Sfântul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei ‒ drumul spre sfințenie

Originar din Suceava (1624-1693), Sfântul Dosoftei a învăţat la Școala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Liov, având darul unei inteligenţe deosebite. A studiat cu râvnă Sfânta Scriptură şi scrierile dumnezeiştilor Părinţi, traducând texte despre Ortodoxie în limba română, din greacă, latină, slavonă, polonă şi ucraineană. A deprins apoi învăţătura duhovnicească la şcoala Mănăstirii Probota, primind chipul îngeresc.

A sporit în dragoste şi rugăciune pe calea monahismului, devenind părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota. Datorită darurilor sale şi virtuţilor, a fost chemat de Dumnezeu la slujba arhierească, mai întâi ca episcop de Huşi, apoi la Roman, iar în cele din urmă a fost ales Mitropolit al Moldovei, uimindu-i pe toţi cu înţelepciunea şi blândeţea sa. Traducând şi tipărind cărţi sfinte în limba română, a contribuit la apariţia Psaltirii în versuri şi a Acatistului Născătoarei de Dumnezeu, ca prime lucrări, revizuind traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu.

Având convingeri antiotomane şi fiind schimbat din scaunul arhieresc, a plecat în pribegie în Polonia, în anul 1673, doi ani mai târziu fiind readus în demnitatea sa chiriarhală. Odată cu refacerea Tipografiei de la Iaşi, Mitropolitul a tipărit cărţi noi, având o mare dragoste pentru sfinţi şi pentru sfinţenie. În anul 1686 regele polon Jan Sobieski a vrut să îl atragă pe Mitropolit în campania sa antiotomană, dar pentru că au fost nevoiţi să se retragă, polonezii l-au luat ostatic pe Mitropolit, împreună cu tezaurul Mitropoliei şi cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.

Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani de viaţă departe de ţara sa. Şi-a continuat lucrarea cărturărească şi, pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică, a tradus din scrierile Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman Patriarhul Constantinopolului şi Simeon al Tesalonicului. A îndurat cu demnitate lipsurile, purtând de grijă comunităţii sale ortodoxe din Polonia. Chiar regele polon venea adesea pentru a participa la slujbele ţinute de Mitropolit.

Ierarhul nu a cedat presiunilor şi a rămas ortodox până în ultima zi a vieţii sale, cunoscându-şi vremea chemării la Domnul. A fost înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului” din Jolkiew, Ucraina.

Sursa: Doxologia

Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei ‒ drumul spre sfințenie

Originar din insula Ciprului, Sfântul Spiridon a fost păstor de oi în copilărie, iar mai apoi s-a căsătorit şi a avut copii. La scurtă vreme, soţia lui a murit, iar el slujea Domnului prin fapte bune şi grija de săraci. A primit darul facerii de minuni, vindecând de tot felul de boli şi izgonind duhurile cele rele. Pentru acestea, a fost ales episcop al Trimitundei, o cetate vestită a Ciprului.

Făcându-se uscăciune şi secetă mare, poporul a început a muri de foame, iar ierarhul s-a rugat către Dumnezeu, dar deşi s-au adunat norii, nu a plouat imediat, ci abia după ce Sfântul Spiridon a început iarăşi a se ruga, vădit fiind că nu e lucru omenesc. După câţiva ani, foametea a revenit în cetate, din cauza păcatelor oamenilor. Şi era acolo un vânzător de grâu ce aştepta ca foamea să fie şi mai mare, încât să îşi vândă grâul şi mai scump. Neavând milă de un sărac, acesta din urmă a mers la Sfântul Spiridon pentru a-i cere ajutorul şi, pentru rugăciunile ierarhului, a venit ploaie mare, de s-au dărâmat hambarele vânzătorului şi tot grâul a ajuns în curţile oamenilor, după prorocia Sfântului.

Vânzătorul mai avea însă nişte hambare şi când iarăşi s-a făcut foamete, tot nu s-a milostivit, cerând aur pentru grâul său. Atunci, un plugar a mers la Sfântul Spiridon pentru a-l ruga să îl ajute și a primit de la ierarh un bulgăre de aur, pentru a-l da vânzătorului, şi a-l aduce înapoi, după ce va fi răscumpărat grâul. Atunci, ierarhul, prin lucrarea Domnului, a poruncit aurului să se întoarcă la forma cea dintâi, iar plugarul a văzut cum aurul s-a transformat în şarpe şi a intrat în pământ.

Altă dată, un prieten al Fericitului a fost osândit la moarte, fără a fi vinovat, şi vrând Sfântul să îl salveze, a poruncit unui râu să sece, pentru a putea ajunge la prietenul său, iar râul îndată l-a ascultat, încât auzind judecătorul, l-a eliberat pe bărbatul condamnat pe nedrept. Ierarhul vedea şi cele ascunse ale oamenilor, căci vrând o desfrânată să îi spele picioarele, a mustrat-o pentru păcatele ei, iar femeia, spălându-i picioarele cu lacrimi, şi-a îndreptat traiul.

Adunându-se în Niceea un sobor al Sfinţilor Părinţi pentru a-l condamna pe Arie, cel care spunea că Fiul lui Dumnezeu este tot una cu o făptură, a ajuns la Sfântul Spiridon un filosof, susţinător al lui Arie. Pentru a-i demonstra filosofului că Împărăţia Domnului stă în putere, şi nu în cuvânt, cu semnul Sfintei Cruci i-a arătat cum dintr-o cărămidă a rămas doar lutul, focul înălţându-se, iar apa curgând. Atunci filosoful a primit credinţa creştinească şi, fiind biruit Arie, s-a întors Sfântul Spiridon la casa sa.

Murind Irina, fiica lui, a venit la ierarh o femeie care plângea pentru că îi dăduse Irinei un odor de aur, să îl ascundă, iar acum nu ştia unde se află acesta. Sfântul Spiridon a mers la înmormântare şi, întrebând-o pe Irina ca pe un om viu unde se află odorul, moarta i-a răspuns, spre uimirea tuturor, lăsând-o apoi Fericitul să se odihnească. Îmbolnăvindu-se împăratul Constantie, i-a arătat Dumnezeu în vedenie cum că vindecătorii lui sunt doi episcopi, dintre care unul încă nu fusese numit. Încercând împăratul să afle cine sunt aceştia, a chemat la el mai mulţi episcopi, dar nu i-a aflat.

Arătându-i-se Sfântului Spiridon în vedenie cele întâmplate împăratului, a mers la el împreună cu uceniul lui, Trifilie, ierarhul fiind îmbrăcat în haine simple. Ajungând în Antiohia, una dintre slugile împăratului a râs de el şi l-a lovit peste obraz, fără a-l lăsa să intre. Ierarhul a întors şi celălalt obraz, cunoscând astfel sluga că era ierarh şi cerându-i iertare, a ajuns Sfântul la împăratul care îndată l-a recunoscut. Cum s-a atins Fericitul de haina împăratului, l-a şi făcut sănătos.

Plecând Sfântul, a fost primit în casa unei iubitoare de Hristos şi care i-a pus pe braţe pe fiul ei mort, plângând, pentru ca acesta să-l învieze. Lăcrimând Fericitul şi rugându-se, a înviat pe fiul ei, dar femeia a murit de bucurie! Întorcându-se la rugăciune, a înviat-o şi pe aceasta, prin mila Domnului, şi a poruncit să nu spună nimănui cele întâmplate. Diaconul său Artemidot a povestit acestea, după mutarea la cele veşnice ale Sfântului.

Multe au fost minunile Fericitului, căci odată, la vremea Vecerniei, nefiind popor în Biserică, acesta a început a sluji, iar la fiecare ectenie se auzea cântare dumnezeiască de sus. Altădată, terminându-se untdelemnul în Biserică, a izvorât dintr-o candelă, până s-au umplut toate vasele. Pe cei care voiau să fure de la el îi lega cu legături nevăzute, până îşi mărturiseau păcatele, iar când ereticii au tăiat capetele celor doi cai cu care se îndrepta spre Sinodul Dintâi de la Niceea, acestea s-au lipit la locul lor, iar caii au înviat, pentru rugăciunile Sfântului.

Lucrând Sfântul Spiridon la vremea secerişului, fiind arşită, pe capul său s-a pogorât rouă, iar perii capului s-au schimbat, făcându-se unii negri, alţii galbeni şi alţii albi. Atunci Sfântul a cunoscut că s-a apropiat vremea despărţirii sale de trup şi, după câteva zile, şi-a dat sufletul în Mâinile Domnului. A fost îngropat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda, făcându-se multe minuni la mormântul său.

Sursa: Doxologia

Sfinţii Mina, Ermoghen şi Evgraf ‒ drumul spre sfințenie

Mina, de neam atenian şi dregător al împăratului Maximin, a fost trimis în Alexandria pentru a izgoni creştinătatea din cetate. Arătându-se pe dinafară păgân, sfântul era însă păzitor al poruncilor lui Dumnezeu, dar a tăinuit acest lucru o vreme. Cu înţelepte sfaturi a împăcat păgânii şi creştinii, poruncindu-le să îşi ţină fiecare credinţa sa. A început apoi a-şi mărturisi credinţa şi i s-a dat lui darul de a vindeca neputinţele, prin numele Domnului şi semnul Crucii, încât orbii vedeau, muţii grăiau, şchiopii săreau, iar îndrăciţii se tămăduiau de duhurile care îi chinuiau. Poporul se minuna şi mulţi au crezut în Hristos, cu învăţăturile Sfântului Mina.

Aflând împăratul şi mâniindu-se, s-a sfătuit cu dregătorii să trimită un alt bărbat care să îndrepte cele făcute de Mina. L-au ales pe Ermoghen, tot atenian de neam, păgân şi vestit, dar milostiv. Mergând acesta spre Egipt, a avut o vedenie cu trei bărbaţi care i-au prorocit că va ajunge să cunoască pe Împăratul Cel Adevărat şi că va lua cinste de la Acela. Spăimântându-se Ermoghen şi ajungând în Alexandria, a fost întâmpinat chiar de Sfântul Mina. Chemându-l la judecată, Ermoghen îi vorbea despre slava ce se cuvine zeilor, dar Mina a început a-i spune despre Dumnezeu şi despre darul vindecărilor, pe care îl primise de când s-a botezat. Ermoghen a poruncit să îi fie tăiate tălpile şi să îi fie despuiată carnea, să îi fie tăiată limba şi să îi fie scoşi ochii, să vadă de-l va vindeca Domnul pe care Îl mărturisea. Şi, fiind iarăşi trimis în temniţă, l-a vindecat Domnul, umplându-l de bucurie şi prorocindu-i că şi Ermoghen se va nevoi pentru numele Lui.

Ostaşii care au mers a doua zi să îl aducă pe Sfântul Mina la judecată s-au minunat de lumina ce strălucea în temniţă şi de cei doi bărbaţi care se arătau lângă sfânt, ca nişte străjeri, încât toţi au început a crede în Hristos şi nici unul nu mai îndrăznea a-l duce la judecată. Sfântul s-a dus singur la judecător, cântând, iar judecătorul a început a cunoaşte pe Dumnezeu şi, amintindu-şi de vedenia pe care o avusese în drum spre Egipt, mult se bucura, văzând şi acum pe bărbaţii străjeri şi care ţineau o cunună deasupra Sfântului Mina. Ermoghen i-a sărutat picioarele cuviosului şi, propovăduind împreună, iată au venit 30 de episcopi pentru a-l boteza pe Ermoghen şi mulţime mare de popor. Împărţindu-şi averea la săraci şi fiind ales episcop al Alexandriei, Ermoghen a sfărâmat idolii, izgonind duhurile viclene şi tămăduind de boli pe cei suferinzi.

Aflând împăratul că acum şi Ermoghen s-a alăturat Sfântului Mina, a luat oaste multă şi, intrând în cetate, i-a prins pe amândoi, dar îngerii Domnului îi întăreau pe sfinţi, să nu se teamă. Iar Ermoghen a început a-i vorbi împăratului despre cele întâmplate, dar acesta a poruncit ca Sfântului Ermoghen să îi fie tăiate mâinile şi picioarele şi arse, apoi i-a spart pântecele cu o suliţă şi ostaşii i-au aruncat trupul în râu. Iar pe Sfântul Mina temându-se să îl întrebe ceva, a poruncit ca acesta să fie spânzurat, atârnându-i pietre de picioare.

Domnul însă nu i-a lăsat, ci pe amândoi mucenicii i-a vindecat şi i-a arătat înaintea împăratului şi a poporului, spre mirarea tuturor, încât un om din popor, Evgraf, s-a lepădat de zei şi L-a mărturisit pe Hristos. Împăratul a luat sabia şi, de mânie, l-a tăiat în bucăţi, şi a poruncit ca Sfinţilor Mina şi Ermoghen să le fie tăiat capul, mergând, astfel, toţi trei la Domnul pe care Îl propovăduiseră.

Deşi împăratul i-a pus într-un sicriu de fier şi i-a aruncat în mare, sicriul a plutit până în Vizantia, unde Sfântul Mina spusese că vrea să fie înmormântat. Trupurile lor au fost găsite de către episcopul Constantinopolului, prin vedenie dumnezeiască. Iar împăratul, ajuns fiind de pedeapsă, şi-a pierdut vederea, apoi a fost bătut de mâini nevăzute, până a murit.

Sursa: Doxologia

Sf. Ier. Grigorie Luminătorul, arhiepiscopul Armeniei; Sf. Mc. Ripsimia și Gaiani

1. Sfântul Grigorie s-a născut în Armenia Mare, pe la anul 257, într-o familie înrudită cu dinastia imperială a Arsacizilor. Dar, din pricina tulburărilor din acea vreme, părinții săi au fost uciși, iar el, copil fiind, a găsit scăpare în Cezareea Capadociei şi a fost crescut în credinţa creştină, în care s-a botezat. Mai târziu s-a căsătorit cu o creștină pe nume Miriam, de asemenea de neam armean, cu care a avut doi copii: Vartanes și Aristakes. Crescându-și copiii în dreapta credință, cei doi soți s-au hotărât să devină monahi, apoi Sfântul Grigorie, desăvârşindu-se în cuvântul mântuirii, s-a aprins de marea dorinţă de a merge să binevestească Evanghelia în ţara sa, la neamul armenilor; și Dumnezeu a întărit cu minuni cuvântul şi viaţa Sfântului Grigorie, slujitorul Său. Însă multe chinuri a îndurat din partea păgânilor şi, mai ales, din partea regelui Tiridate al III-lea (283-330), care jertfea idolilor şi nu putea suferi credinţa în Hristos a Sfântului. Deci, pe Sfântul Grigorie l-a aruncat într-o groapă adâncă în care erau animale sălbatice și târâtoare veninoase, unde a stat vreme de 14 ani, fiind hrănit în ascuns de o bătrână milostivă. Tot atunci au pătimit Sfintele fecioare Ripsimia și Gaiani, precum și 70 debărbaţi creştini şi 32 de femei, primind cununa muceniciei.

După o vreme, însă, regele Tiridate s-a îmbolnăvit greu și a fost chemat Sfântul Grigorie să-l vindece, ceea ce s-a și întâmplat. Văzând minunea, Tiridates a înțeles puterea lui Hristos, a crezut și a primit botezul, în anul 301. Ca urmare, toată Armenia a venit la credinţa creştină, poporul sfărâmând capiştile idoleşti şi zidind biserici, devenind astfel primul popor din lume creștinat în întregime.

Atunci Sfântul Grigorie a fost trimis la fericitul Leontie, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, de care a fost hirotonit episcop în anul 302, ajungând cel dintâi arhipăstor al armenilor. Deci, hirotonind preoți, Sfântul Grigorie a botezat tot poporul, până la cel din urmă sătean. Iar regele Tiridate a întemeiat multe mănăstiri, în care înflorea viețuirea cea după Evanghelie. Tot Sfântul Grigorie a purtat flacăra credinţei la multe alte neamuri de pe lângă Marea Caspică şi în Caucaz. Și-a pregătit pentru preoție pe fiul său Aristakes, care i-a și urmat ca arhiepiscop, dar și pe nepotul său, numit tot Grigorie, fiul lui Vartanes, care, predicând Evanghelia popoarelor din Caucaz, a fost ucis de păgâni, primind cununa muceniciei.

Sfântul Grigorie a păstorit Biserica Armeniei 31 de ani. Numele lui apare și la Sinodul I Ecumenic (325), semnând al treizeci şi şaselea pe lista Sfinților Părinţi de la Niceea. Se spune că el a avut iniţiativa înfiinţării alfabetului armenesc, desăvârșit de fericitul Mesrop, şi că a tălmăcit şi Biblia în limba armenilor. În ultima parte a vieții sale, Sfântul se ruga vreme îndelungată în singurătate şi prin munţi. Deci, foarte multe şi preaslăvite minuni făcând, şi la adânci bătrâneţi ajungând, cu pace s-a mutat către Domnul, pe la anul 331.

În timpul împăratului Zenon (474-491) au fost aflate moaştele Sfântului. Acum mâna sa dreaptă se află în Armenia, capul și mâna stângă la Marea Lavră din Muntele Athos, iar altă parte a moaștelor sale în Italia, la Napoli. De asemenea, părți din moaștele sale se află și în alte sfinte locașuri din lumea creștină.

Sursa: Doxologia.ro

2. Sfintele Mucenițe Ripsimia și Gaiani († 302) – Au pătimit în Armenia în timpul împăratului Dioclețian și a regelui Tiridat.

Sfintele Muceniţe Ripsimia şi Gaiani au pătimit împreună cu alte treizeci şi două cuvioase muceniţe, femei şi fecioare.

Aceste două sfinte femei erau de neam mare şi au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, fiind fecioare prea încuviinţate cu frumuseţea şi călugăriţe.

Deci pentru că n-a voit Ripsimia a se însoţi cu împăratul, a fugit şi s-a dus împreună cu Gaiani în părţile Armeniei. Şi aflând aceasta Tiridat, domnitorul laturilor acelora, a trimis şi au adus-o şi a silit-o la nelegiuită împreunare. Dar cu puterea lui Hristos nu a biruit-o pe ea, iar el nedobândindu-şi dorinţa, zăcea ca un mort.

Atunci ea a fugit, dar ostaşii împăratului, gonind-o şi prinzând-o, mai întâi i-au rupt hainele, apoi legându-i mâinile la spate, i-au tăiat limba, trupul i l-au ars şi i-au scos ochii. Aşa şi-a dat fericitul său suflet.

Au fost ucişi încă împreună cu ea 70 de bărbaţi creştini şi 32 de femei. Iar viteaza Gaiani a fost străpunsă prin gât şi după aceea au suflat în ea ca într-o băşică şi fiind despuiată de pielea trupului până la sâni, a fost zdrobită cu pietre şi i s-a tăiat capul.

Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

 

Surse: Doxologia si Basilica

Sfântul Mucenic Trifon

Viața

Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în localitatea Lampsacus din Frigia, o provincie romană din Asia Minor (Asia Mică).

Încă din tinereţe Domnul l-a învrednicit cu puterea izgonirii demonilor şi a vindecării diferitelor boli. Odată, Sf. Trifon a salvat întreaga comunitate din Lampsacus de la înfometare, oprind cu puterea rugăciunii invazia lăcustelor care devorau lanurile de grânele ale oamenilor de acolo.

Pe când avea doar 17 ani, Sf. Trifon a izgonit un demon din fiica împăratului roman Gordian (238-244). După șase zile de post și rugăciune, el le-a descoperit păgânilor existența diavolului. La porunca sa, diavolul s-a arătat tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc. Prin această minune i-a făcut pe mulți păgâni să treacă la creștinism. Sf. Trifon a devenit vestit şi datorită faptului că îi ajuta pe cei neputincioşi nu le cerea altceva decât credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos cu a Cărui slavă îi vindeca.

Odată cu ascensiunea la tronul imperial a împăratului Decius (249-251), a reînceput o persecuţie atroce a creştinilor. Cineva l-a pârât prefectului Aquilinus (guvernatorul provinciei romane Bitinia) pe Sf. Trifon, spunându că acesta propovăduia cu mare evlavie credinţa în Iisus Hristos şi că i-a botezat pe mulţi în această credinţă. Din acest motiv Sf. Trifon a fost arestat și aruncat în temnița din cetatea Niceea.

Mucenicia

După ce a fost arestat, Sf. Trifon a fost dus în fața guvernatorului Aquilinus, care i-a cerut să se lepede de credinţa sa și să aducă jertfă zeilor Romei (idolilor). Sf. Trifon a refuzat însă cu tărie și a mărturisit credința sa în Iisus Hristos.

Pentru mărturisirea sa, sfântul a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier, a fost ars și i s-au bătut cuie în tălpi; toate acestea sfântul le-a îndurat însă cu bărbăție și răbdare.

În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. Sfântul mucenic s-a rugat înainte de execuţie, mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit în încercările sale. El s-a mai rugat Domnului să-i miluiască pe cei care-l vor chema în ajutor. De asemenea, s-a mai rugat lui Dumnezeu să moară înainte de a fi decapitat. Astfel, atunci când călăul a ridicat sabia pentru a-i tăia capul, Sf. Trifon își dăduse deja sufletul în mâinile Domnului. Toate acestea s-au petrecut la Niceea (orașul Iznik din Turcia contemporană), în anul 250.

Rugăciunea rostită de Sfântul Trifon, înaintea morții

„O, Doamne, Dumnezeule al dumnezeilor și Împărate al împăraților, cel mai sfânt decât toți sfinții, mulțumescu-Ți că m-ai învrednicit a-mi împlini fără șovăială ostenelile nevoinței. Iar acum mă rog Ție ca mâna nevăzutului diavol să nu se atingă de mine și să mă tragă în adâncul pieirii, ci mai vârtos trimite-i pe sfinții Tăi îngeri să mă călăuzească în sălașul Tău preaminunat și să mă facă moștenitor Împărăției Tale celei preadorite.

Primește sufletul meu și auzi rugăciunile tuturor celor ce Îți vor aduce Ție jertfe, întru pomenirea mea! Căuta spre dânșii, din locașul Tău cel sfânt, și dăruiește-le lor darurile Tale cele bogate și nestricăcioase, căci Tu ești Unul bun, milostiv și dătător de bine, în vecii vecilor. Amin!”

Sursa: OrthodoxWiki

Sfânta Cuvioasă Marta, mama Sfântului Cuvios Simeon din Muntele Minunat

Pe când sufletul ei cel sfânt se ducea către Domnul, cei care şedeau aproape de cinstitul ei trup au văzut faţa ei zâmbind cu bucurie şi au auzit din gura ei aceste cuvinte: „Am luat mare dar de la Dumnezeu şi sunt în lumină şi bucurie negrăită". Iar aceia, spăimântându-se, gândeau că a câştigat milă de la Domnul pentru fiul său. Iar ea a grăit aceasta: „Nu m-am preamărit atât pentru fiu, cât pentru viaţa cea îmbunătăţită, de vreme ce pentru Domnul am arătat multă răbdare şi înfrânare în nevoinţele pustniceşti. Şi am umblat bine pe calea poruncilor Lui, şi pe aceea care L-a născut pe El am iubit-o din toată inima".

Sursa: Doxologia

Viața Sfântului Cuvios Pavel cel Simplu (cel Prost)

Cel între sfinţi părintele nostru Pavel, supranumit cel simplu, sau cel prost, era plugar, un om cu totul de rând, dar lipsit de răutate şi de prefăcătorie, ca nimeni altul. Avea însă o soţie înrăutăţită şi desfrânată, fără ca el să ştie lucrul acesta multă vreme.

Într-una din zile, venind el de la ţarină pe neaşteptate, în afară de vremea obişnuită, aşa cum se întâmplă câteodată, a găsit pe soţia lui necinstindu-i casa cu un bărbat străin. Atunci zâmbind plin de blândeţe le-a zis: Bine, bine, nu-mi pasă de ce faceţi, martor iau pe Iisus Hristos; de acum înainte nu vreau să o mai văd înaintea ochilor; a ta să fie şi ea şi copiii ei, iar eu mă voi duce şi mă voi face monah.

Şi îndată lăsând toate şi bine rânduindu-le, a plecat la fericitul Antonie şi bătând la uşa acestuia, fericitul Antonie a ieşit şi i-a zis: Cine eşti, frate, şi ce cauţi aici? Iar el i-a răspuns: Sunt un străin şi am venit la tine să mă fac monah. Iar sfântul i-a zis: Bătrân fiind de şaizeci de ani, nu poţi să te faci monah şi nici să înduri necazurile şi strâmtorarea pustiului. Mai degrabă du-te la chinovie; acolo ai să găseşti din belşug cele necesare trupului şi vei putea să petreci fără prea multă oboseală cu cei de acolo. Căci fraţii vor ajuta neputinţa ta, fiindcă eu stau singur şi mănânc doar la cinci zile o dată şi atunci chiar rămânând mai mult flămând. Dar Pavel nu suferea să audă acestea de la bătrân, ci se sârguia să rămână împreună cu el. Şi sfântul neputând să-l alunge, închizând uşa colibei, l-a lăsat afară timp de trei zile, neieşind ca să-l vadă. Iar Pavel a rămas flămând şi nu s-a depărtat.

În ziua a patra, însă, sfântul având trebuinţă neapărată să iasă afară, deschizând uşa şi găsindu-l pe Pavel lângă uşa colibei, i-a zis: Du-te, bătrâne, de aici, nu mă sili, căci nu poţi să rămâi împreună cu mine. Dar Pavel i-a răspuns: Îmi este cu neputinţă să mă duc într-altă parte. Atunci sfântul văzându-l că nu are nici traistă, nici pâine, nici apă, nici vreun lucru oarecare, i-a zis: Dacă vei da dovadă de ascultare şi vei împlini fără lenevire şi fără murmur cele ce vei auzi de la mine, vei putea şi aici să te mântuieşti; dar dacă nu vei face acestea, pentru ce atunci te mai oboseşti şi nu te întorci acolo de unde ai venit? Iar Pavel răspunzând a zis: Toate câte îmi vei spune, cu râvnă le voi face. Şi sfântul i-a zis: ridică-te, deci, şi roagă-te, până mă voi duce înăuntru, ca să-ţi aduc de lucru. Fericitul Antonie intrând în peşteră, îl supraveghea printr-o mică ferestruică; şi Pavel a stat nemişcat la rugăciune o săptămână întreagă, fiind ars de arşiţa soarelui.

După aceasta, Sfântul Antonie ieşind afară şi luând ramuri de finic, i-a zis: ia şi împleteşte din ramurile acestea, aşa cum mă vezi că împletesc eu. Şi bătrânul a împletit până la al nouălea ceas un şirag de cincisprezece stânjeni, cu multă osteneală. Dar sfântul i-a zis: rău ai împletit! Desfă ce-ai împletit şi împleteşte din nou. Şi Pavel a stat nemâncat timp de şapte zile. Sfântul Antonie făcea acestea pentru ca Pavel să se nemulţumească şi să plece de acolo. Dar Pavel, despletind şiragul cu îndelungă-răbdare şi cu osârdie şi împletindu-l din nou cu multă luare aminte, fără să cârtească şi fără să se tulbure, a uimit pe sfânt. Pentru aceasta, către apusul soarelui, atins adânc fiind de purtarea lui Pavel, i-a zis: Bătrânelule, vrei să mâncăm o bucată de pâine? Iar Pavel a răspuns: cum crezi, părinte! Şi lucrul acesta l-a înmuiat iarăşi pe sfântul; şi punând masa, a aşezat pe ea patru bucăţi de pâine, de câte şase uncii fiecare (aproape 200 grame) şi a înmuiat pentru dânsul una, iar pentru bătrân trei. Şi Sfântul Antonie începând un psalm, ca şi întru acesta să-l încerce pe Pavel, l-a cântat, repetându-l de două ori. Iar Pavel cu mai multă osârdie se ruga împreună cu Sfântul. Apoi, Sfântul i-a zis lui Pavel: stai la masă şi ia aminte să nu te atingi de cele puse înainte. Şi îndeplinind şi această poruncă, sfântul i-a zis: acum ridică-te, fă-ţi rugăciunea şi culcă-te. Iar acela neatingându-se câtuşi de puţin de hrană, a făcut ceea ce i s-a poruncit.

Către miezul nopţii, Sfântul Antonie ridicându-se pentru rugăciune, a sculat şi pe Pavel şi a prelungit rugăciunea până la ceasul al nouălea din zi. Când s-a făcut seară, Sfântul Antonie luându-şi înainte o bucată de pâine, de alta nu s-a mai atins. Iar Pavel, mâncând încet mai avea încă din pâinea din care mânca. După ce a mâncat toată bucata de pâine, Antonie i-a zis: Bătrânule, mai mănâncă şi altă bucată de pâine. Dar Pavel i-a răspuns: dacă vei mânca şi tu, atunci şi eu voi mânca. Sfântul Antonie a zis: mie îmi este de ajuns pentru că sunt monah. Dar Pavel a zis: pentru că şi eu vreau să ajung monah, îmi este de ajuns şi mie. Iar după ce au adormit puţin, sculându-se au început din nou să cânte.

Când s-a făcut ziuă, l-a trimis să umble în pustiu şi să se întoarcă abia după trei zile. După ce a făcut şi aceasta, venind nişte fraţi la Sfântul Pavel căuta să vadă ce trebuie să facă. Şi Sfântul i-a zis: slujeşte pe fraţi în tăcere şi să nu guşti nimic, până ce vor pleca. Şi au trecut zile fără ca Pavel să guste ceva. Iar fraţii îl întrebau: pentru ce nu vorbeşti? Şi, pentru că el nu răspundea, Sfântul i-a zis: vorbeşte fraţilor; şi a început să vorbească.

Într-una din zile, aducând cineva sfântului un urcior cu miere, Sfântul Antonie a vărsat mierea pe pământ. După ce a făcut aceasta, Sfântul a zis lui Pavel: adună mierea strop cu strop şi vezi ca nu cumva ceva din ea să rămână fără să poată fi folosită. Şi făcând aceasta nu s-a tulburat şi nu s-a schimbat câtuşi de puţin.

O altă dată i-a poruncit să scoată apă şi toată ziua să o verse fără de folos. Şi altădată, iarăşi, desfăcându-i îmbrăcămintea, i-a poruncit să şi-o coasă cu îngrijire la loc. Când Sfântul l-a văzut că săvârşeşte fără şovăială, fără murmur şi fără să fie împiedicat de ceva tot ceea ce-i porunceşte, i-a zis: Uite, frate, dacă poţi să faci în fiecare zi aşa, atunci să rămâi cu mine; iar dacă nu, du-te de unde ai venit! Şi Pavel a zis lui: dacă mai ai şi altele să-mi arăţi, nu ştiu dacă le voi putea face, dar toate cele pe care le-am văzut până acum, pe toate cu uşurinţă le fac.

O astfel şi atât de mare ascultare şi umilinţă a dobândit fericitul Pavel, încât a primit har împotriva demonilor ca să-i alunge pe dânşii. Iar Marele Antonie, încredinţându-se despre el, l-a ţinut cu sine o vreme oarecare. Apoi, făcându-i o chilie l-a aşezat în ea, ca să cunoască toate vicleşugurile demonilor şi să se lupte acolo cu ei. Deci, petrecând un an întreg în singurătatea lui şi dovedindu-se a fi făcător de minuni şi slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, s-a mutat după aceea către cereştile locaşuri.

Sursa: Doxologia

Sfântul Sfințit Mucenic Teodot, Episcopul Chiriniei

Sfântul Mucenic Isihie Sincliticul, Sfântul Mucenic Teodot Episcopul Cirenei, Sfânta Muceniță Eutalia, fecioara

"De ai fi ştiut bunătatea Dumnezeului meu, spre Care nădăjduiesc, cum că, pentru muncile acestea de puţină vreme, mă voi învrednici vieţii celei veşnice, tu însuţi ai fi voit să pătimeşti pentru El, precum pătimesc şi eu."

Sursa: Doxologia

✝) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul

Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al călugărilor.

Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moşia mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca asemenea cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare; ci mereu se ruga, şi întru toate ascultă de părinţi.

Când avea vârsta de zece ani, fiind dat să înveţe carte în mănăstirea Sfântul Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Căci în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a inimii, postul, smerenia şi păzirea minţii de gânduri rele. Pentru aceasta cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.

După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr în această mânăstire, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi.

Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi cel mai mult iubea Psaltirea, pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic.

Aşa nevoindu-se câţiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Mulţi bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David şi se vindecau de suferinţele lor. Alţii veneau să-i ceară sfat, că era foarte înţelept în cuvânt şi înainte-văzător, iar alţii veneau să-şi mărturisească păcatele, căci ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părţile de nord ale Moldovei.

✝) Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei

Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născându-se din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescând, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi ani, murindu-i soţia, cu osârdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atât de mult a plăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvântul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Bucurie neașteptată”

Icoana Maicii Domnului „Bucurie neașteptată” este prăznuită pe 9 decembrie, 25 ianuarie și 1 mai.

Icoana Maicii Domnului „Bucurie neașteptată” este pictată în amintirea unei minuni săvârșite în fața icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Un tânăr ce era stăpânit de o grea patimă trupească, dar care avea evlavie către Maica Domnului, s-a rugat într-o zi înaintea icoanei Maicii Domnului, înainte să meargă să păcătuiască din nou. Terminându-și rugăciunea și, ridicând privirea către icoană, a văzut că Pruncul Iisus avea răni pe mâini și pe picioare din care curgea sânge. Privind mai atent el a observat că și chipul Maicii Domnului se mișca, fiind ca și viu.

Îngrozit de ce vedea, el a exclamat: O, Preasfântă Maică, cine a făcut aceasta?

Atunci, Maica Domnului din icoană i-a glăsuit: Tu și ceilalți păcătoși, prin păcatele voastre, răstigniți pe Fiul meu încă o dată.

Conștientizând adâncul păcătoșeniei sale, tânărul ceru milă prin rugăciuni stăruitoare cu lacrimi către Preasfânta Fecioară și Mântuitorul Hristos. El a rostit: O, Stăpână, să nu fie mai presus păcatul meu decât bunătatea ta neasemuită! Tu eşti nădejdea păcătoşilor. Roagă pe Fiul tău să-mi vină în ajutor!

Maica Domnului a rostit de două ori o rugăciune către Pruncul Hristos, vreme în care El a rămas neclintit, dar după aceea a răspuns rugăciunii stăruitoare a Maicii Sale: Voi îndeplini cererea voastră. Pentru rugăciunea voastră, păcatele acestui om sunt iertate. Lasă-l, în semn de iertare, să-mi sărute rănile.

Păcătosul iertat, în faţa căruia s-a arătat nesfârșita milă a Maicii Domnului, în chip minunat, s-a ridicat şi a sărutat rănile Mântuitorului cu bucurie nespusă. Din acel moment, el a dus o viaţă curată şi cucernică. A primit bucuria neașteptată a iertării păcatelor sale.

Această minune este consemnată de Sfântul Dimitrie al Rostovului în cartea sa „Lâna rourată”. Un credincios, inspirat fiind, a zugrăvit icoana Maicii Domnului „Bucurie Neaşteptată", în următorul fel: icoana Maicii Domnului se află în biserică, iar lângă ea este pictat un tânăr îngenuncheat la rugăciune. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu are privirea întoarsă spre tânăr, iar Pruncul Iisus este înfățișat cu răni pe mâini și pe picioare. De obicei, în josul icoanei sunt scrise cuvintele de la începutul istorisirii: „A fost cândva un om păcătos...".

Această icoană făcătoare de minuni din Rusia este cunoscută ca vindecătoare de diferite boli fizice și psihice, dar și ca alungătoare a tristeții și ajutătoare a celor stăpâniți de patimi trupești.

Sursa: Doxologia

✝) Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș

Fecioria şi milostenia sunt două fapte bune prea mari, care fac fecioară înţeleaptă pe ceea ce le are, îi umple vasele sufletului cu untdelemnul facerii de bine, îi înfrumuseţează candela, o umple cu untdelemn, o luminează, îi deschide uşa cămării celei de nuntă, o duce înăuntru la nunta cea veşnică, o uneşte cu mirele cel fără de moarte, cu unire nestricăcioasă. Însă numai când amândouă sunt împreună legate. Căci fecioria singură, neunită cu milostenia, deşi este o mare faptă mai presus de fire şi îngerească, dar dacă nu va avea milostenia însoţită cu ea, nu numai că nu poate agonisi untdelemn în vasele sufletului celei ce o are, nu numai că nu poate a-i lumina candela, a-i deschide uşa cămării celei de nuntă, ci tot neînţeleaptă se numeşte; iar vasele le deşertează, candela o stinge, uşa cămării o închide, apoi o face să audă: Nu te ştiu pe tine. După cum au auzit despre neînţeleptele fecioare din Evanghelie, care, deşi au avut fecioria, dar de vreme ce n-aveau şi milostivire către aproapele, pentru aceea uşa cămării li s-a închis şi au auzit: Nu vă ştiu pe voi.

Acestea auzindu-le Sfânta fecioară Filoteia în Sfânta Evanghelie, a unit fecioria cu milostenia şi cu osârdie pe amândouă le-a împlinit, în care prea bine a şi sporit. Ea şi-a agonisit untdelemn în vasul sufletului său, prin ele bine şi-a înfrumuseţat candela sa, pentru ele şi-a pus sufletul, a răbdat moarte chiar din mâinile aceluia ce a născut-o şi a intrat în cămara cea de nuntă cu fecioarele cele înţelepte. Acum împreună cu dânsele se veseleşte, îndulcindu-se de frumuseţea vederii Mirelui său celui nestricăcios. Pentru aceasta este cu cuviinţă şi cu cale a istorisi după putere, viaţa, pătimirea, petrecerea ei şi aducerea sfintelor moaşte în Ţara Românească, cum şi aşezarea lor în biserica domnească din oraşul Curtea de Argeş.

SFÂNTUL NICOLAE: chipul RÂVNEI MILOSTIVE și al ADEVĂRATEI CUCERNICII oglindit în viața Sfântului Mare Dascăl al lumii și Ierarh iubitor de oameni

Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai populari sfinţi ai Bisericii. Numit al doilea Înaintemergător, prieten şi laudă a apostolilor (după cum se spune în Acatist), întâi stătător al ierarhilor, el se bucură de o mare iubire şi cinstire din partea credincioşilor, poate imediat după Maica Domnului, alături de Botezătorul Ioan şi mai marii apostolilor sfinţii Petru şi Pavel.

S-a născut în jurul anului 260, în Asia Mică, în localitatea Patara, provincia Mira Lichiei, din părinţi înstăriţi şi evlavioşi, Teofan şi Nona. Din copilărie s-a arătat un ales al lui Dumnezeu, deoarece prunc de sân fiind, nu primea să fie alăptat în zilele de post, miercurea şi vinerea. Crescând, evita jocurile copilăreşti, petrecând ore şi chiar zile de-a rândul în meditaţie şi rugăciune. A primit o aleasă educaţie, fiind dăruit de Dumnezeu cu o minte luminată şi cuprinzătoare, dar înţelegând deşertăciunea şi limitele ştiinţelor şi ale înţelepciunii profane s-a îndreptat spre arena desăvârşirii duhovniceşti – viaţa monahală. Studiind şi meditând profund asupra textelor Sfintei Scripturi în general şi a Sfintelor Evanghelii în special, a înţeles sensul vieţii, vocaţia şi chemarea omului de a trăi în dreapta credinţă, în dreapta relaţie şi înţeleapta iubire, cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu întreaga fire.

După ce în urma unei călătorii la locurile sfinte, din Israel şi Egipt, s-a întors sporit în evlavie şi în înţelepciune, tânărul curat la suflet şi la trup, a fost hirotonit preot la doar douăzeci şi trei de ani. Odată hirotonit de către îmbunătăţitul bătrân – Episcopul şi unchiul său cu acelaşi nume, Nicolae – a început slujirea preoţească cu râvnă şi putere apostolică. Propovăduind Evanghelia în orice împrejurare, tămăduind bolnavi, ajutând sărmani, luând apărarea celor slabi şi nedreptăţiţi, în timpul marilor prigonitori ai credinţei creştine, împăraţii romani Deocleţian şi Maximian, a avut mult de suferit. În jurul vârstei de treizeci de ani, după moartea unchiului său, a fost ales episcop al cetăţii sale natale – Mira Lichiei. Sporindu-şi ostenelile şi nevoinţele, în marea sa dragoste faţă de păstoriţii săi, a fost întemniţat ani îndelungaţi suferind bătăi, torturi pentru credinţa sa. Fiind eliberat abia în anul 313 în urma decretului de la Milan, dat de Sfântul Împărat Constantin. În anul 325 a participat alături de alţi 318 Sfinţi Părinţi, la întâiul Sinod ecumenic convocat la Niceea de Sfântul Constantin, împotriva ereticului Arie.

Dacă în eparhia sa era recunoscut pentru mila şi iubirea sa de oameni, aici şi-a arătat marea sa iubire şi devotamentul faţă de adevărul dreptei credinţe. În râvna sa sfântă l-a pălmuit pe Arie ereticul hulitor. Fapt socotit nepotrivit de către împărat, pentru un slujitor al Domnului, dar apreciat şi lăudat de Hristos. Acestuia, după ce împăratul l-a aruncat în temniţă pe Sfântul Nicolae, luându-i însemnele arhiereşti, Însuşi i S-a arătat, dându-i Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică i-a pus pe umeri omoforul. Astfel s-a întors în cetatea sa cu slavă şi cinste, fiind aşteptat cu multă dragoste de credincioşii săi. Aici, petrecând viaţă sfântă în bătrâneţi cinstite, a adormit întru cuvioşie în anul 342. Moaştele sale înmiresmate, pline de har şi făcătoare de minuni se găsesc astăzi în oraşul Bari din Italia, iar mâna dreaptă spre binecuvântarea Ţării noastre, la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti.

Din viaţa sa de totală slujire şi jertfelnicie evanghelică, două virtuţi atotcuprinzătoare se evidenţiază. Iubirea de Dumnezeu, adică de Hristos, de adevăr şi de sfintele Lui învăţături, iar a doua iubirea sa de oameni materializată prin fapte de milostenie şi sprijinirea necontenită a celor sărmani.

Prima virtute reiese din viaţa sa ascetică dedicată postului, privegherii, rugăciunii, studiului Scripturii şi din râvna apostolică a propovăduirii evangheliei. Era atât de adânc cunoscător al dogmelor ortodoxiei, de trăitor şi propovăduitor al acestor adevăruri, încât troparul îl numeşte „îndreptător credinţei”. Îndreptător şi păzitor al credinţei, Sfântul Nicolae arată creştinilor din toate veacurile şi din toate timpurile, că nu poate fi o trăire creştină autentică decât fundamentată şi ancorată în adevăr, care este însuşi Hristos. Numai o dreaptă relaţie cu Hristos şi Evanghelia Sa, ne dă calitatea de fii ai Tatălui Ceresc, trăitori şi împlinitori în Duhul Sfânt, ai poruncilor Sale.

Participarea la viaţa Bisericii, la viaţa lui Hristos, este o participare la viaţa Sfintei Treimi şi trăire anticipată, la o oarecare măsură a vieţii din împărăţia cerească, întreţinută aici pe pământ prin starea de rugăciune şi alte fapte bune. Iubirea sa de adevăr, de ortodoxie, a mers până la jertfă, purtând lanţuri şi pătimind torturi pentru iubirea lui Hristos şi adevărul Său, ortodoxia. Când preotul şi filosoful eretic Arie, în logica sistemului filosofiei sale, l-a coborât pe Hristos de pe scaunul său de Dumnezeu la treapta de făptură, sigur una superioară, sfântul Nicolae i-a ars o palmă părintească, pentru a-l trezi la realitate: cu asfel de lucruri nu se glumeşte! Fapta a plăcut lui Hristos, dar ereticul, din păcate, tot eretic a rămas.

A doua mare virtute şi calitate a Sfântului Ierarh Nicolae, este iubirea de oameni. Urmând lui Hristos, Care din iubire de oameni S-a întrupat, a flămânzit şi a însetat, a primit insulte, bătăi şi scuipări, sfârşind prin moartea ruşinoasă de pe Cruce, Sfântul Nicolae, „şi-a pus sufletul pentru poporul său” (Condac). Luând apărarea celor slabi şi neajutoraţi, „a scăpat pe cei nevinovaţi din moarte” arătându-se în vis împăratului Constantin şi guvernatorului Avlavie, mustrându-i pentru fapta nedreaptă de a fi condamnat la moarte oameni nevinovaţi, pe care i-a şi eliberat. A „plinit evanghelia lui Hristos” mai ales prin mila şi milostivirea sa faţă de sărmani, izvorâte din bunătatea sufletului său.

Tânăr fiind, a făcut cu mare discreţie (noaptea) o faptă de milostenie extraordinară, salvând patru suflete de la pieire, a trei tinere fete expuse prostituţiei, din pricina sărăciei, şi a tatălui lor, care le îndemna spre aceasta. De-a lungul vieţii sale[1] a făcut nenumărate asemenea fapte. Ele au continuat şi s-au intensificat, după mutarea sa la cer. Istoria mânăstirilor din România, Athos sau Rusia, consemnează nenumărate intervenţii miraculoase ale Sfântului Nicolae. Este îndeajuns să amintim faptul că, pe vremea când Sfântul Calinic era stareţul Mânăstirii Cernica, la cererea sa, Sfântul Nicolae a izbăvit mânăstirea de năvălirea turcilor, iar apoi a hrănit în mod miraculos obştea mânăstirii (peste 300 de vieţuitori) şi mulţimea de refugiaţi din calea turcilor în mânăstire, care izolaţi piereau de foame.

Sfântul Nicolae este cunoscut şi ca „Moş Nicolae” care aduce daruri pe ascuns, tocmai pentru bunătatea sa cea asemeni cu a Dătătorului tuturor bunătăţilor – Dumnezeu.

Sfântul Nicolae nu este numai un model veşnic viu şi atrăgător de viaţă în Hristos, ci şi un grabnic ajutător, prieten de nădejde, ocrotitor al călătorilor, al celor care naufragiază pe mări şi oceane.

Este un „chip al blândeţilor” prin faptele sale, mereu apropiat şi ajutător celor nevoiaşi. Un sfânt bătrân puternic, blând, bun şi înţelept, prietenos, contemporan cu toţi creştinii până la sfârşitul veacurilor şi solidar tuturor greutăţilor vieţii omeneşti. O frumoasă povestire, ne arată cât este de apropiat omului şi de ce este atât de iubit Sfântul Nicolae, povesteşte că:

„Sfântul Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian, se îndreaptă degrabă, şi-nveşmântaţi în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Sfântul Casian: se poate să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului, cu haine mânjite, sau mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sfântul Nicolae, dar nici pe prăpăstuitul acesta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi a trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una nici două îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecele stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul Casian, estimp, privind la cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare.

Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Casian aşteaptă de multă vreme, când în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Casian, uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul atunci ce face? Pe Sfântul Casian îl primeşte cu o glacială politeţe, iar pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: Numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi multprotocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – Şi încă! Vei fi prăznuit numai odată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednic iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al multcompătimitorului Meu Fiu va fi printre cele mai populare din toată lumea”[2].

Sigur, tâlcul acestei povestiri ne arată că Sfântul Nicolae a ajuns la Dumnezeu în momentul în care a luat hotărârea să ajute pe cel din necaz, cu care Hristos se identifică, dar şi faptul că raportul dintre milă şi dreptate este copleşitor în favoarea celei dintâi. Prin aceasta însă ne îndatorează pe toţi creştinii de astăzi şi din toate vremurile să înţelegem că sufletul Evangheliei este mila. Mila lui Dumnezeu „de care este plin tot pământul”, după cum spune psalmistul, este aceea care ne-a mântuit pe noi şi o va cere de la noi în raportul de legătură cu aproapele nostru. La înfricoşătoarea Judecată (Matei cap. 25) faptele milei vor cântări copleşitor şi vor pecetlui pe veci soarta noastră.

Rugăciunile, postul, milosteniile sfântului Nicolae, exemplul pilduitor al vieţii sale şi intervenţiile sale salvatoare de-a lungul istoriei, ne întăresc trăirea noastră în adevăr, milă şi milostivire, care sunt bineplăcute şi mult dorite de Dumnezeu. Amin

[1] Vieţile Sfinţilor, luna decembrie, Ed. Episcopiei Romanului, 1999.

[2] După Părintele N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Sfinţi şi oameni iubiţi, Ed. Episcopiei Maramureşului, Baia Mare, 1992.

Sursa: Cuvântul Ortodox

✝) Sfânta Mare Muceniță Ecaterina - Logodnica Mirelui Hristos

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfintei Ecaterina

Vom vorbi despre Sfânta Ecaterina care este sărbătorită astăzi. Sfânta Ecaterina a trăit în veacul al III – lea după Hristos. S-a născut în Alexandria. Tatăl ei Constas, reprezentant al împăratului, şi mama ei erau idolatri. Aşa că şi ea era idololatră. Dar fetiţa avea o mare înclinaţie spre studii. A studiat toate ştiinţele şi a citit operele scriitorilor greci şi latini, iar la vârsta de 18 ani era cea mai învăţată fată din Alexandria.

Dar şi la înfăţişare era o femeie minunată, pe de-a întregul plăcută. Cu astfel de daruri trupeşti şi intelectuale era o mireasă peţită de mulţi. Tineri importanţi o cereau în căsătorie, dar ea spunea că nu vrea să se mărite în ciuda tuturor presiunilor alor ei.

Dacă cineva vrea să se căsătorească, este păcat să-l împiedicăm. Dar dacă aceasta este păcat o dată, de 100 de ori este păcat să împiedicăm un om, bărbat sau femeie, care vrea să-şi dea inima lui Dumnezeu. Nunta este de argint, fecioria este de aur. Alege şi ea. Eu, de atâţia ani de când slujesc Domnului, niciodată, dar niciodată nu am împiedicat un om să se căsătorească. Dar întotdeauna am susţinut femei şi bărbaţi care au vrut să se dedice lui Dumnezeu şi să fie persoane misionare şi să se facă monahi. Dumnezeu a dat libertate. Violenţa este interzisă, în special în aceste chestiuni.

Aşadar făceau rele presiuni asupra Sfintei Ecaterina. Ea nu ura nunta, dar ca un spirit superior ce era, voia să fie neîmprăştiată. Şi nu există doar nunta aceasta obişnuită. Unii se căsătoresc cu patria, alţii cu ştiinţa, alţii cu religia.

Sfânta Ecaterina, pentru a scăpa de presiuni, a uneltit un pretext ingenios. Pentru că un creştin trebuie să fie înţelept; trebuie să aibă înţelepciunea nu a lumii acesteia, ci a lui Dumnezeu. Aşadar spune părinţilor ei:

– De vreme ce mă presaţi atâta, accept să mă căsătoresc, dar cu o condiţie.

– Ce condiţie, copilul meu?

– Dacă se va găsi un tânăr care să fie superior mie în ceea ce priveşte frumuseţea, bogăţia, cunoaşterea şi ştiinţa, îl voi lua.

Au început să caute şi s-au prezentat mulţi. Unii erau bogaţi, dar nu erau frumoşi. Unii erau bogaţi şi frumoşi, dar nu erau învăţaţi. Un lucru rar: şi bogăţie, şi frumuseţe, şi educaţie aleasă să se întâlnească într-o singură persoană. În felul acesta nu s-a putut găsi cineva, iar părinţii erau nemângâiaţi.

Au trimis-o la un oarecare ascet filozof, care trăia într-o peşteră afară din Alexandria. S-a dus şi i-a cerut sfatul ce să facă. Acela i-a spus:

– Copila mea, eu ştiu un tânăr. Nu există altul ca El în lume. Frumos, bogat, puternic, înţelept ca nimeni altul. Ecaterina s-a entuziasmat şi i-a spus:

– Aş vrea să-l văd.

Îi spune ascetul:

– Vei face ce-ţi voi spune?

– Voi face.

– Ascultă deci (a spus ascetul şi a scos din sânul său o icoană a Preasfintei Fecioare cu Domnul nostru Iisus Hristos): Ia această icoană, du-te acasă, închide-te în camera ta şi roagă-te. Şi Preasfânta îţi va arăta ce să faci.

Într-adevăr, Ecaterina a luat icoana, s-a închis în casă şi a făcut multă rugăciune, până după miezul nopţii. Obosind a lua-o somnul. Atunci vede o vedenie: a văzut-o pe Preasfânta Fecioară că strălucea ca o lună, iar pe dumnezeiescul Prunc în braţele ei că strălucea ca un soare; dar faţa lui Hristos se întorcea ca să n-o vadă pe Ecaterina. Atunci Maica Domnului spune:

– Copilul meu, priveşte la această fată. A venit de atât de departe, şi cere să afle pe cineva care să o iubească şi să i se dedice.

Dumnezeiescul Prunc a răspuns cu mânie:

– Nu vreau s-o privesc.

– De ce, copilul meu? Aceasta este cea mai frumoasă copilă din Alexandria.

– Nu, Maica lui Dumnezeu, este urâtă (era urâtă, deoarece încă nu era botezată).

Ecaterina a fugit plângând. S-a dus la ascet şi i-a spus vedenia.

– Bine ţi-a spus, zice acela. De aceea, dacă vrei ca Hristos să privească spre tine, trebuie să crezi în El şi să te botezi.

În câteva zile acea mare personalitate a Alexandriei s-a botezat şi devenise de acum creştină. Atunci a văzut iarăşi o vedenie. De această dată dumnezeiescul Prunc o privea şi raiul se sălăşluise în inima ei. Din acel moment Ecaterina s-a dedicat pe de-a întregul lui Hristos. A devenit misionară.

A aflat lucrul acesta împăratul Maximian şi a chemat-o la dialog. La sfârşit a fost nevoit să spună:

– Nu pot s-o scot la capăt cu tine, dar voi chema pe înţelepţi şi pe oamenii de ştiinţă, pe matematicieni şi fizicieni şi astronomi, pentru ca să discuţi cu ei.

A doua zi, 150 de înţelepţi erau la palatul lui Maximian. De cealaltă parte Sfânta Ecaterina singură. A început discuţia şi a durat toată ziua. Argumentele înţelepţilor erau demontate. Duhul Sfânt a luminat-o pe Sfântă Ecaterina, iar ea le-a închis gura. Unul după altul spuneau:

– Sunt de acord cu Ecaterina. Cred în Dumnezeul Ecaterinei.

Iar împăratul? S-a sălbăticit şi mai mult şi a poruncit să taie capetele sofiştilor în faţa lui. Astfel, acei 150 de înţelepţi au mărturisit pe Hristos şi au fost martirizaţi.

După aceasta Maximian a aruncat-o pe Sfânta Ecaterina în închisoare. Şi în temniţă fiind ea repurta noi biruinţe. Acolo a adus la credinţă pe mulţi care veneau să o viziteze. Printre ele era şi femeia lui Maximin, împărăteasa Faustina, şi garda de corp a ei, demnitarul Porfirie, împreună cu 200 de soldaţi ai săi. Toţi aceştia, ascultând cuvintele ei, au crezut în Hristos. Dar Maximian, cuprins de o pizmă satanică, nu numai că a rămas neînduplecat, dar a şi poruncit ca şi aceştia să fie decapitaţi. Nu i-a fost milă nici de femeia sa! O sută cincizeci cu două sute şi cu doi fac trei sute cincizeci şi doi (352), trei sute cincizeci şi două de suflete a prins în mreaja lui Hristos predica Sfintei Ecaterina!

După puţin s-a apropiat şi sfârşitul ei. Nu vă povestesc detaliile. Este lung şirul chinurilor, din care cel mai groaznic este roata. Şi piatră să fii, te vei emoţiona dacă vei citi sfârşitul Sfintei Ecaterina. După ce a îngenunchiat, şi-a înălţat mâinile şi s-a rugat pentru întreaga lume. Apoi şi-a plecat capul şi a fost decapitată. Aşa şi-a dat sfântul ei suflet, care ca un porumbel alb a zburat la ceruri.

Sfintele ei moaşte se păstrează nestricate. Câţi nu cred să se ducă să le vadă. Se află în Muntele Sinai. Pe acest cuib îl păstrează de-a lungul veacurilor monahii greci. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. Poate că ei sunt ultimii monahi, deoarece copiii Eladei nu mai merg să se facă monahi în Sinai sau în Sfântul Munte; au alte aspiraţii…

Ca închinători merg acolo şi israeliţi, şi egipteni, şi beduini, şi germani, şi ruşi ca să sărute sfintele moaşte ale sfintei pe care a încununat-o Dumnezeu cu trei cununi: a fecioriei, a martiriului şi a înţelepciunii şi ştiinţei.

Dacă ne uităm la icoana ei, vedem că are un inel. Ce înseamnă acesta? În a doua vedenie pe care a avut-o, Hristos i-a dat un inel, adică au devenit atunci logodnici. Logodnici care se deosebesc de logodnicii de pe pământ. În clipa în care o fată se dedică lui Dumnezeu, de acolo înainte ea se logodeşte cu Hristos, care este „Mirele cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât toţi oamenii” (Stihoavna Laudelor din Sfânta şi Marea Marţi).

Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le este la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.

Închei şi doresc ca din rândul femeilor să se ridice mame care să crească eroi, iar din rândul bărbaţilor să se ridice martiri. Cununa aceasta o nădăjduiesc de la mamă, de la femeie. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie de seară din biserica Sfintei Treimi Ptolemaida,

duminică, 26.11.1978)

(traducere din elină de monahul Leontie)

Sursa: Cuvântul Ortodox