Care sunt, deci, cauzele viitorului război? - Sf. Nicolae Velimirovici / Istorie

vineri, 16 octombrie 2015

| | |

Dupa ce am rasfoit toate paginile Sfintei Scripturi, in care e inscrisa filosofia cea adevarata a razboiului, si dupa ce am cercetat in lumina acestei Sfinte Carti aversul si reversul catorva dintre razboaiele moderne, putem raspunde, generale, la intrebarea dvs.: „Care sint cauzele viitorului razboi?”


De calitatea pacii noastre depinde ca razboiul sa fie ori sa nu fie. Daca viata noastra ar fi placuta lui Dumnezeu in vremea pacii, fara indoiala ca nu s-ar ajunge la razboi, unde nu ar fi asa! Pacea fara Dumnezeu e leaganul razboiului. In vreme de pace, bacilii razboiului se inmultesc si cresc; iar dupa ce se inmultesc si cresc, razboiul este inevitabil, fie ca o vor oamenii in acel moment, fie ca nu o vor. Eu nu voi proroci ca viitorul razboi va fi deschis prin asasinarea vreunui misionar sau consul, sau prin scufundarea criminala a unui vas apartinand unui stat vecin, sau prin orice fel de atentat asupra persoanei si avutului unui popor. Razboiul poate fi deschis prin evenimente de acest fel, poate fi deschis si prin altele. Acest lucru, insa, nu ne intereseaza. El nu conteaza catusi de putin atunci cand se vorbeste despre cauzele unui razboi. Acestea sint numai pretexte sau semnale pentru razboiul care a fost dinainte „leganat” si „crescut”, vreme indelungata, in timpul pacii.

Cauzele viitorului razboi sint mostenite deja de la razboiul precedent. Ele au inceput sa se acumuleze inca de la ultima conferinta de pace. La aceasta conferinta au fost convocate multe tari beligerante; dar nu a fost chemat nici prin rugaciune, nici prin multumire, Acel al Treilea, Atoatevazator si Hotarator Factor fara de Care nimeni nu biruie si nimeni nu este infrant[2]. Prin urmare, conferinta s-a desfasurat intr-o atmosfera foarte apasatoare si incordata. In timpul nenorocirilor razboiului, Dumnezeu era pomenit si chemat in ajutor. Insa indata ce razboiul a incetat, oamenii L-au inlaturat pe Dumnezeu din treburile lor. Ca atare, la aceasta conferinta de pace s-a vorbit mai putin despre pace si mai mult despre despagubirile de razboi. A lipsit binecuvantarea lui Dumnezeu, si de aceea s-a incheiat o pace care a facut din lume o fabrica de razboaie si care s-a pus, cu toate puterile si bunurile sale, in slujba neobosita a viitorului razboi. Aliatii au dictat conditiile pacii si au impartit avutul biruitilor cum au vrut. Dar au tras, oare, vreun folos de pe urma acestui avut? Au interzis invinsilor sa intretina armata si sa se inarmeze, iar siesi si-au permis acest lucru. De ce nu si l-au interzis si siesi? N-au prevazut ca prin aceasta hotarare s-au pus si pe ei insisi in randul celor invinsi: fiindca tot avutul pe care l-au stors de la invinsi nu l-au cheltuit oare – sau nu-l vor cheltui in scurta vreme – pe marirea armatelor proprii si pe noi pregatiri de razboi? Avut nebinecuvantat! Cea mai mare fericire a popoarelor invinse consta tocmai in faptul ca le sint legate mainile in privinta cheltuielilor pentru armata si a inarmarii pentru viitorul razboi. Ele nu trebuie sa regrete ca isi dau banii „invingatorilor”. Mai bine sa ii dea in dar vecinilor decat sa il arunce in gura lui Marte. Iar cea mai mare nefericire a Aliatilor vine din aceea ca avutul luat de la adversari l-au indreptat spre scopuri de razboi. Omeneste vorbind, aceasta este razbunarea Celui de-al Treilea, Care n-a fost chemat la nici una dintre conferintele de pace. Asta inseamna sa faci o treaba fara binecuvantarea lui Dumnezeu. Si asta inseamna a stropi iarasi cu petrol orasul indata dupa ce incendiul a fost stins.

Intre toate cauzele razboiului viitor, ca si ale razboaielor trecute, cauza fundamentala este lepadarea de Dumnezeu sau apostazia de la Dumnezeu Cel Unul si Viu. Nu este pace necredinciosilor (Isaia 48, 22). Multi crestini din Europa si America, crestini care in timpul razboiului se grabeau sa mearga in biserica chiar inainte de inceperea slujbei, numai sa prinda loc, au inceput dupa razboi sa se raceasca fata de credinta si sa apostazieze de la credinta in Dumnezeu. Cand le faci observatie, iti raspund cu ironie ca astfel credinta nu mai este un lucru de actualitate! Cum asa? Oare poate fi vorba de „actualitatea” sau „neactualitatea” realitatii? Iar Dumnezeu este cea mai inalta realitate, deasupra a orice se numeste in general realitate. Cum se poate ca credinta in Dumnezeu, care a fost legatura vie si indispensabila cu realitatea cu zece ani in urma, sa nu mai fie acum de actualitate?

Necredinta in Dumnezeu inseamna credinta in irealitate, in himere. Potrivit recensamintelor oficiale, numarul necredinciosilor din Cehia a crescut in timpul pacii la peste un milion. Adica fiecare al zecelea om este necredincios in patria evlaviosului Jan Hus! Constatam aceasta cu durere, nu cu satisfactie. Dar boala necredintei nu este nicidecum doar monopolul Cehiei. Aceasta boala roade si duhul Frantei, al Italiei si Germaniei, iar in vremea mai noua si al Rusiei. Necredinta a prins radacini, mai mult sau mai putin, in toate statele Europei si Americii, mai ales in orase, unde apar si se zaresc mai mult lucrurile oamenilor decat lucrurile lui Dumnezeu. Iar soarta ce-l asteapta pe un popor cu multi necredinciosi o citim limpede in Sfanta Scriptura a lui Dumnezeu: NU este pace necredinciosilor; iata care le este soarta; iata ce le este scris. Razboiul le este, asadar, scris,pentru necredinta in Dumnezeu. Si nu vor putea niciodata, prin urmare, sa fuga de razboi daca nu vor fugi mai inainte de necredinta in Dumnezeu. Fiindca necredinciosul, prin insusi faptul ca e necredincios, a facut ce este rau inaintea Domnului. Necredinta este jignire a Facatorului si Tiitorului lumii, dispretuire si rastignire a doua oara a lui Hristos Domnul, intru al Carui nume sint botezate popoarele crestine si Caruia si-au jurat credinta. Iar orice jignire adusa lui Dumnezeu, daca nu se face pentru ea grabnica pocainta, aduce nenorocire: seceta, inundatii, boala, dezordine, criza, regres in toate privintele si razboiul ca incununare a tuturor nenorocirilor. Aceasta nu este o superstitie populara taraneasca, ci un fapt confirmat de experienta, atat de cea biblica, cat si de cea cotidiana.

Sa trecem acum mai departe. Lepadarii de Dumnezeu sau necredintei ii urmeaza neaparat inchinarea la idoli: fiindca indata ce omul se leapada de Dumnezeu, isi umple golul inimii cu un oarecare alt lucru, caruia i se inchina ca unei realitati sau valori supreme. El inlocuieste unicitatea lui Dumnezeu cu multitudinea idolilor. Nici un inchinator la idoli, niciodata, nu s-a inchinat unui singur idol. Inchinarea la idoli este insotita in sufletul omenesc de haos, pana ce credinta in Dumnezeu aduce in suflet desavarsita simplitate, claritate si determinare. In masura in care se poate descurca cineva in haosul duhovnicesc de astazi al unei mari multimi de europeni si americani cu carte, si in masura in care se pot enumera ranile lor cele mai grele, ei au astazi cinci idoli principali, carora le dau nu mai putin decat cinstirea cuvenita Dumnezeirii:

In primul rand, materia ca idol.

In al doilea rand, eul personal (ego) ca idol.

In al treilea rand, imperiul (statul) ca idol.

In al patrulea rand, natiunea ca idol.

In al cincilea rand, cultura ca idol.

Sa o luam pe rand. Chiar daca se vorbeste si se scrie ca materialismul filosofic, care a otravit duhul Europei de-a lungul intregului veac al XlX-lea, este mort, totusi e limpede ca din el si sub inraurirea lui a ramas materialismul practic. Copil si mai monstruos al unui parinte monstruos! Materialismul ca scop al nazuintelor si eforturilor omenesti a devenit pentru numerosi europeni si americani un lucru de la sine inteles, indiferent daca materia imbraca aspectul pamantului, sau pe cel al banilor, sau pe cel al lucrurilor, sau pe cel al placerii pricinuite de toate acestea. A poseda o multime de materie – oare nu acesta este obisnuitul demon postbelic al popoarelor crestine de pe ambele continente? Ne-marginita sete de materie a oamenilor poate fi comparata, in ce priveste puterea sa, doar cu nemarginita sete a crestinilor adevarati de Dumnezeu si de placerea ce vine de la Dumnezeu. Dar cei ce si-au pierdut gustul pentru Dumnezeu si putinta de a-L vedea sint condamnati sa se inchine materiei ca idol — si asta cu toata puterea, cu tot cugetul si cu toata inima. Si cum multi doresc aceleasi lucruri materiale, neaparat apar intre oameni invidie, rautate, ura, frictiuni si lupta. Iar acestea toate sint bacili ai razboiului, care atunci cand se inmultesc peste masura nu au cum sa nu duca la inflamarea organismului, adica la incendiul razboiului.

Imperiul ca idol a cuprins nu doar popoarele si oamenii mari, ci si popoarele si oamenii mici. Imperialismul inseamna sa rapesti pamant strain pentru dominatie, comert, strategic – pentru materie. Precum l-a nascut pe Pluton legendarul Zeus, asa a nascut materialismul european imperialismul european. Si, intr-adevar, ceea ceeste Zeus intre divinitatile pagane, aceea este materialismul intre idolii moderni. Si cum setea de imperiu a multor popoare este nemasurata, iar planeta Pamant este marginita, nu este de mirare ca iau nastere intre popoare invidia, rautatea, ura, frictiunile si lupta reciproca. Iar acestea sint, asa cum am mai spus, bacili ce duc in mod inevitabil la incendiul razboiului.

Natiunea ca idol il exclude pe Dumnezeu, asa cum il exclud pe Dumnezeu toti idolii. Ne intalnim adesea cu ateismul in forma nationalismului celui mai morbid. Nationalismul modern e totdeauna gata sa treaca in imperialism, si este pretutindeni nedespartit de materialism. In forma sa denaturata, el inseamna nu atat dragoste fata de propriul popor – ceea ce ar fi un lucru absolut firesc – cat ura trufasa fata de popoarele vecine – ceea ce e, fireste, o uraciune inaintea Celui ce a facut toate popoarele.

Eul personal ca idol este prezent mai peste tot intre oamenii albi. El L-a inlocuit pe Dumnezeu atat la cei care doresc mult si au mult, cat si la cei care doresc mult, insa au putin sau nimic. Punand propria personalitate in centrul lumii in locul persoanei lui Dumnezeu, fiecare om cauta, fireste, un templu si inchinatori pentru idolul sau, si mult aur si argint – adica materie – ca sa pastreze acest idol intr-o stralucire dumnezeiasca. Cei mai puternic a ajuns sa se exprime acest fel de inchinare la idoli in luptele partinice ale intelectualitatii europene, in luptele pentru intaietate, putere si bogatie. Particularitatile acestui idol sint trufia, iubirea de sine si lipsa de scrupule. Insa atunci cand aceste lupte, in turbarea lor, nu vor sa stie de Dumnezeu si de legea Lui, razboiul ramane singurul mijloc de aducere la realitate.

Cultura ca idol se afla in zilele noastre intre idolii cei mai orbi. Lepadandu-l pe Dumnezeu, Care e Singurul Insuflator si Pricinuitor al culturii nobile, atat a sufletului cat si a trupului, necredinciosii au inceput sa divinizeze propriile lor fapte si creatii pe care le numesc, intr-un cuvant, Cultura”. Iar a diviniza faptele omenesti este lucrul cel mai urat inaintea lui Dumnezeu: fiindca Dumnezeu a interzis oamenilor strict, prin legea Sa, sa-si faca dumnezei din faptele si fapturile Lui – dintre care si cea mai neinsemnata e mai desavarsita decat cea mai desavarsita cultura omeneasca – cu atat mai putin din faptele omenesti! Dar cand cultura este pusa in relatie cu ceilalti idoli amintiti, mai ales cu materia, atunci si ea slujeste cu vigoare culturii bacililor razboiului, care mai devreme sau mai tarziu provoaca „inflamatia” razboiului.

Dintre acesti cinci idoli, doi pot fi numiti prosti, iar trei fatarnici. Prosti sint nationalismul si cultura, fiindca striga mult si se bat cu pumnul in piept, iar fatarnici sint materialismul, imperialismul si egoismul, fiindca se ascund si, prin minciuna, se infatiseaza sub alte nume. Toti acesti idoli ar putea fi numiti, pe limba lui Dostoievsky „demonii”.

Fireste, toate acestea cinci au fost candva de o valoare autentica, si ar putea fi iarasi. Ele sint de o valoare autentica atunci cand sint luminate de credinta in Dumnezeu, Cel Unul si Viu, si cand stau sub legea lui Dumnezeu; intr-un cuvant, cand sint subordonate la modul absolut lui Dumnezeu si slujesc spre slava numelui Lui. Materia este de la Dumnezeu si este data oamenilor ca sa le slujeasca, nu ca sa le stapaneasca sufletele. Stapanirea imperiala este data de Dumnezeu anumitor popoare daruite ca acestea sa slujeasca popoarelor mai slabe si mai putin daruite asa cum un frate mai puternic slujeste fratelui mai slab. Natiunea este o arena marginita, insa exceptional de frumoasa si dreapta, de slujire lui Dumnezeu si oamenilor. Eul personal, adica sufletul rational, l-a dat Dumnezeu fiecarui om ca prin slujire si dragoste sa il ridice la asemanarea cu El, Facatorul lui. Cultura a inspirat-o Dumnezeu ca prin ea sufletele omenesti sa reflecte stapanirea lor asupra lumii materiale, precum si supunerea fata de Dumnezeu si slujirea Lui. Toate acestea cinci capata chip ingeresc prin slujire si dragoste, precum a randuit si poruncit Hristos Domnul. Dar precum serafimul cel apostat de la Dumnezeu, numit candva Lucifer, s-a prefacut in diavol pe loc, asa si aceste cinci valori, rupandu-se de Dumnezeu, au devenit idoli si demoni.

Acum, observati cum satisfacerea acestor idoli – care nu poate fi decat relativa – ii duce pe oameni la lenevie, depravare, decadere, lehamite de toate, imbecilizare si sinucidere (ca si inainte de sfarsitul imperiului roman); cum, de asemenea, nesatisfacerea lor ii duce pe oameni la extrema amaraciune, invidie, cartire, lipsa de scrupule, violenta de tot felul si, iarasi, la sinucidere. In amandoua cazurile, toti idolii respira ura stj dispret fata de blandul si bunul Hristos Domnul, si prin urmare ii duc pe oameni la razboi.

Nu intram in enumerarea tuturor grelelor rani deschise ce sint pricinuite organismului Europei si Americii de catre aceasta inchinare la idoli de cinci feluri, fiindca am relua ceea ce se repeta zi de zi in rubricile de crime si in alte rubrici ale ziarelor si s-ar putea numi: ignorarea lui Hristos si a legii Lui. Este clar din cele spuse pana acum ca popoarele crestine, care au fost in casatorie duhovniceasca cu Hristos, au devenit adultere si s-au dedat legaturilor josnice cu nimicurile, cu praful, cenusa si umbrele. Si nu traieste, oare, orice adultera in frica necurmata si in grija de a-si apara si asigura viata? Acesta este chipul si acesta este rodul inchinarii la idoli contemporane la idoli: frica; si, in urma fricii, egoismul, atasarea spasmodica de materie si acapararea acesteia. Iar dat fiind faptul ca sint multi cei care se lupta pentru aceleasi lucruri materiale, este cu neputinta de evitat conflictul – si razboiul.

Remarcati ca vorbesc numai despre popoarele crestine? Nu fara pricina, generale. Ele au purtat trecutul razboi mondial, ele pregatesc si noul razboi. In ultimii o suta cincizeci de ani, de cand a inceput razboiul impotriva lui Hristos in Europa, popoarele europene au purtat mai multe razboaie, de departe mai multe, decat tot restul lumii la un loc. Aceasta a fost bataia lui Dumnezeu, ca sa le vina mintea la cap celor lipsitii de minte. Insa celor lipsiti de minte nu le-a venit mintea la cap. Ei alearga tot mai jos si mai jos, in prapastie. Cei pe care Dumnezeu i-a ales sa fie sarea si lumina lumii si-au pierdut gustul si s-au intunecat. Macar ca se lauda si acum ca sint sare si lumina, nimeni nu crede in lumina lor. Nici India, nici China, nici Africa nu mai vad in oamenii albi sare si lumina, ci, din pacate, insipiditate si intuneric.

Din toate acestea reiese limpede invatatura:

1. Cauzele viitorului razboi constau in lepadarea de Dumnezeu si inchinarea la idoli a popoarelor crestine sau a conducatorilor acestora.

2. Aceste cauze sint identice cu cauzele razboaielor in urma carora Israil – candva sarea si lumina lumii – a suferit si din pricina carora a si pierit in cele din urma.

3. Daca aceste cauze nu vor fi indepartate degraba prin pocainta si intoarcere la Hristos, grabnicul sir de razboaie care vor veni va insemna nu doar razboi, ci si pieirea popoarelor crestine – daca nu si a crestinismului.