Câteva experiențe de a alerga cu credință și curaj la Născătoarea de Dumnezeu / Bărbăţie duhovnicească

Când, cu îndrăzneală și credință, vrei să alergi la Născătoarea de Dumnezeu pentru orice trebuință a ta, poți obține acest har dacă vei cugeta acestea:

1) Orice vas în care se pune mir prețios, miroase chiar după ce nu mai este mirul într-însul. Cu atât mai puternic cu cât mirul a stat mai mult în el și cu atât mai mult cu cât mirosul mirului a fost mai puternic. Iar dacă mirul rămâne în vase, el miroase covârșitor mai mult decât cele golite. Dar dacă s-ar zice că acel miros este o însușire a unui anumit element, închipuie-ți că ceva stă lângă o mare ardere și multă vreme ține ferbințeala deși s-ar depărta de foc.

Cu aceste observații adevarate, te intreb: ce mireasmă a iubirii de oameni, ce văpaie a dragostei, ce gânduri ale îndurării și milei nu se găsesc cu îndestulare în lăuntrul Născatoarei de Dumnezeu, care nouă luni a purtat în feciorescu-i pântece pe Hristos, mirul cel nedeșertat? Ea, care ține totdeauna la piept și în iubire pe Fiul lui Dumnezeu! De aceea, după cum un lucru oarecare apropiat de un vas de mir prinde miros, ori ceva apropiat de foc se încălzește, tot astfel, ba poate mai mult, orice lipsit, care se apropie cu smerenie și cu credință de Mirul ceresc și de focul milei și îndurării ce de-a pururi arde în pieptul Născătoarei de Dumnezeu, lucru hotărât va lua sprijin, binefaceri și daruri cu atât mai multe cu cât are credință și curaj mai mare.

2) Nici o făptură n-a iubit vreodată atât pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Prea Sfânta lui Maica. Aceasta din două pricini: Întâi fiindcă L-a născut fără de bărbat și al doilea pentru că a fost unicul și singurul ei Fiu. De aceea dragostea ei a rămas neîmpărțită. Dacă acest Fiu al lui Dumnezeu și iubit fiu al Fecioarei și-a dat toată viața și pe Sine tot, pentru trebuințele noastre, a celor păcătoși, iar pe Maica Sa a dat-o nouă Maica, sprijin, și mijlocitoare pentru mântuirea noastră, cum și de ce să nu ne ajute și să nu influențeze voința Fiului ei, Cel atât de iubit.

De aceea aleargă iubite, în orice nevoie, aleargă la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Nădejdea și curajul ce arăți către dânsa sunt bogăție, fericire și scăpare temeinică. Ele totdeauna îți aduc daruri și îndurări.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p.150-151

Sursa: Ortodox.md

Părintele Efrem Filotheitul despre războiul duhovnicesc nevăzut: “Totul începe cu gândurile” / Bărbăţie duhovnicească

“Părintele în seara aceasta ne vorbeşte despre subiectul războiului duhovnicesc, aducând în discuţie tehnicile pe care diavolul le foloseşte ca să ne facă să cădem în păcat, ca să ne fure inimile, minţile, şi sufletele de la Domnul, ca să poată să ne mânjească cu murdăria lui, să ne facă vieţile ca a lui, înnoroite.

Apostolul Pavel ne spune în scrisoarea către Efeseni că noi nu ne luptăm cu trupuri (din carne şi sânge), dar deşi nu este un război fizic, corp la corp, este un război spiritual şi mental, o bătălie în duh. Pentru că fiecare dintre noi avem un spirit lăuntric, care este după chipul lui Dumnezeu. Acest spirit interior îşi găseşte expresia în trupurile noastre, este parte din noi, partea reală care luptă împotriva diavolului. Şi, evident, diavolul doreşte foarte mult să ne aducă la cădere. Diavolul are extraordinar de multă experienţă, ştie toate metodele şi tehnicile prin care să-şi atingă ţelul de a face pe cineva să ajungă la o cădere, ştie cum să determine un păcat.

De exemplu, gândurile sunt unele din metodele principale ale diavolului, punerea de gânduri rele în minţile noastre. De asemenea, el lucrează foarte mult cu fantezii, le mai numim şi imagini mentale. Acestea, de asemenea, ne trag în direcţia păcatului, ne duc la întuneric şi din nou la murdăria diavolului.

De ce diavolul face aceste lucruri, de ce este aşa de plin de ură, şi răuvoitor, de ce vrea aşa de mult să lucreze împotriva lui Dumnezeu?

În primul rând, din gelozie. Este posedat şi consumat de gelozie, pentru că ştie toate lucrurile bune pe care Domnul le are păstrate pentru noi toţi, lucruri minunate. Din această cauză el lucrează cu sârg, pentru că ştie că el însuşi a fost tăiat de la aceste binecuvântări din cauza propriei lui apostazii, a propriei lui răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu.

El a adoptat o opoziţie totală împotriva lui Dumnezeu ca să poată să-i spună Domnului, din acest act de ură, din această gelozie:

“Uite cât de mulţi am luat de la tine!”, “Vezi, tot ce ai făcut trimiţându-Ţi Fiul că să moară pe cruce este în zadar, pentru că, vezi cât de mulţi am luat cu mine.”

El vrea să-L amărască pe Dumnezeu, vrea să-L facă pe Domnul să se simtă că tot ce a făcut, toată energiile pe care le-a cheltuit ca să ne mântuiască, sunt în zadar. Astfel, să fie un fel de victorie a la Pyrrus (cu un uriaş cost, cu multe pierderi), în sensul în care şi el va cădea cu noi toţi, dar consideră că merită dacă poate să se răzbune astfel pe Dumnezeu. Aceasta e abordarea lui.

Ştim de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, că diavolul şi păcatul, sunt asemuite la început cu nişte furnicuţe. La început, ei vin ca ceva foarte mic, aparent nesemnificativ, foarte mic, foarte subtil, mişcări ale sufletului aproape neobservabile. Chiar şi fanteziile, chiar şi acele mici gânduri despre care avem fantezii, acele lucruri mărunte care par neimportante şi inocente sunt potenţiale capcane în războiul acesta spiritual.

Ne-am putea spune nouă înşine că devreme ce este ceva mic, ca o furnică, va trece. Dar, spun Sfinţii Părinţi, că dacă nu gonim imediat aceasta “furnică”, încetul cu încetul ea devine mai puternică şi poate ajunge la punctul unde are putere să ne tragă în jos. De unde la început era o furnicuţă, ce părea mică şi inocentă, mai târziu devine ca un leu, şi situaţia poate deveni foarte periculoasă şi aproape imposibil de eradicat.

Sfântul Isaac Şirul ne spune că este uşor să ai de-a face cu diavolul la început, dar o dată ce a pus piciorul în prag este mult mai dificil să ai de-a face cu el.

Ideea este să încerci să ştergi în totalitate orice fel de imaginaţii, de mişcări subtile ale sufletului şi orice gând de la cel rău să fie înlăturat imediat. Pentru a face aceasta, trebuie cât putem de repede să gonim acele gânduri, iar arma prin care putem să înlăturăm aceste gânduri rele este numele lui Iisus Hristos, precum Iacov chema numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament.

Deci, când gândul este mic atunci este timpul să-L chemăm pe Domnul. Foarte importantă este trezvia spirituală:

“Fii atent, fii vigilent, observă toate lucrurile, ai grijă de ce vezi cu ochii tăi, fii atent la gândurile tale, monitorizează-ţi gândurile, ai grijă ca inima să nu aibă nimic ascuns în ea care ar putea să fie foarte destructiv în viaţa ta spirituală!

Monitorizează tot! Pune un filtru! Ai grijă ca ‘poluarea’ care există, poate să ne păteze, poate să ne ducă la păcat”.

În acest război spiritual în care suntem angajaţi, Hristos ne dă armele  luminii. Acestea sunt darurile Duhului Sfânt. De exemplu darul dragostei ne  ajută să contracarăm ura, cu gândurile bune venite de la Duhul Sfânt,  putem contracaram gândurile rele, îndoielile care ne vin în minte, le opunem învăţătura adevărată a credinţei noastre, ca o contra-masură.

Dacă tăiem aceste gânduri înainte ca ele să devină păcate, şi dacă folosim aceste mijloace care ne-au fost date şi continuăm să avem gânduri sfinte, vom opri răul şi energia diavolului şi acestea nu ne vor mai duce la  necurăţie.

Aşadar trebuie să fim atenţi. Avem două mijloace prin care putem verifica oricare din aceste gânduri care ne ies  în cale: unul este Legea lui Dumnezeu, ca o referinţă ca să ştim  ce este drept şi ce este greşit, şi altul este Duhul Sfânt care ne iluminează. Atât timp cât  ne controlăm cu Duhul Lui Dumnezeu şi cu Legea Lui Dumnezeu, aceste gânduri pot fi monitorizate şi le putem opri înainte să prindă rădăcini în viaţa noastră.

Sau alta pildă: dacă trăieşti undeva şi sunt o mulţime de oameni  care trec pe lângă uşa ta, nu deschizi uşa oricui vine şi bate la uşă. Deosebeşti,  verifici cine este înainte să deschizi uşa şi să-i permiţi unuia  să intre. La fel este şi în viaţa duhovnicească. Cineva vine şi bate  la uşa minţii noastre, diavolul are nişte gânduri pe care vrea să ni le trimită, sau orice alte gânduri  ne vin, trebuie să le verificăm, să le oprim înainte să prindă rădăcini.

Dar dacă permitem acestor gânduri să intre, dacă permitem acestei persoane să intre înainte să apucăm să vedem cine este, el intră şi rămâne în casa noastră. Şi după  o vreme devine mai îndrăzneţ, şi nici n-apuci să te dezmeticeşti, că te leagă şi preia controlul în întregime. Cel care cu câteva momente mai înainte era doar  cineva care a bătut la uşă, acum stăpâneşte întreaga casă.

NU DESCHIDE UŞA ! Dacă vezi cine este, şi vezi că este o persoană cu o reputaţie proastă, închide-i uşa şi  goneşte-l cu rugăciunea lui Iisus, “Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă”.

Cu alte cuvine nu întreţine niciun dialog cu aceste gânduri când vin la tine, nu le  da niciun loc, pentru că imediat ce faci această, imediat ce le faci puţin loc, ele pun  piciorul în prag, căci asta-i tot ce vor, şi  încep imediat să-şi facă loc, iar încet încet ajung  să controleze întreaga casă. Şi în loc de lumină ajungem în întuneric. În loc de Paradis mergem  în iad. În loc să fim cu Domnul, petrecem eternitatea cu demonii în jurul nostru tot timpul, sufocându-ne,  necăjindu-ne, chinuindu-ne, având tovărăşie cu ei.

Avem doar două opţiuni: ori vrem să fim cu Domnul în Rai, ori vom petrece veşnicia separaţi  de Dumnezeu în compania demonilor. Aşadar, unde vrem să mergem, cu cine dorim să fim împreună în veşnicie?

Deci totul începe cu gândurile. Totul începe de la bun început cu acele gânduri mărunte care ne vin în minte.  Ideea este să facem tot ce putem să ne păstrăm mintea curată.

Imediat ce ne trezim de dimineaţă trebuie să ne aducem în minte numele Lui Iisus.  Şi când ne vedem de treburile zilnice, când intrăm în maşinile noastre, din nou să aducem Numele Lui Iisus în mintea  noastră şi să avem această protecţie cu noi, să ne ţinem mintea aţintită la Dumnezeu.

Este un fel de asigurare, prin intermediul rugăciunii Domnul ne protejează, ne acoperă, şi ne conduce la mântuire. Gândiţi-vă cum punem aceste cruciuliţe în maşinile noastre,  şi icoanele noastre şi toate micile obiecte pe care le punem ca nişte binecuvântări, ca să căutăm ajutorul Lui  Dumnezeu. Gândiţi-vă că, cu atât mai mult, prin chemarea Numelui Lui Iisus ne protejăm vieţile noastre duhovniceşti.

Noi creştinii, trebuie să înţelegem că rugăciunea este respiraţia vieţii noastre. Este hrana noastră spirituală.  Cu alte cuvine, dacă nu ne rugăm, nu vom putea să trăim, vom muri. Şi nu vom avea bucuria de a fi cu Hristos în veşnicie.

Şi, când ţinem Numele Domnului în minte, când ne amintim de Dumnezeu, atunci lecturile din Biblie, Sfintele Taine, învăţăturile Sfinţilor Părinţi încep să prindă rădăcini în mintea noastră, dezvoltând o anume bogăţie spirituală în noi, conducându-ne  din ce în ce mai aproape de Domnul.

Sursă: Cuvântul Ortodox

Cum luptăm cu gândurile din timpul rugăciunii? / Bărbăţie duhovnicească

În momentul când te aşezi la rugăciune, diavolul te atacă şi după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îţi pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumeşti. Până şi curiozitatea de a şti cât e ceasul lucrează în mintea ta sau curiozitatea de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acţiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră. Părintele Porfirie spune că aceste gânduri care ne vin în minte în timpul rugăciunii sunt ca nişte avioane. Întâi le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot fără insistenţă puternică, apoi zgomotul creşte, şi creşte, şi creşte, şi când ajung deasupra capului tău te copleşesc cu vuietul lor şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu aceste gânduri, ele fac din inima ta aeroport.

Mă întreabă unii credincioşi cum să facă să lupte împotriva gândurilor care le vin în minte când se roagă. Primul lucru este să nu le dai atenţie. Adică să le laşi să treacă peste capul tău. Al doilea lucru este să chemi ajutorul lui Dumnezeu şi al îngerului păzitor. Şi al treilea lucru este să nu deschizi inima ta pentru o conversaţie cu gândurile rele. Fiindcă demonul e mai puternic decât noi. Diavolul turbează atunci când cineva se roagă. Aşa se explică de ce suntem atât de atacaţi când ne rugăm. E o armată de demoni care ne aduc toate gândurile acestea josnice.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 25)

Sursa: Doxologia

Despre răbdare / Bărbăţie duhovnicească

"Maica Maria știa ce-i răbdarea, și acesta-i lucrul de căpetenie în viața unui creștin: să rabzi și să nu socotești că ceea ce ai de împlinit este greu. Când ajuți pe cineva, să te gândești ca la un frate la omul care suferă, care are nevoie de tine, și să-l ajuți în numele lui Dumnezeu."

Părintele Arsenie – Acuzatul ZEK – Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumeniţa

Singura cale spre Dumnezeu este jertfa pentru ceilalți

"Singura cale spre Dumnezeu e săvârșirea binelui. Să te jertfești pentru alții, să nu ții seama deloc de tine."

Părintele Arsenie – Acuzatul ZEK – Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumeniţa

Petre Ţuţea / Bărbăţie duhovnicească

Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. "Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste Poporului Român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!"

Sfântul Siluan Athonitul: Lupta noastră este să dobândim smerenia / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

foto: Alexandr Slepcovsky (Orthphoto)

Toată lupta noastră este ca să ne smerim pe noi înşine. Vrăjmaşii noştri [demonii] au căzut din mândrie şi ne atrag şi pe noi în căderea lor. Dar noi, fraţilor, să ne sme­rim pe noi înşine şi atunci vom vedea slava Domnului încă de aici de pe pământ [Mt 16, 28; Mc 9,1], pentru că celor smeriţi Domnul li Se face cunoscut prin Duhul Sfânt.

Sufletul care a gustat dulceaţa iubirii lui Dumnezeu este în întregime născut din nou şi e făcut cu totul altul; iubeşte pe Domnul şi e atras cu toată puterea spre El ziua şi noaptea şi până la o vreme rămâne odihnindu-se în Dum­nezeu, după care începe să se întristeze pentru norod.

Domnul Cel Milostiv dă sufletului uneori odihnă în Dum­nezeu, uneori o inimă ce suferă pentru întreaga lume, ca toţi oamenii să se pocăiască şi să ajungă în rai. Sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt doreşte pentru toţi aceasta, căci dulceaţa Domnului nu îngăduie ca sufletul să fie iubitor de sine [egoist], ci îi dă iubirea care ţâşneşte din inimă.

Să iubim deci pe Domnul, Care ne-a iubit El cel dintâi şi a pătimit pentru noi [In 4,10].

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească (10): Sfântul Siluan Athonitul-Lupta cu patimile

Începutul vieţii duhovniceşti este lupta cu patimile. Dacă lupta ar implica numai lepădarea desfătării, ea ar fi uşoară. Mai grea în această luptă se arată a fi a doua etapă, şi anume când patima nesatisfăcută începe a chinui omul cu cele mai felurite boli. În acest caz nevoitorul are trebuinţă de o foarte mare şi îndelungată răbdare, căci urmarea binefăcătoare a stării împotriva patimii nu vine îndegrab.

Este firesc ca omul, în starea sa de acum, să-şi petreacă întreaga viaţă în luptă, dar există şi două stări extreme în care se observă absenţa acesteia. Cel nepătimaş nu are a se lupta, în sensul că îndulcirea pe care i-o arată patima nicicum nu-l ademeneşte, şi totul se reduce la un gând „gol". Şi cel ce este supus năvalei gândurilor, dar nu şi puterii lor ademenitoare, poate fi numit nepătimaş. Iar semnul deplinei înrobiri este de asemenea lipsa luptei; dar, în acest caz, pricina este faptul că la toate nivelele desfăşurării gândului pătimaş omul nu numai că nu se împotriveşte, ci el însuşi merge în întâmpinarea lui, trăieşte prin el.

În condiţiile fiinţării pământeşti a trupului, omul are şi patimi nepăcătoase, adică suferinţe sau nevoi fără împlinirea cărora prelungirea vieţii este cu neputinţă – de pildă hrana, somnul ş.a.m.d. Pentru răstimpuri de scurtă durată nevoitorul trece cu vederea aceste nevoi, iar dacă glasul lor începe să ameninţe cu boli, atunci în anumite împrejurări nevoitorul, în hotărârea sa de a nu li se supune, merge până la moarte; dar este de însemnat că în astfel de cazuri moartea de obicei nu vine, ba chiar mai mult, omul este păzit de Dumnezeu într-o măsură şi mai mare. Această hotărâre bărbătească este de trebuinţă, altminteri nu se poate dobândi slobozenia de gânduri chiar şi pentru o scurtă vreme.

Mintea ce se afundă în inima adâncă, în însuşi actul acestei afundări prin rugăciune se despoaie de tot chipul, nu numai văzut, ci şi gândit, şi în starea acestei curăţii se învredniceşte a sta înaintea lui Dumnezeu; iar ceea ce purcede din  acest adânc de dincolo de chipuri, chiar dacă mai tarziu se şi toarnă sub formă de gând sau îmbracă vreun oarecare chip, nu mai este patimă, ci adevărata viaţă în Dumnezeu.

În această stare se vădeşte că sufletul firesc tânjeşte către Dumnezeu, şi Îi este asemenea, şi este nepătimaş prin firea sa.

Prin schimbarea stărilor – când părtăşie cu harul, când ridicarea lui – omul se convinge neîndoielnic că „viaţă în sine nu are"; că viaţa sa este în Dumnezeu; că în afara Lui – moartea. Când sufletul se învredniceşte de cercetarea Luminii Dumnezeieşti, trăieşte aievea viaţa cea vecinică, adică pe Dumnezeu; iar unde este Dumnezeu, acolo se află şi o slobozenie de negrăit prin cuvânt, căci atunci omul se află în afara morţii şi a fricii.

În această stare omul se cunoaşte pe sine, şi cunoscându-se, cunoaşte omul îndeobşte, în vârtutea stării de-o-fiiere a întregului neam omenesc.

În adâncul său, acolo unde se descoperă adevărata asemănare cu Dumnezeu a firii omeneşti, acolo unde iese la lumină măreaţa sa chemare, nevoitorul vede ceea ce rămâne desăvârşit necunoscut celui ce nu s-a adâncit în inima sa.

În stihurile înmormântării Cuviosul Ioan Damaschin spune:

„Plâng şi mă tânguiesc când cuget la moarte, şi văz în mormânturi zăcând cea dupre chipul lui Dumnezeu plăzmuită a noastră frumseţe, fără chip şi fără de slavă…"

Astfel plânge şi se tânguieşte tot cel ce a cunoscut în Dumnezeu cea întâi-zidită frumuseţe a omului, când, întorcându-se de la negrăitul ospăţ duhovnicesc din cămara cea adâncă a inimii,  vede împărăţind în lume starea morţii fără de chip şi fără de slavă.

(„Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009)

Sursă: SiluanAthonitul

Mitropolitul Antonie de Suroj: Hristos se află în inima durerilor omeneşti, a suferinţei şi a tragediei umanităţii

Mitropolitul Antonie de Suroj

Aş dori să vă dau un exemplu a ceea ce înseamnă nu numai a mijloci pentru cineva, ci şi a ne afla acolo unde ne este locul. Este povestea unei tinere femei despre care nu ştim decât că se numea Natalia; ea mi-a fost relatată de cei care au fost implicaţi direct în circumstanţele date. 

În anul 1919, în perioada în care Războiul Civil lovise Rusia ca un uragan,  când oraşele noastre cădeau unul după altul în mâinile armatei sovietice comuniste, o tânără mamă al cărei soţ era ofiţer în Armata Albă se afla, ca într-o capcană, împreună cu cei doi copiii ai lor într-un oraş ocupat de Armata Roşie. Pentru a-şi salva viaţa şi pe cea a copiilor ei, se ascunseseră toţi trei într-o mică baracă la periferia oraşului.Dorinţa ei era să aştepte acolo până când primele lupte ar fi încetat, iar după aceea să încerce să fugă.

În cea de-a doua zi, spre seară, a bătut cineva la uşă. Înfricoşată, tânăra mamă a deschis uşa. Era o femeie de aceeaşi vârstă cu ea, care i-a spus: „Trebuie să fugi de îndată de aici, pentru că cineva te-a trădat, se ştie unde te ascunzi şi vor veni soldaţii la noapte să te împuşte.” Uitându-se la cei doi copii ai săi, tânăra mamă a zis: „Dar cum să fugim de aici? Am fi recunoscuţi imediat, şi copiii nu pot merge prea mult pe jos.” Interlocutoarea ei, care până atunci fusese doar o vecină care locuia în apropiere, s-a transformat în acea măreaţă făptură denumită „aproapele” nostru în Sfânta Scriptură. Ridicându-se la înălţimea Evangheliei dumnezeieşti, a veştii celei bune despre bunătatea şi demnitatea umană, ea i-a spus: „Nu te vor mai căuta pentru că voi rămâne eu aici în locul tău.”

Cealaltă femeie a ripostat: „Dar te vor omorî pe tine!” „Aşa este”, răspunse Natalia, dar eu nici nu am copii. Gata, acum plecaţi de aici!” Şi tânăra mamă şi-a luat copiii şi a ieşit pe uşă.

Nu este deloc uşor să încercăm să ne imaginăm ce s-a întâmplat în inima şi în mintea tinerei în orele de dinaintea morţii ei; aş spune că este chiar un sacrilegiu. Ceea ce putem face este să aflăm din Sfânta Scriptură ce li s-a întâmplat celor care au fost modelul, arhetipul acestei sfinte şi nobile femei.

Acum aproape 2000 de ani, un tânăr de vârsta Nataliei Îşi aştepta şi El moartea. Numele lui era Iisus. Se afla într-o grădină învăluit de întunericul nopţii care tocmai se lăsa. Sufletul Lui nu concepea ca viaţa Lui să se sfârşească. Era tânăr şi sănătos. Nu făcuse nici un rău. Aştepta să moară în locul altora. Aştepta în întunericul nopţii şi moartea se apropia de El. Moartea venea să ucidă viaţa cea veşnică. De trei ori a apelat la ucenicii Lui în nădejdea de a auzi un cuvânt de îmbărbătare, de prietenie, nu pentru a fi cruţat, nu pentru a fi salvat de la o moarte iminentă, ci pentru a simţi prezenţa, compasiunea, dragostea şi înfiorarea unui suflet care să vibreze alături de sufletul Lui. Ucenicii dormeau duşi şi El n-a primit nici un sprijin de la nimeni.

În noaptea ce o învăluia, pradă întunericului care o împresura, nici Natalia nu avea pe nimeni lângă ea căruia să-i poată cere sprijin. Era singură, faţă în faţă cu moartea unei alte femei pe care urma să o sufere ea, moarte pe care o preluase soarta ei. Ar fi putut să plece de acolo. Din momentul în care ar fi păşit afară din Baracă ar fi fost din nou Natalia, în loc să fie tânăra mamă căreia i se substituise.

Cu 2000 de ani în urmă, în noaptea aceea când Iisus a fost trădat şi predat ucigaşilor Lui, cel mai puternic şi mai îndrăzneţ dintre ucenicii Lui (Petru) a fost înfruntat şi pus în dificultate de trei ori: de două ori de o tânără slujnică într-o curte, şi o dată de un grup de gură-cască. N-a fost întrebat: „Tu eşti Iisus?”, ci i s-a spus: „Tu erai cu El!”, iar Petru a negat de trei ori după care a ieşit din curte. Unde s-a dus? Într-un loc unde urma să fie în siguranţă. Când a întors capul a dat cu ochii de Iisus, Care îl privea drept în ochi. Şi-a amintit de spusele Lui şi a izbucnit în plâns. Dar a plecat din acel loc, ceea ce Natalia n-a făcut. Ea a rămas acolo, singură, înăuntru, în baracă.

De câte ori nu s-o fi gândit Natalia: „O fi vreo speranţă ca sacrificiul meu să fie cel puţin de folos?” Tot cu 2000 de ani în urmă, un alt bărbat îşi aştepta moartea: Ioan Botezătorul. Înainte de a muri, atunci când a aflat că sfârşitul este inevitabil, a trimis pe doi dintre ucenicii săi la Hristos ca să-l întrebe: „Tu eşti Cel pe care-L aşteptăm sau aşteptăm pe altul?” Aceasta înseamnă: „Dacă Tu eşti Acela, atunci viaţa mea de asceză, singurătatea mea, propovăduirea mea, întemniţarea şi moartea mea, întreaga tragedie şi suferinţă a vieţii mele – toate acestea au un sens. Dacă nu eşti Tu Acela, înseamnă că Dumnezeu şi oamenii m-au trădat, dar nu numai El, ci şi propria mea intuiţie şi Dumnezeul cel Viu. Eşti Tu Acela?”

Hristos Domnul nu i-a dat un răspuns direct. Drept răspuns, a folosit cuvintele Sfântului Prooroc Isaia: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, […] şi săracilor li se binevesteşte.” Săracii vestesc vestea cea bună despre Dumnezeu şi despre oameni. Smerenia lui Ioan Botezătorul şi măreţia lui Hristos Iisus – faţă în faţă.

Probabil Natalia şi-a pus aceeaşi întrebare: Oare urma să moară degeaba? N-a primit nici un răspuns, bineînţeles. Orele au trecut, frigul s-a înteţit spre dimineaţă, şi, odată cu el s-a apropiat şi ceasul morţii ei. Deodată uşa s-a deschis cu brutalitate. Soldaţii nici nu s-au mai obosit să o târască afară din baracă. Au împuşcat-o pe loc, acolo, înăuntrul barăcii.

Acesta este răspunsul pe care îl dau creştinii în faţa tragediei istoriei. Locul unde trebuie să ne aflăm este răspunsul. Natalia s-a aflat acolo unde se aflase Hristos, acolo unde se află El şi acum, ridicat la ceruri cu mâinile străpunse de cuie şi coasta străpunsă de suliţă. El se află chiar în inima istoriei omenirii, în inima durerilor omeneşti, a suferinţei şi a tragediei umanităţii. Stă acolo ca o stâncă, ferm, El, Cel care a îndurat tot ce era de îndurat, toate chinurile omeneşti, toată agonia trupească şi sufletească şi ne spune nouă, creştinilor: „Aici trebuie să vă aflaţi şi voi, nu în tărâmul de vis al unei credinţe care să vă dea iluzia că  sunteţi deja în Rai, când voi nici nu ştiţi ce înseamnă a fi pe pământ. Nu în altă parte să fiţi, ci aici, în inima suferinţelor şi a tragediilor omeneşti – cu o credinţă neclinitită, cu certitudinea că Acela pe care-L aştepta Iov a venit.”

Fragment din cartea  „Dumnezeu şi omul" - Mitropolitul Antonie de Suroj

Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească (5) - Binecuvântat ești, Agathone!

A intrat odată avva Agathon în cetate să-şi vândă puţinele vase şi a găsit pe un lepros lepădat în cale. I-a zis lui leprosul: unde te duci, şi i-a răspuns avva Agathon: în cetate, să vând nişte vase. Zis-a lui leprosul: fă milostenie, de mă ia acolo ! Şi luându-l pe spatele său, l-a dus în cetate. 

I-a zis lui acesta: unde vei vinde vasele tale, acolo să mă pui. Şi a făcut bătrânul aşa. Şi după ce vindea un vas, zicea bubosul: cu cât l-ai vândut? Şi-i răspundea: într-atâta. Şi-i zicea iarăşi: cumpără-mi o plăcintă. Şi-i cumpăra. Şi iar vindea alt vas. Şi îi zicea leprosul iarăşi: dar acesta cu cât ? Şi-i răspunse bătrânul: într-atâta. Şi-i zicea: cumpără-mi acest lucru. Şi-i cumpăra. 

Deci după ce a vândut toate vasele şi voia să se ducă, i-a zis bubosul: te duci? Şi i-a răspuns lui: da ! Şi i-a zis din nou: fă iarăşi milostenie, de mă du unde m-ai gasit ! Şi luându-l pe spatele lui, l-a dus la locul lui. Şi i-a zis lui: binecuvântat eşti Agathone, de Domnul în cer şi pe pământ. Şi ridicând ochii săi, pe nimeni n-a vazut. Că a fost îngerul Domnului care a venit să-l ispitească.

Sursă: Biblioteca Mănăstirii Golia

Cuvinte despre bărbăția duhovnicească (4)

Punerea în practică a poruncii Domnului: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” (Conferinţa Arhimandritului Zaharia – Partea III)

   Toată puterea tainei ce se ascunde în acest cuvânt se datorează faptului că pogorârea Domnului la iad a fost de bunăvoie şi fără de păcat. Ea s-a datorat numai ascultării şi dragostei Sale faţă de Părintele Său şi dorinţei de a mântui pe omul cel căzut. Iată de ce, pentru ca pogorârea noastră să fie binecuvântată şi roditoare, trebuie să fie de bunăvoie şi după porunca Domnului. Trăirea iadului la Sfântul Siluan a fost harismatică – plină de har – şi de aceea cuvântul descoperitor al Domnului se potrivea desăvârşit stării lui. Cazul Sfântului Siluan este de excepţie – acea simţire a iadului i-a cuprins până şi trupul, nu numai duhul: el trăia străpungerea iadului până şi în trupul său. Este greu pentru noi să-i înţelegem profunzimea, fără să fi avut o trăire similară. Totuşi, întrucât această trăire este expresia tradiţiei vieţii nevoitoare a Bisericii, vom încerca, referindu-ne la Sfinţii Părinţi, să pătrundem până la esenţa ei şi să-i înţelegem puterea, fie şi numai în parte.

  Acest cuvânt, “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este o poruncă a Domnului, prin care suntem chemaţi să-I urmăm Lui în pogorârea Sa, încredinţandu-ne în acelaşi timp milostivirii Sale şi mântuirii veşnice pe care a dobândit-o pentru noi prin înălţarea Sa. Simpla deschidere a inimii spre a primi acest cuvânt şi a-l împlini în viaţa noastră atrage harul lui Dumnezeu. (Deschiderea de a primi cuvântul Domnului întotdeauna atrage harul asupra noastră). Fiind Lumina dumnezeiască, acest har descoperă şi întăreşte acest adevăr: iadul este locul în care omul se află pe sine despărţit de Dumnezeul dragostei. El dezvăluie, de asemenea, păcatul, nedreptate şi sărăcia duhovnicească. Această cunoaştere aduce pocăinţă sufletului. Pocăinţa este un dar preţios al lui Dumnezeu, dat omului; este începutul smereniei şi pregăteşte un “sălaş” lui Dumnezeu în noi. Ca o însuşire a harului, ea dă naştere curajului duhovnicesc. (Vedeţi, putem merge la un psiholog, şi el ne va analiza şi va scoate la lumină toate neputinţele şi defectele noastre. Şi ce-am câştigat cu asta? După aceea, cădem în deznădejde! Dar când harul lui Dumnezeu îl descoperă pe om vădindu-i toată goliciunea, toată neputinţa, toată sărăcia – acelaşi har îi dă şi curajul să le depăşească. În aceasta constă deosebirea! Putem merge la un psiholog ca să ne cunoaştem pe noi înşine, şi acesta poate fi un lucru bun, dar nu are o valoare prea mare. Dar dacă Dumnezeu ne descoperă starea noastră cea adevărată, El ne va da şi puterea să o depăşim, iar acest lucru este de mare preţ. De aceea prorocul spune: “Doamne, arată-mi mie şi voi cunoaşte” (cf. Ier. 11:18). Adevărata cunoaştere de sine vine din cunoaşterea lui Dumnezeu).

  Ca o trăsătură a harului, această căinţă dă naştere bărbăţiei duhovniceşti. Sfântul Simeon Noul Teolog spune următoarele: “Ce este mai viteaz decât o inimă înfrântă şi smerită (Ps. 50:18)? Fără nici o greutate alungă mulţimile cetelor drăceşti şi le urmăreşte până la sfârşit”. Această căinţă este bărbăţie duhovnicească, întrucât este singura stare în care omul, insuflat de harul lui Dumnezeu, îndrăzneşte să-şi privească în faţă sărăcia duhovnicească, nu deznădăjduind, ci nădăjduind că Cel Ce i-a descoperit adâncurile pustiirii sale este, de asemenea, în stare să-l treacă nevătămat pe malul celălalt, unde Se află Dumnezeu. Această bărbăţie duhovnicească o dobândeşte prin osândire de sine şi printr-o atitudine prorocească: atribuind toată dreptatea lui Dumnezeu, în timp ce propria faţă îi este acoperită de ruşine (cf. Dan. 9:7). Pentru aceea, Sfântul Ioan Scărarul zice că bărbăţia duhovnicească înseamnă biruinţă. Înseamnă biruinţă, pentru că fără de bărbăţia născută din pocăinţă, este cu neputinţă să ne vedem limpede propria sărăcie duhovnicească. Atunci, sărăcia duhovnicească devine un dar care este temeiul urcuşului nostru duhovnicesc: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor” (Mt. 5:3). Sfântul Simeon Noul Teolog zice, cuprins de uimire: “Ce este mai minunat decât sărăcia duhovnicească, cea care este mijlocul prin care dobândim împărăţia cerurilor?” Sfântul Siluan cunoştea puterea acestei lucrări duhovniceşti – căinţa – prin cuvântul lui Hristos către dânsul: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.” Şi o dobândea căutând adăpost, precum spune, în “cântarea sa mult iubită”:

  Curând am să mor şi sufletul meu ticălos se va pogorî în întunericul iadului. Am să mă chinui de unul singur în flăcările întunecate, plângând după Domnul meu: "Unde eşti Tu, Lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără de Tine!"

  În prima jumătate a “psalmului” său mult iubit, el îşi aşeză sufletul în focul iadului, care stinge tot focul pătimaş, în timp ce în a doua parte se îndreaptă în duh către dragostea şi milostivirea lui Hristos, pe Care Îl cunoştea şi Îl purta în inima sa. În prima parte, el îşi croia drum, cu smerenie, în jos, o cale a pogorârii, pe care trufaşul vrăjmaş nu o putea urma. Vrăjmaşul vrea întotdeauna să se înalţe şi de aceea, atunci când încercăm să ne pogorâm, ne lasă în pace – el nu se poate pogorî. Drept aceea, atunci când suntem chinuiţi de gânduri, mai lucrător decât rugăciunea este să ne oprim, să ne adunăm mintea în inimă, şi să spunem:“Doamne, Tu ştii că sunt cel mai rău dintre toţi!” Acest gând “arde” inima şi atunci vrăjmaşul pleacă. Este mai lucrător decât rugăciunea: este tot rugăciune, dar de alt fel.

  Croindu-şi cale spre cele de jos, sfântul, slobozit de frica vrăjmaşului şi insuflat de aducerea-aminte a milostivirii Domnului, se va întoarce cu toată inima spre Dumnezeu, Care, prin harul Său, îl va învrednici să se ridice. În aceeşi perspectivă, Sfântul Siluan povăţuieşte ca, pentru a putea păstra puterea mântuitoare a pocăinţei, omul trebuie să-şi amintească mereu păcatele sale, să se smerească şi să plângă pentru ele, chiar dacă Dumnezeu i le-a iertat. În acest fel se biruieşte vrăjmaşul! Prin cuvântul Său, Domnul i-a descoperit lui Siluan calea prin care poate dobândi căinţă şi smerenie şi astfel să-l înfrângă pe vrăjmaş. Căinţa este bărbăţie duhovnicească şi lumina sufletului, prin care omul osebeşte tot gândul ce se apropie de el. (Sfântul Varsanufie cel Mare spune că, dacă avem căinţă, atunci putem osebi gândurile. În clipa când ne căim, putem de îndată vedea gândurile străine care se apropie; dar fără căinţă, nu le vedem întotdeauna). Căinţa duce la smerenie, care este biruinţa asupra vrăjmaşului şi pregăteşte sufletul spre a fi sălaş lui Dumnezeu. Este un dar de preţ al harului, care se păzeşte prin osândirea de sine. Aceasta, la limită, îmbracă forma osândirii de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă aceasta când îi descrie pe “cei întemniţaţi” care se pocăiau într-un metoc în afara mănăstirii celei mari din Alexandria, rugându-se astfel: “Ştim, ştim căci cu toată dreptatea, suntem vrednici de toată pedeapsa şi de tot chinul”. Această rugăciune era în stare să mişte până la lacrimi şi tăria pietrelor, spune Sfântul Ioan Scărarul. Într-un alt loc, el spune iarăşi că osândirea de sine la iad păzeşte mintea netulburată de ispitele diavoleşti.

  Vedem, deci, că punerea în lucrare a cuvintelor Domnului, “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, are drept roadă smerenia şi curăţia minţii, care sunt condiţii vitale pentru slobozirea de patimi şi unirea cu Dumnezeul nostru cel Sfânt. Şi acest cuvânt al Domnului l-a învăţat pe Sfântul Siluan această artă, precum el însuşi scrie: “Am început să fac precum m-a învăţat Domnul şi sufletul meu s-a bucurat de odihna în Dumnezeu”. Precum am amintit mai înainte, el spune, de asemenea:

  “Cel ce s-a smerit pe sine l-a înfrânt pe vrăjmaş. Nici un vrăjmaş nu se poate apropia de omul care în inima sa se socoteşte pe sine vrednic de focul cel veşnic. Nici un gând pământesc nu-şi găseşte loc în sufletul său – atât cu inima cât şi cu mintea el vieţuieşte deplin în Dumnezeu”.

  Şi, în altă parte, adaugă: “Dar când mintea mea iese din foc, ispitele patimilor prind din nou putere”.

  Am observat cu durere că în zilele noastre oamenii suferă îngrozitor, pentru că mintea le este împrăştiată. Imaginaţiei, care este doar una dintre lucrările minţii, i s-a dat frâu liber peste măsură şi stăpâneşte viaţa oamenilor, ducând pe unii la împietrirea inimii, pricinuită de mândrie, iar pe alţii la boli psihice. Potrivit învăţăturii Evangheliei şi Scripturilor, mintea lucrează în chip firesc numai atunci când este unită cu inima. Iar mintea şi inima se unesc în chip firesc atunci când în inimă se află focul pocăinţei.

  În tradiţia isihastă este foarte important să afli locul inimii şi aceasta este o cale de a-l afla. Avem de-a face cu o mişcare “în cerc”, precum spune Sfântul Grigorie Palama: mai întâi, mintea, prin căderea în păcat şi în patimi, se îndreaptă spre lumea zidită, este risipită sau împrăştiată în ea şi devine “lipită” de lume. Trebuie să aducem mintea înapoi în inimă, şi când mintea se aşază în inimă şi stăpâneşte întreaga noastră fire, atunci ea întoarce fiinţa noastră către Dumnezeu. De aceea, are loc o triplă mişcare: mai întâi, o mişcare în afară, cea a căderii; în al doilea rând, întoarcerea înapoi în inimă şi, în al treilea rând, mişcarea din inimă către Dumnezeu. Când vorbesc despre rugăciunea lui Iisus, Părintele Sofronie şi toţi isihaştii pun accentul în chip deosebit pe pocăinţa de acest fel, pentru că ea este o cale care nu dă greş niciodată în găsirea inimii, în a aduce mintea la locul ei, în sălaşul ei firesc.

  De aceea, Sfântul Siluan recomandă următoarea terapie pentru suflet; ne dă un principiu, un mijloc de tămăduire a minţii împrăştiate şi a sufletului, şi spune: “Ţine-ţi mintea în inima ta şi în iad. Cu cât te smereşti mai mult, cu atât mai mari daruri vei primi de la Dumnezeu”. Din cuvintele Sfântului Siluan este limpede că osândirea de sine la iad nu este doar nevătămătoare, ci devine un izvor de mari daruri. Care sunt “darurile cele mai mari ale lui Dumnezeu”, dobândite prin ţinerea minţii în iad? Precum spune el, aceasta dă naştere în suflet pocăinţei spre iertarea păcatelor şi aduce inimii bucuria mântuirii. Mai mult încă, sfântul mărturiseşte că Domnul dăruieşte Duhul Sfânt celor ce se nevoiesc în osândirea de sine. Aceasta nu ar trebui să ne mire, pentru că osândirea de sine la iad poate avea loc într-un duh de smerenie. Sfântul scrie:

  “Gândeam în mine însumi: sunt un ticălos vrednic de toată pedeapsa; dar în loc de pedeapsă, Domnul mi-a dăruit Duhul Sfânt. O, dulce este Duhul Sfânt, mai presus de toate lucrurile pământeşti!”

  Aceste cuvinte ale Sfântului Siluan sunt în acelaşi duh cu Noul Testament. Domnul dă următoarea poruncă ucenicilor Săi, pentru ceasul în care vor fi prigoniţi şi duşi înaintea judecătorilor: “Puneţi dar întru inimile voastre, să nu gândiţi mai înainte ce veţi răspunde. Că Eu vă voi da vouă gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea grăi nici sta împotrivă, toţi cari se vor pune împotrivă vouă.” (Lc. 21:14-15). Domnul dă înţelepciunea Duhului Sfânt tuturor celor care de bunăvoie se aşază înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi care, osândindu-se pe sine de bunăvoie la iad, Îi preîntâmpină judecata. (Acum nu suntem duşi înaintea nici unui scaun de judecată pentru credinţa noastră – deşi s-ar putea să vină ziua în care să se întâmple aceasta – dar cuvântul Domnului, pe care tocmai l-am amintit (Lc. 21:14-15) este adevărat în toate veacurile şi în toate împrejurările. Pentru aceea, deşi nu suntem prigoniţi sau duşi înaintea judecăţii, ne punem pe noi înşine de bunăvoie înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi atunci “ni se va da gură şi înţelepciune”, adică o rugăciune de pocăinţă care să ne îndreptăţească şi să-l înfrângă pe vrăjmaşul nostru).

  După cum spune Apostolul Pavel, Dumnezeu nu judecă de două ori: “Că de ne-am fi judecat pre noi singuri, nu ne-am fi osândit” (1 Cor. 11:31); şi într-un alt loc spune că: “Toţi vom sta înaintea judecăţii lui Hristos” (Rom. 14:10), dar nu toţi vom fi osândiţi. E cu putinţă ca, osândindu-ne pe noi înşine de bunăvoie până şi la iad, s-o luăm înaintea judecăţii lui Hristos şi prin aceasta să fim îndreptaţi chiar în această viaţă şi să devenim părtaşi cuvântului şi înţelepciunii lui Dumnezeu; şi acesta este harul şi logodirea cu Duhul Sfânt. Arhimandritul Sofronie scrie “Dumnezeu nu judecă de două ori” şi Sfântul Ioan Scărarul spune că prin primirea de bunăvoie a osândei şi a pedepsei scăpăm de pedeapsa cea veşnică, iar în altă parte că prin ruşinea de acum suntem sloboziţi de ruşinea cea viitoare.

  (După cum am mai spus, cu cât mai multă ruşine trăim în spovedanie, cu atât mai mult har şi mângâiere de la Duhul Sfânt primim după spovedanie. De ce? Întrucât calea ruşinii este Calea Domnului şi când ne îndreptăm pe Calea Domnului, Îl dobândim de îndată ca însoţitor de drum. Căci prin ocara Crucii El ne-a mântuit pe noi; aşa că atunci când suferim o mică ruşine de dragul Lui, ca să ne pocăim şi să venim la mărturisirea păcatelor, El o primeşte ca pe o mulţumită adusă Lui, şi ne dăruieşte în schimb mângâierea “Mângâietorului”. Acesta este unul dintre motivele pentru care taina spovedaniei lucrează cu atâta putere reînnoirea noastră. Vedem adeverirea acestui fapt în cazul lui Zaheu, un om de viţă aleasă din Ierihon, un personaj de vază, care s-a făcut de râsul lumii, căţărându-se într-un sicomar, ca să-şi împlinească dorinţa de a-L vedea pe Hristos. El nu a luat în seamă batjocura oamenilor; şi pentru că a îndurat ruşine ca să-L vadă pe Hristos, Domnul de îndată l-a zărit şi S-a grăbit spre el. Domnul era în drumul Său de la Ierihon spre Ierusalim, ca să primească Crucea ruşinii şi a văzut ceva înrudit acesteia în ruşinea pe care Zaheu a răbdat-o ca să-L poată vedea. Zaheu a ales să urmeze Calea Domnului şi a primit cercetare dumnezeiască tocmai datorită acestei înrudiri duhovniceşti. Şi ce s-a întâmplat când Domnul l-a cercetat pe Zaheu? Zaheu a fost înnoit împătrit, adică taina Crucii şi Învierii lui Hristos, care aveau să urmeze, au devenit încă de acum lucrătoare în viaţa lui Zaheu. El a ales să urmeze calea ruşinii şi pentru puţina ruşine pe care a răbdat-o, a primit harul împătrit al Crucii, precum spune Sfântul Pavel (cf. Ef. 3:18). Zaheu s-a pogorât prin ruşine; a fost ridicat prin cercetarea Domnului; inima i-a fost lărgită de harul Lui, ca să repare toată nedreptatea şi, prin această lărgire, a fost cuprins întreaga omenire în ea (cf. Lc. 19:2-8). Taina Crucii era lucrătoare în viaţa lui Zaheu în acea clipă.)

  Şi astfel, prin ruşinea de acum scăpăm de ruşinea ce va să fie, pentru că ruşinea este Calea Domnului. De aceea trebuie să cercetăm mereu: “Este aceasta Calea Domnului?” Dacă este Calea Domnului, atunci cu siguranţă Îl vom avea pe El însoţitor pe drum: ne va cerceta; ne va ridica, va lărgi inima noastră. Vedem acelaşi fir de aur al Tradiţiei desfăşurându-se neîncetat la învăţătura Sfinţilor Părinţi. Este limpede că osândirea de sine la iad este mijlocul cel mai puternic prin care omul se poate slobozi din iad.

  Osândirea de sine este insuflată de harul Duhului Sfânt: ea naşte căinţa, curăţă mintea, duce la smerenie, înfrânge pe vrăjmaşi, slobozeşte de păcate şi-l face pe om părtaş Duhului Sfânt. Am să trec peste cuvintele părinţilor pustiei, care sunt bine cunoscute multora şi voi cita un scurt extras din Sfântul Grigorie Palama, unde înfăţişează aceeaşi artă pe care am văzut-o la Sfântul Siluan. Sfântul Grigorie Palama spune în omilia sa la Duminica vameşului:

  Dacă cineva se socoate pe sine vrednic de pedeapsa cea veşnică, el va răbda cu bărbăţie nu numai necinstirea, ci şi vătămarea, boala şi, de fapt, tot necazul şi scârba. Cel ce dă dovadă de o asemenea răbdare, considerându-se datornic şi vinovat, este slobozit printr-o foarte uşoară osândă, vremelnică şi trecătoare, de adevărata, cumplita şi veşnica pedeapsă. Uneori el poate fi slobozit de primejdii care îl ameninţă acum, pentru că bunătatea lui Dumnezeu începe din acea clipă, datorită răbdării sale. Oarecine, certat de Dumnezeu fiind, a spus: “Mânia Domnului o voi suferi, căci am păcătuit Lui”. (cf. Miheea 7:9).

  Aici întâlnim aceeaşi artă pe care o vedem la Sfântul Siluan, dar privită din punct de vedere psihologic, şi este important să privim acest fenomen din toate unghiurile. Ce vrea să spună Sfântul Grigorie Palama prin aceasta este că atunci când cineva se osândeşte pe sine la iad, care este cea mai mare osândire de sine făcută de bunăvoie, nu va băga de seamă ocările sau celelalte greutăţi din viaţa sa, pentru că deja s-a “pogorât până în cele mai de jos”.

  Acest fel de a fi ajută foarte mult, mai cu seamă în viaţa de obşte. Odată cineva mi-a spovedit că bănuia o altă persoană că nu o place şi că s-a tulburat din această cauză. I-am spus atunci: “Părinţii noştri obişnuiau să se vândă pe ei înşişi robi, ca să-şi slobozească tovarăşii; şi dumitale, din cauza bănuielii că această persoană poate nu te place, ţi s-a şi răcit inima. Cum se poate una ca aceasta?” Şi s-a tămăduit, prin simplul fapt de a-şi fi adus aminte că unii dintre sfinţi s-au vândut robi numai ca să-i slobozească pe ceilalţi. Cred că un astfel de exemplu a fost Sfântul Serapion, care a făcut acest lucru în repetate rânduri.

  Vedem, prin urmare, într-o neîntreruptă tradiţie, aceeaşi trăire formulată în felurite chipuri. Desăvârşirea cuvântului dat Sfântului Siluan constă în faptul că el decurge dintr-o descoperire venită nemijlocit de la Domnul şi în exprimarea sa concisă. Această descoperire are două părţi: prima – “Ţine-ţi mintea în iad”– ne trimite cu gândul la pogorârea Domnului. Partea a doua – “şi nu deznădăjdui” – cumpăneşte prima parte cu nădejde, întrucât Calea Domnului este plină de adevăr şi viaţă (cf. In. 14:6). Potrivit stării şi puterii noastre, putem insista fie asupra primei părţi, fie asupra celei de a doua. Există monahi care-şi simt inima împietrită şi stăruie mai mult asupra primei părţi, spunând: “nu mă voi mântui şi nu sunt vrednic de mântuirea lui Dumnezeu”. Şi făcând aşa, încearcă să zdrobească mândria inimii lor şi să o înmoaie. Alţii, care s-au înmuiat la inimă datorită unor necazuri şi ispite grele, insistă mai mult asupra părţii a doua. Dar semnul care ne arată că suntem pe calea cea bună este întotdeauna următorul: dacă rugăciunea merge bine, aceasta înseamnă ca este insuflată de Dumnezeu. Dacă rugăciunea nu merge bine, trebuie să ne oprim şi să reconsiderăm lucrurile. Semnul bunăvoirii lui Dumnezeu în această nevoinţă se poate vedea din faptul că rugăciunea curge tihnit şi uşor.

  Cuvântul Domnului către Siluan este dat sub forma unei porunci. Aceasta vădeşte necesitatea împlinirii lui în vremea noastră. În zilele noastre, ispita plăcerilor trupeşti s-a răspândit şi a crescut într-o mare măsură, oferind o vicleană şi aprigă îndulcire, “ca să înşele, de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi” (Mc. 13:22). Prin această poruncă, omului i se dă putinţa să-I urmeze Domnului în smerita pogorâre şi, prin aceasta, să-şi însuşească darurile duhovniceşti care s-au revărsat prin înălţarea Sa. Cu alte cuvinte, i se dă putinţa să biruiască ispita vremii acesteia în chip hotărâtor, întrucât poartă întru sine plinătatea adevăratei şi nestricăcioasei mângâieri a Duhului Sfânt, care încununează pogorârea şi înălţarea Domnului.

  În propovăduirea apostolică se pune accent pe tema jertfei Domnului, şi cred că aceasta este o temă centrală a Bibliei, pentru că Domnul S-a făcut pentru noi “Mielul cel înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13:8) şi totodată pentru că în acele vremuri oamenii preţuiau ideea de jertfă: jertfa pentru ţară, familie, prieteni şi aşa mai departe. În zilele noastre, toate aceste valori s-au pierdut. Toate sunt o apă şi un pământ. Astăzi oamenii vor plăceri, dar şi aceasta poate fi un prilej de a le propovădui Evanghelia, căci le putem spune: “Vreţi plăceri? Foarte bine! Nu este desfătare mai mare decât aceea care vine din darul Duhului Sfânt”. Desigur, aceasta poate fi oarecum primejdios, şi de aceea trebuie să adăugăm o îndreptare când spunem acestea. În zilele noastre se pune accent pe mişcarea harismatică şi pe alte asemenea lucruri. Oamenii vor plăcere. Oamenii vor desfătare. Oamenii vor mângâiere. Şi noi le spunem: “Da, veniţi! Aici este mângâierea de la Mângâietorul. Acesta este darul Cincizecimii.” Dar trebuie să-i prevenim întotdeauna pe oameni cum că toate acestea le dobândim doar dacă purcedem şi noi pe Calea Domnului, pe calea Crucii.

  Vremurile noastre suferă de o puternică “poftă a trupului” şi “trufie a vieţii” (1 In. 2:16; cf. 2 Tim. 3:2), de un atotpătrunzător simţământ de teamă şi de deznădejde. Prima jumătate a cuvântului Domnului către Sfântul Siluan duce la smerenie şi impiedică cea dintâi ispită, cea a fricii. A doua vizează mântuirea veşnică, prin aceasta întărind nădejdea şi biruind a doua ispită, cea a deznădejdii.

  Arhimandritul Sofronie credea că acest cuvânt dat Sfântului Siluan era un dar al proniei lui Dumnezeu. Domnul a binevoit să înzestreze omenirea cu “antidotul” duhovnicesc împotriva primejdiei distrugerii totale, cuprinsă în descoperirea ştiinţifică a lui Einstein. Aceste două evenimente aproape au coincis în timp. Adică, pronia lui Dumnezeu i-a descoperit lui Einstein formula prin care toată materia poate fi transformată în energie (E=mc2), dar implicit, în aceasta se află pericolul distrugerii totale a universului. În acelaşi timp, Dumnezeu i-a dat lui Siluan cuvântul care precumpăneşte această primejdie şi teamă. Adică omul care este gata s-o apuce pe Calea Domnului, care se pleacă pe sine, nu poate fi atins nici măcar de această primejdie.

  În condiţiile lumii de astăzi, experienţa iadului este o realitate pentru mulţi oameni. Aceştia sunt adesea luptaţi de impulsuri de nestăvilit şi întunecaţi de tulburarea minţii. Mintea omenească şovăie şi rămâne în această stare vrednică de milă. Este subjugată de durerea lumii care o înconjoară; de aceea caută să scape cât mai repede din strânsoarea ei, şi să afle mângâiere în surogatele pe care patimile unei lumi înstrăinate de Dumnezeu le oferă. Această tendinţă, atât de des întâlnită în ziua de azi, duce la o permanentă creştere a înstrăinării şi a împrăştierii. Altfel spus, omul nu vrea să înfrunte iadul în care se află şi, căutând să scape prin surogate, nu face decât să se afle pe sine şi mai înlănţuit în el decât era mai înainte.

  Accentul pus pe verbul “ţine”, stai cu mintea în iad, din prima parte a poruncii, arată că, dacă de bunăvoie şi cu stăruinţă păstrează în mintea sa viziunea iadului atotcuprinzător al vieţii de acum, omul se afla pe calea spre mântuire şi vindecare. Această viziune ar trebui să insufle pocăinţă şi rugăciune pentru mântuirea tuturor celor aflaţi într-o stare de suferinţă asemănătoare. Energia negativă, ce provine din această trăire a iadului, este transformată de lucrarea prorocească a osândirii de sine în energie folosită spre a vorbi cu Dumnezeu, energie care biruieşte patimile, ridicând viaţa noastră pe nivel ontologic. Pentru aceea, noi trebuie să vedem în cuvântul Domnului către Sfântul Siluan o “formulă” care este expresia Căii Domnului şi care converteşte toate energiile ce ne asaltează în energie duhovnicească, dăruindu-ne putere să vorbim cu Dumnezeul nostru Cel iubit.

  Cuvântul Sfântului Siluan exprimă cu adevărat o mare ştiinţă duhovnicească, singura care poate să înfrunte atotdistrugătoarea stricăciune şi pustiire săvârşite în chip apocaliptic în aceste vremuri de pe urmă de duhul răutăţii. Prin mai marea durere a osândirii de sine la iad şi în vârtutea poruncii Domnului, credinciosul poate ieşi biruitor asupra oricărei alte dureri sau ispite şi să arate dragostea lui Hristos mai puternică decât moartea, aşa cum mai puternic decât moartea este Cel Ce “cu moartea pre moarte au călcat.” Tot ceea ce se face de bunăvoie şi în ascultarea poruncii lui Dumnezeu este insuflat de înţelepciune dumnezeiască şi duce la biruinţa veşnică. Această biruinţă îl face pe om să fie mai presus de lumea aceasta – asemenea lui Hristos, Care, prin desăvârşita Sa smerenie, a biruit lumea (cf. In. 16:33).

  Şi aş dori să închei amintind cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care îndeamnă: “Faceţi de bunăvoie ce este fără de voie. Nu cruţaţi viaţa care fără de voie se va lua de la noi”. Altfel spus, trebuie să alegem: ori să trăim pentru a muri, ori să murim pentru a trăi (cf. Mt. 10:39). Iertaţi.

“Lărgiţi şi voi inimile voastre” – Arhimandritul Zaharia, traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009


Sursă articol: Blog - Sfântul Siluan Athonitul.

Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească (3)

Parintele Arsenie Papacioc  - Nu milogeala, ci barbatie duhovniceasca
   
 

Cuvinte despre bărbătia duhovnicească (2) - Stareţul Dionisie

1. Un sfat pentru copii, viitorul neamului: să-i în­văţăm de mici că sunt creştini şi români. Ca român, trebuie să fii sincer, ca creştin, trebuie să fii sfânt.

2. Preoţii şi, mai mult, arhiereii trebuie să fie ca soarele, aşa să strălucească pentru credincioşi şi creş­tinii de rând. Preotul este apostolul neamului, să apere credinţa şi neamul. Suntem creştini şi români.

3. Mare necaz este că noi, românii, avem o mare slăbiciune: nu ne iubim între noi, suntem gata la orice pas să ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne urâm, ne pizmuim. Îmi pare rău că trebuie să spun lu­crul acesta, pentru că eu sunt român şi aşa mă consi­der, ca un bun român, şi-mi iubesc neamul meu.

6. Să ne sfătuim cu blândeţe, sfătuire duhovni­cească, să ne tăiem nervii şi atunci se pogoară harul Sfântului Duh peste noi.

15. Ce mare dar a dat Dumnezeu oamenilor! Li­bertatea de a alege între bine şi rău. Ştii că asta e calea cea strâmtă şi necăjicioasă care duce la Rai şi cealaltă cea largă care duce la pierzare. Vrei, te mântuieşti, nu vrei, nu te mântuieşti.

19. Trebuie răbdare în suferinţe şi necazuri. Dum­nezeu nu pedepseşte, ci te mângâie, te cearcă, şi ai să ai mare plată de la Domnul. Să nu crezi că te-a pedep­sit Dumnezeu. Mai aproape este Domnul de cel bolnav, deci şi de tine.

29. În toate situaţiile, oricâte necazuri ar fi, tre­buie să ne punem nădejdea toată la Domnul şi singuri să ne facem pace (să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea lăuntrică), să fim buni şi calmi, că nervii nu-s buni. Iritarea nervoasă îl distruge pe om, şi sufleteşte şi trupeşte. Sunt situaţii când am avea tot dreptul să ne tulburăm, că la mijloc e lucrarea Satanei, dar noi să ne facem în pace, cu răbdare şi cu iubirea de aproapele.

36. Din păcate, noi, românii, nu prea avem o bărbăţie duhovnicească, aşa ca o hotărâre, ca o ambiţie duhovnicească. Să zici aşa: “Da, aici e greu sau altfel, dar eu sunt bărbat şi am să rabd aici orice ar fi.” Daca ai patima egoismului, cu nici un chip nu poți trece pe la vămile văzduhului.

66. În Biserică trebuie să ascultăm cuvintele dum­nezeieşti ca cum le-am soarbe, ca cum am fi însetaţi, aşa să ne facem o dispoziţie lăuntrică, şi atunci vom avea răbdare şi ne vom folosi duhovniceşte.

67. Părinte, să ţii minte: când vei avea ispitele cele mai mari, să nu dai înapoi, să nu-ţi pierzi răbdarea, ci să te rogi cu smerenie Domnului. Nu ca şi cum ai avea dreptul, că asta e înălţare şi e urâtă rugăciunea asta înaintea Domnului. Noi, după adevăr, nu avem nici un drept înaintea lui Dumnezeu, decât să ne smerim con­tinuu. Să ţii minte asta cât vei trăi, că nu vor fi ispite puţine.

68. Să ai bărbăţie duhovnicească şi să te rogi Dom­nului cu smerita cugetare, cu zdrobire, că noi suntem de nimic înaintea Domnului, orice vom face. Nu că “am dreptul să-ţi cer asta, că uite, de ce mi se întâmplă aşa şi aşa?”

69. Rugăciunea este foarte importantă. Dacă por­nim cu râvnă hotărâtă, ne silim firea, atunci şi Bunul Dumnezeu ajută cu harul Său. Dar trebuie silinţă, multă silinţă din partea noastră.

70. Nu socoti că cei care au egoism sunt sănătoşi la minte. Nu! Patima i-a biruit şi se îmbolnăvesc de nu te mai poţi înţelege cu ei. De aceea să fim atenţi să nu lăsăm să ne stăpânească egoismul, să nu ne pretindem că suntem ceva, “că eu ştiu mai bine ca altul” sau al­tele de felul acesta, că atunci harul Duhului Sfânt ne acoperă.

72.Trebuie să ne silim să avem dragoste. Chiar dacă nu avem din inimă, trebuie să ne silim să o arătăm măcar. Aşa ne porunceşte Biserica, aşa ne porunceşte Adevărul. Sigur, dacă nu ai dragoste din inimă, să o arăţi altuia pare o falsificatură, ca o politică, diplomaţie, dar aşa trebuie, măcar că nu o avem din inimă să ne silim să o arătăm în formă.

73. Harul Sfântului Duh ajută, dar asta dacă noi suntem bărbaţi; dar, dacă noi plecăm imediat capul la ispită, atunci ce mai este de făcut? Şi ispite sunt nenu­mărate, fiindcă ispititorul este duh şi este meşteşugăreţ şi ne înşeală uşor.

80. Dacă nu putem fi ca îngerii – să nu cădem, măcar să nu fim ca diavolii – să nu ne pocăim.

81. Cel mai mare pericol asupra noastră este netăierea voii noastre, adică întărirea în voile noastre şi de aici egoismul, care este cea mai puternică armă a Sa­tanei, cea mai distrugătoare, fără greş, “armă atomică”. Dacă ai egoism, mai poţi să te îndrepţi? Greu, pentru că îţi trebuie smerita cugetare. Dar aşa, în egoism, spui: “Numai eu ştiu. Ce cred eu este bine.”

85. Să conştientizăm că suntem neputincioşi şi să ne smerim în faţa lui Dumnezeu. Să cerem cu îndrăz­neală la Dumnezeu, la sfinţii Lui, să ne miluiască pen­tru bunătatea Lui.

86. Trebuie să ştim cum să cerem, ce să cerem şi pentru ce să cerem.

87. “Neîncetat vă rugaţi, pururea mulţumiţi”, adi­că niciodată să nu ne pierdem nădejdea.

92. Trebuie răbdare oriunde ai fi, pentru că răbda­rea niciodată nu ruşinează şi cu răbdare avem nădejde că ne vom împlini dorinţa mântuirii.

93. Orice rugăciune este bună. Şi “Doamne Iisuse”, şi Psaltirea, şi să ridici mâinile în sus câteva minute să ceri milă la Dumnezeu, dar totul este să ai liniştea şi pacea sufletului, pe care o câştigi numai dacă ai înrădă­cinată în sufletul tău smerita cugetare. Şi întotdeauna când ne rugăm, să o facem cu umilinţă, adică să ştim că suntem nevrednici în faţa lui Dumnezeu, şi chiar şi că rugăciunea noastră nu este vrednică a fi primită.

94. Cum să facem cele duhovniceşti? Adică cum să ne păzim pe calea cea dreaptă? Să respectăm povăţuirile Bisericii.

100. Trebuie să avem răbdare şi să ne purtăm sar­cinile şi neputinţele unii altora şi aşa ne vom mântui. 

Din: Starețul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă. Vol. II, Editura Prodromos, 2010. 

Sursa: Călăuza Ortodoxă  .