Autor:
Augustin Păunoiu
Condamnările
inumane pronunțate de o justiție nedreaptă acum peste 50 de ani în
România sunt, în zilele noastre, confirmate încă o dată printr-o
lege controversată și aprins discutată în spațiul mediatic
românesc. Persoanele care au suferit nu au fost privite atunci ca
victime accidentale, vizate într-un climat politic nou, de ateism
ştiinţific, ci într-o lumină teologică, şi chiar eshatologică,
ca parte a unui conflict cosmic între bine şi rău. Aceasta este şi
mărturia unui deţinut, Nicolae Purcărea: „Lupta aceasta n-a fost
între oameni, ci între două lumi, lumea binelui şi lumea răului,
a lui satan. Şi dacă, pentru o clipă, surâsul lui satan ne-a
îngheţat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat
viaţa, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a
lupta cu cel rău”. Viaţa acestor generaţii a fost o dramă, dar
una din care protagoniștii au ieşit învingători.
Există
în Letopiseţul lui Miron Costin un cuvânt atât de cunoscut, încât
aproape că a devenit la noi un fel de proverb. El spune: „Nu sunt
vremile sub om, ci bietul om sub vremi!” Spusa cronicarului, afirma
Nichifor Crainic, nu este una potrivită pentru credinţă şi nici
pentru neamul nostru.
De
ce? Mai întâi fiindcă pentru creştinism nu există soartă, nu
există fatalitate. „Omul este făptură liberă, soarta omul şi-o
făureşte. Cu ajutorul lui Dumnezeu ne făurim o soartă bună, iar
împotriva Lui ne făurim o soartă nenorocită. Munţi de obstacole
de-ar apărea în faţa omului, creştinismul îi porunceşte o
îndrăzneală fără margini, abisuri de primejdii de s-ar ivi, el
îi insuflă încrederea în biruinţă. Creştinismul însuşi este
fapta unei îndrăzneli fără margini. Câţiva pescari din Galileea
au dărâmat Imperiul Roman. Mii şi mii de martiri şi-au răsucit
trupurile în flăcări. Şi tot atâţia sfinţi şi eroi au spart
vremurile, au zdrobit fatalităţile şi au schimbat faţa
pământului.”
„Ce
ar fi fost dacă Ştefan n-ar fi avut îndrăzneală...”
Pentru
ce cuvântul lui Costin nu e demn de a fi socotit românesc? Fiindcă,
continuă Crainic, românesc e acel clopot, acel tulnic eroic din
poezia lui Andrei Mureşanu care îndeamnă: „Deşteaptă-te,
române,... Croieşte-ţi altă soartă”. Strigătul acesta e smuls
dintr-o adâncă umilinţă şi e refuzul bărbătesc al unui neam de
a se deda unor înjosiri nevrednice de tăria lui. „Croieşte-ţi
altă soartă” este marele răspuns românesc la porunca
Mântuitorului: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”
Invocând
toate marile personalităţi ale istoriei de la noi, filosoful român
se întreabă retoric: „Ce ar fi fost dacă Ştefan n-ar fi avut
îndrăzneală, dacă Mihai n-ar fi avut îndrăzneală, dacă Tudor
din Vladimiri n-ar fi avut îndrăzneală, dacă Avram Iancu n-ar fi
avut îndrăzneală? Ce-ar fi fost dacă generaţia de la 1877 ar fi
fost laşă, dacă generaţia de la 1916 ar fi fost laşă? Ce am fi
fost fără Gheorghe Lazăr şi fără Eminescu? Îndrăzneala
eroului creează istoria; îndrăzneala martirului o consfinţeşte;
îndrăzneala geniului o lămureşte.”
Între
1944 şi 1964, foarte mulţi români, majoritatea ortodocşi, au fost
întemniţaţi pentru că au socotit libertatea şi credinţa daruri
dumnezeieşti care nu se negociază. Cercetările istoricilor vorbesc
de aproape trei milioane de persoane arestate, dintre care circa
300.000 au rămas în gropile comune ale lagărelor şi închisorilor
de exterminare, ca mărturie generaţiilor ce vor veni despre ce a
însemnat un regim dictatorial.
Ocupaţia
sovietică post-23 august 1944 şi dobândirea puterii politice de
comunişti la 6 martie 1945 a însemnat începutul unei ere funeste
în istoria României.
Făurirea
„omului nou”, un deziderat nefiresc pentru neamul românesc
Trecutul,
dar nici prezentul neamului românesc de la jumătatea veacului
trecut, nu permitea aderarea de bunăvoie la un sistem care avea ca
ideologie ura între clasele sociale, ateismul, delaţiunea,
minciuna, violenţa şi chiar exterminarea în masă a celor care nu
împărtăşeau un anumit crez politic. Românii, educaţi prin
Biserică, erau un popor blând, ospitalier, nerăzbunător, supus
stăpânirii, harnic şi înţelegător faţă de durerile şi
nevoile aproapelui. În consecinţă, intelectualitatea, ţăranii,
muncitorii sau orice altă categorie socială din ţară nu erau
dispuşi să îmbrăţişeze liber noua doctrină. Aşa s-a născut
rezistenţa anticomunistă din România, care a încercat să ţină
piept prin sacrificiu propriu făuririi „omului nou” impus cu
forţa celor pentru care dragostea de Dumnezeu şi neam erau legi
păzite cu sfinţenie. Poporul a deschis făţiş lupta între
tradiţia românească şi altoiul, nefiresc pentru sufletul lui, pe
care comunismul voia să-l implanteze în spiritualitatea noastră.
Viziunii creştine despre viaţă şi lume, comunismul îi opunea o
concepţie materialistă, atee; iubirii de neam şi ţară, căci
istoria românilor era plină de jertfe aduse pe altarul patriei, i
se impunea cu forţa curentul apatrid şi internaţionalist;
libertăţii de exprimare şi credinţă i se răspundea cu temniţa,
teroarea şi foametea; binele ca element moral era înlocuit cu lupta
de clasă.
Au
început întemniţările în condiţii inumane, deportările în
Siberia, din care foarte puţini s-au mai întors, domiciliile
forțate în Bărăgan, reeducările tinerilor închişi la Piteşti,
Gherla, Aiud şi alte locuri. Au fost torturaţi prin foame, bătăi,
frig şi teroare oameni provenind din toate partidele politice,
ţărănişti, liberali, legionari, chiar şi socialişti (care nu
împărtăşeau însă comunismul venit pe filieră sovietică, ci
unul asemenea celui propus de francezul Jean Jaurés). Dar nu numai
aceştia, ci şi mulţi dintre cei care nu aveau nici o apartenenţă
politică, dar mărturiseau credinţa creştină în mod public
(ierarhi ai Bisericii, preoţi, monahi, teologi, dar şi mireni din
diferite categorii sociale).
După
conflagraţia mondială au urmat doi ani de foamete şi secetă
extremă. Ţara era apăsată de sărăcie. Dar România, socotit
stat învins în 1945, trebuia să plătească despăgubiri de război
importante Rusiei. Apăruse o nouă clasă socială, chiaburii, adică
cei mai buni gospodari ai satelor, care au fost deposedaţi de toată
averea, până când s-a ajuns la colectivizare, unul dintre marile
obiective ale noii orânduiri. Omul nou al comunismului s-a ivit ca o
parodie a viziunii creştine asupra persoanei umane. Martiriul celor
din închisori, deşi aparent învinşi, rămâne în istorie o mare
biruinţă. Fiindcă acolo sfinţenia şi maximul libertăţii umane
au fost atinse de mulţi prin extrema suferinţă.
Vina
deținuților? Și-au iubit țara și pe Dumnezeu mai mult decât
viața lor
Dintre
toate instituțiile din România de după război, Biserica Ortodoxă
a avut cel mai mult de suferit. Și dacă nesugrumarea Ortodoxiei
românești în cei 45 de ani de persecuție rămâne un fapt
incontestabil, ea s-a datorat purtării exemplare, apostolești, a
unui mare număr de clerici sub obrocul prudenței sau în raza crudă
a opoziției nete față de regimul materialist ateu. Cataloagele cu
numele celor arestați, atâția câți au fost consemnați, vorbesc
de la sine despre jertfa și rezistența prin credință. În dreptul
lor, la sfârșitul prezentării scurte a fiecăruia (unde apar
profesia, localitatea și data nașterii), de cele mai multe ori
găsim mențiunea lapidară: „A murit la Aiud în 1950”, „A
murit la Mislea în 1954” sau „A murit în lagărul de
exterminare de la Vorkuta. A fost găsit mâncat de șobolani”. Dar
numele localităților unde au fost închiși sunt mult mai
numeroase: Periprava, Suceava, Vaslui, Pitești, Gherla, Târgu Ocna,
Sighet, Brașov, Jilava, Baia Sprie, Râmnicu Sărat, București,
Făgăraș.
Vina
lor? Și-au iubit țara și pe Dumnezeu mai mult decât viața lor.
Da, nu au contenit să îndrepte în duhul Evangheliei cugetele
clătinate de disperare, au combătut ateismul cu știința acumulată
în ani de studiu trudnic, au întărit verticalitatea gândirii și
au respins compromisul care le-ar fi adus libertatea, cel puțin cea
exterioară.
Interzicându-li-se
sistematic încadrarea pe posturile avute atunci când au fost
ridicați (în cazul când fizic mai erau capabili de angajare),
socotiți permanent ca dușmani ai poporului și paria ai societății,
urmăriți în continuare de Serviciul Securității până la
moarte, deținuții închisorilor comuniste reprezintă conștiința
neîntinată a neamului românesc.
„Convorbirile
sale înșirau înaintea ta întreaga Sofie a veacurilor”
Să
luăm un singur exemplu de cleric arestat, nu atât de cunoscut
publicului larg precum părinții Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau
Gherasim Iscu, starețul Tismanei. E vorba de preotul Gheorghe
Chiriac. Doctor în teologie și filosofie, cu studii strălucite în
Germania, a ajutat, la solicitarea unui credincios, un proaspăt
eliberat din închisoare. Pentru mila arătată față de un semen al
său aflat în suferință a fost arestat și trimis să taie stuf în
colonia de muncă de la Periprava, unde comandant al lagărului a
fost torționarul Ion Ficior. Iată mărturia unui coleg de
suferință, profesorul de mai târziu Mihai Rădulescu, despre
părintele Chiriac: „Nu l-am văzut îndoindu-se vreodată de una,
oricare, dintre valorile creștine; ori umane, ori culturale. Nu l-am
remarcat abătut. Nu l-am surprins scăzându-i forța lăuntrică.
Nu l-am observat nici trist, nici morocănos, nici abulic. Era un
cuget ce ardea perpetuu, un focar al erudiției și al combativității
în domeniul esențelor. Era copilul ideilor, iar trupu-i, tot mai
slab, nu constituia decât un suport al dansului lor. Convorbirile
sale înșirau înaintea ta întreaga Sofie a veacurilor. Sau,
dimpotrivă, îți deșirau plăpânda țesătură cu care-ți apărai
naivitățile raționamentelor slăbănoage. Prin el, Gymnasiumul
Antichității se mutase într-o colonie de muncă silnică, ceea ce
era propice cât se poate închipui tineretului studios zvârlit,
prin noroc, alături de el, în noroaie”.
„Vinovat,
nevinovat/ Canalul trebuie terminat”
La
construirea Canalului Dunăre - Marea Neagră, pe lângă voluntarii
veniți să muncească, au fost aduși 135.000 de deținuți. Această
lucrare care făcea parte din opera de construire a socialismului
trebuia realizată cu orice preț. Chiar circula o vorbă pe care
procurorii instanțelor le-o spuneau celor condamnați: „Vinovat,
nevinovat/ Canalul trebuie terminat”. Dar, înainte de a fi o cale
de transport fluvial, canalul a fost conceput să fie un mormânt, un
mormânt al „reacțiunii române”. Zis și făcut. Odată cu luna
mai 1950, de-a lungul a 65 de kilometri au fost instalate 14 lagăre
de exterminare prin muncă forțată. Oamenii aduși aici ca vitele
de povară, bărbați și femei, tineri și bătrâni, preoți,
ofițeri, profesori universitari, elevi și studenți, țărani care
nu acceptaseră colectivizarea, au fost robii care au trudit la
împlinirea acestui proiect. Mii de morți au fost înghițiți de
colinele de pământ ale ucigașului canal.
La
Colonia de muncă Capul Midia, punctul terminus al Canalului, mai
multe cabane îi adăposteau pe deținuții care munceau acolo. Cea
mai vestită era cabana 5, din cauza faptului că în fiecare noapte
numărul acelora care dormeau în ea scădea cu cinci-șase suflete,
fie din pricina înfometării, fie a bolilor sau a frigului. Nu
rezistau decât tinerii sau curajoșii care, favorizați de beznă,
furau câte un morcov, un cartof sau o varză împuțită. Lângă
cabana nr. 5 se înălța o cabană și mai tristă, a distroficilor,
majoritatea intelectuali. Priveliștea era dezolantă. În mizeria
lor, în degradarea lor fizică (nu se puteau mișca decât împreună,
susținându-se unul pe altul), în fața propriei morți ce se
apropia vertiginos, deținuții erau înconjurați de un aer de
demnitate inegalabil. Dumnezeu Se făcea văzut printre urmele de lut
ale făpturilor Sale care străluciseră cândva de pe culmile
intelectualității nației noastre. Nimic nu putea reține elanul
omului care, oricât l-ar împinge tirania către primitivitate,
rămâne vertical în atitudine.
În
fiecare seară, ani la rând, elita intelectuală a României,
dispusă în rânduri și grupe fără număr, înfrigurată și
chinuită de oboseală și neputințe fizice, aștepta condamnată să
se încheie corvoada numărării ei de către gardienii mai mult
decât analfabeți, care o reluau de trei și patru ori, socoteala
aritmetică neintrând în pregătirea lor profesională.
„Adeseori
mă întreb ce cruzime diabolică a putut lucra în reprezentanții
sistemului comunist, de au aruncat în suferință atâtea zeci și
sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei cu familiile lor. Ce
umanitate mai poate pretinde că reprezenta acest sistem? A fost cea
mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate
ajunge un sistem lipsit de credința în Dumnezeu.” Cuvintele
aparțin părintelui Dumitru Stăniloae.
„Azi
dormim pe câte un șir fără cruci, fără sicrie”
Anii
noștri schingiuiți, anii crânceni de ocară
Cimitir
de osândiți de la margine de țară
Ne-au
adus din închisori, robi ai stepei dobrogene
Să
împrăștiem pe flori roua strânsă pe sub gene.
Și-am
tăiat peste câmpii drum cu trupurile noastre
Valurile
cenușii ale Dunării albastre
Azi
dormim pe câte un șir fără cruci, fără sicrie
Pace
ție cimitir, fără nici o liturghie
Candelele
nu ne ard, nu bat clopote de rugă
Nu
păzește nici un gard, nimeni nu mai vrea să fugă.
(„Poemele
cumplitului canal” Andrei Ciurunga)
Sursa:
Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu