru Dumnezeu mai înainte de toate începe să evite mersul la biserică; la început tinde să vină la slujbe mai târziu, iar apoi încetează de tot să mai intre în biserica lui Dumnezeu.

Sfântul Varsanufie de la Optina

Sursa: Mănăstirea Putna