Atunci
când cerem pocăinţă de la Dumnezeu pentru lume, să ne punem şi
pe noi înşine printre aceia care au greşit şi să nu spunem:
“Ajută lumea care este păcătoasă”. Cei trei tineri s-au
născut în robie şi cu toate acestea n-au spus: “Cu ce suntem noi
vinovaţi?”, ci au spus: “Pe dreptate suferim, trebuia şi mai
multe să suferim”. Vorbeau ca şi cum ar fi fost şi ei printre
cei ce au călcat poruncile lui Dumnezeu mai înainte de robia
babilonică, ca şi cum ar fi fost şi ei părtaşi la păcat, în
timp ce erau nevinovaţi, căci încă nu se născuseră. Cât mă
mişcă rugăciunea ce au făcut-o atunci când se aflau în mijlocul
văpăii cuptorului! „Drept eşti, Doamne, în tot ce ai făcut cu
noi… că am păcătuit şi am făcut fărădelege… şi acum nu
suntem vrednici să deschidem gura noastră. Nu ne părăsi pe noi
până în sfârşit… şi nu întoarce mila Ta de la noi, pentru
Avraam cei iubit al Tău”.
Adică
“pe dreptate ne pedepseşti, Doamne, pentru că am păcătuit, dar
numai pentru Avraam pe care îl iubeşti nu ne părăsi”. S-au pus
şi pe ei înşişi printre păcătoşi şi credeau aceasta, de aceea
cuptorul s-a răcorit. In timp ce pe închinătorul la idoli care s-a
dus să vadă cuptorul, l-au ars flăcările [1].
Dacă
omul nu lucrează astfel, caută mereu să se îndreptăţească.
“Diavolul m-a pus să păcătuiesc”, sau “Adam e de vină”,
“Eva e de vină, nu eu”. Un teolog mi-a spus odată: “Şi cu ce
suntem vinovaţi noi ca acum să ne chinuim din pricina Evei?”.
“Omule binecuvântat”, îi spun, “te împiedică aceasta la
mântuire?”. Ce-i de vină Adam, sărmanul, sau Eva? Au făcut o
greşeală şi câte veacuri au fost în iad, în timp ce pentru noi
a venit Hristos şi ne-a eliberat. “De şaptezeci de ori câte
şapte de păcătuiţi şi vă pocăiţi, Eu vă iert” [2], a spus
Domnul. Păcătuim de mii de ori şi Hristos ne iartă – numai să
ne pocăim cu sinceritate. Cum să spunem că e de vină Adam şi
Eva? Şi uitaţi-vă că nu pun numele de Eva. Să punem numele Eva
unei călugăriţe sau cel puţin Zoe [3], dacă ne este greu să
punem Eva. Ea este mama noastră, mama întregii lumi şi nici numele
ei nu vrem să-l auzim, nedreptăţind-o în felul acesta. Dar
blestemul, de fapt, l-a dat Dumnezeu diavolului. “Şi şarpele era
înţelept” [4]. Diavolul a intrat în şarpe ca să înşele pe om.
Şi iată, toţi au ce au cu Eva ca şi cum ea ne-a prăpădit, în
timp ce am fi fost foarte bine în rai, dacă nu s-ar fi făcut
călcarea de lege. Dacă şi nouă ne-ar spune Hristos: “Fiindcă
aţi păcătuit o dată, veţi merge atâtea veacuri în iad”, ei,
atunci să fi spus cineva ceva!… Ce lume nemulţumitoare!
În
orice caz, pocăinţa este mare lucru. Noi încă n-am înţeles că
omul prin pocăinţă poate schimba hotărârea lui Dumnezeu. Acesta
nu-i lucru mic, ca omul să aibă o astfel de putere. Faci rău?
Dumnezeu îţi dă o pălmuţă. Spui “am greşit”? Se opreşte
şi-ţi dă binecuvântări. Adică, atunci când copilul cel
neastâmpărat îşi vine întru sine, se pocăieşte şi este
mustrat de conştiinţa sa, tatăl lui îl răsfaţă cu dragoste şi
îl mângâie. Israeliţii, deoarece s-au depărtat de poruncile lui
Dumnezeu, au trăit în robie 75 de ani. Şi în cele din urmă,
atunci când s-au pocăit, apare împăratul Cirus, care s-a arătat
mai bun decât fiii lui Israel, ce au spurcat cele sfinte pe care le
aveau pentru jertfe. Dumnezeu i-a schimbat mintea şi l-a făcut să
creadă în Dumnezeul cerului. Astfel acela a lăsat pe israeliti
liberi, le-a dat bani, lemne pentru Templu, le-a făcut zidurile
Ierusalimului şi a arătat o astfel de bunătate şi o astfel de
evlavie, ce nu le-au arătat într-un anumit fel nici israelitii [5].
Şi toate acestea pentru că poporul s-a pocăit şi s-a schimbat
[6]. Cât de mult ajută pocăinţa ca să facă să dispară răul!
Să
citiţi toate Cărţile Macabeilor. Sunt foarte puternice. Ce poruncă
dăduse împăratul! Ca elefanţii să calce pe israeliti. S-au dus
ceilalţi, au pregătit ceremonia, au adăpat 500 de elefanţi cu vin
tare şi tămâie ca sâ-i întărâte şi aşteptau pe împărat să
vină ca să înceapă spectacolul. Dar împăratul uitase porunca ce
o dăduse. Se duce îngrijitorul de elefanţi să înştiinţeze pe
împărat, pentru că acela încă nu apăruse. “Impărate”, îi
spune, “te aşteptăm. Toate sunt gata, elefanţii, iudeii şi cei
chemaţi aşteaptă”. “Cine v-a spus să faceţi un astfel de
lucru?”, le spune. Strigăte, ameninţări… Şi aceasta nu s-a
făcut o dată, ci de trei ori [7]. Oare a fost un lucru mic ca
împăratul să uite porunca ce-o dăduse el însuşi? Şi nu numai
aceasta, ci în cele din urmă şi-a schimbat toată purtarea sa faţă
de iudei. Toată cheia aici este: să se pocăiască lumea.
– Părinte,
asociaţiile de pace întemeiate de diferite state ajută pentru
pacea lumii?
– Depinde.
Sunt unii care pornesc cu intenţie bună. Dar atunci când se adună
vrăjitori, închinători la foc, protestanţi, o grămadă – nu le
mai dai de capăt – ca să aducă pace în lume, cum să ajute?
Dumnezeu să mă ierte, dar acestea sunt zdrenţele diavolului. Se
face pace cu o asociaţie păcătoasă? Cum poate veni pacea, atunci
când oamenii nu se împrietenesc cu Dumnezeu? Numai atunci când
omul se împrieteneşte cu Dumnezeu, vine pacea lăuntrică şi cea
exterioară. Şi pentru ca omul să se împrietenească cu Dumnezeu
trebuie să-şi vină în simţire, să se pocăiască, să trăiască
potrivit cu poruncile lui Dumnezeu, şi atunci vin harul şi pacea
lui Dumnezeu înlăuntrul lui. Numai atunci va putea ajuta şi pentru
pacea din jurul său.
[1]
Daniil 3-11. Rugăciunea lui Azaria şi Cântarea celor trei tineri.
[2]
Mt. 18, 20.
[3]
Zoe în greacă înseamnă “viaţă”.
[4]
Fac. 3, 1.
[5]
Ezdra 1, 1 ş.u.
[6]
Ezdra 8, 88-92.
[7]
3 Mac. 5, 1-35
(Cuviosul
Paisie Aghioritul, Trezire Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos,
Bucuresti, 2003)
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu