Frăţia
româno-bulgară
Bulgaria
a apărut ca stat pe harta Europei şi în urma jertfei noastre de
sânge care ne-a adus independenţa, în războiul de la 1877-1878,
la Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan.
Până
atunci, toţi patrioţii naţionalişti bulgari asupriţi de imperiul
otoman îşi găseau refugiu şi protecţie în România, de unde îşi
puteau desfăşura fără intervenţii sau obstrucţionări
activitatea lor naţionalistă.
După
apariţia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens
ideea unirii României şi Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I,
după detronarea ţarului Alexandru de Battemberg (1879-1886).
Chiar
Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al
României coroana Bulgariei. Manifestul adresat românilor la 1885 de
către patriotul bulgar Zaharia Stoianov, şeful delegaţiei venite
la Bucureşti spre a pregăti uniunea personală a Bulgariei cu
România, reliefa sentimentele bulgarilor faţă de România, cel
puţin atunci. Un fragment:
„Nu
există un singur bulgar, mai mult sau mai puţin inteligent şi
patriot, care să nu fi călcat pământul liber al României şi să
nu se fi folosit de ospitalitatea frăţească a românilor. Într-o
epocă de jumătate de secol, într-o epocă neagră şi groaznică
pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea aţintită
asupra malului stâng al Dunării.
Tot
ce era onest şi nobil, tot ce avea vreo iniţiativă era cuprins de
ideea de a salva patria sa nenorocită, tot ce n-a putut să respire
în Bulgaria robită, lucra şi trăia în sfânta Românie.
Îmi
aduc aminte, precum îşi aduc aminte toţi amicii mei, că
cuvintele: România, Bucureşti, Ploieşti, Giurgiu, Brăila, Galaţi,
şi aşa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte şi egale cu
cuvinte din Sfânta Scriptură. Când vreunul din patrioţii noştri,
prigonit crud de guvernul otoman, scăpa în fine din ghearele
străinului neîndurător, el găsea refugiul într-un oraş al
României.
Da,
fraţilor români, pământul vostru a fost pentru noi pământul
făgăduit.
La
începutul renaşterii noastre naţionale, cele dintîi voci care ne
treziră din somnul robiei, s-au auzit în România. Ţara voastră a
fost pentru noi focarul luminat al libertăţii, speranţa în viaţă
nouă, în progres.
Deşi
vasali puterilor sultanului, românii au îngăduit, ba chiar au
patronat organizarea comitetelor revoluţionare, au permis lui
Pernovski să pronunţe discursurile sale înfocate, au permis lui
Liuben Karavelov tipărirea ziarelor „Svoboda” şi
„Nezavisimosti”.
Voi
aţi permis neastâmpăratului Botev sa ne trimită „Cuvântul
refugiatului bulgar” şi apoi să editeze „Znamea”, organe de
publicitate care, dacă ar fi apărut acum în Bulgaria, ar fi
indignat desigur elementele din care se compune tagma trădătorilor
patriei noastre mult încercate. Pământul vostru a hrănit pe
apostolii libertăţii bulgare, pe luptătorii uriaşi ai
independenţei noastre…
Salutare
dar pământului sfânt al României, fie binecuvântat! România a
fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri.
După
eliberarea Bulgariei simpatia poporului român a rămas nemărginită
pentru noi. La 1885, când duşmanul năvăli sub zidurile Slivnicei
şi Vidinului, când am fost părăsiţi de Europa întreagă, atunci
numai în Parlamentul român s-a găsit o inimă plină de
compătimire pentru noi; numai în Parlamentul român s-a ridicat o
voce pentru cauza dreaptă a poporului bulgarului…
Din
România ne vin razele binefăcătoare ale libertăţii, razele
deşteptării noastre morale… Cu întristare şi amărăciune ne
gândim că până acum n-am răsplătit cu nimic poporul român
pentru toate acestea. În temelia libertăţii noastre zac osemintele
fiilor României , iar noi nici două cuvinte de mulţumire n-am
pronunţat până acum...”
Impresionantă
această dovadă de prietenie, nu-i aşa? La acel moment părea că
noi şi bulgarii vom fi ca fraţii, chiar se punea problema unirii
sub aceeaşi domnie, a regelui Carol I al României, ba chiar marele
Mihai Eminescu pusese un pariu pe această temă, după un document
recent descoperit. Atunci, de unde atâta ură a bulgarilor împotriva
noastră, doar după câţiva ani?
De
unde şi de ce? Au fost două lucruri care i-au transformat pe
bulgari din cei mai mari prieteni ai noştri în unii dintre cei mai
îndârjiţi duşmani. Dar să vedem contextul în care s-a petrecut
această transformare.
După
războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în urmă căruia Bulgaria
a apărut pe hartă, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea
bulgarilor un teritoriu imens, cu ieşire la patru mări, respectiv
Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică şi Marea Marmara.
Dar
pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lăsând sudul
în mâna Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou
vasal al său, respectiv Bulgaria, un teritoriu cât mai vast, pentru
a-i fi mai uşor să ajungă la Istambul, cheia Mării Negre şi
ieşirea spre Mediterana, conform planului imperial schiţat încă
de Petru cel Mare.
Cum
era şi firesc, Rusia vedea în acest război şi această pace doar
o simplă etapă spre întinderea posesiunilor ei cât mai mult spre
Istambul, în aşa fel încât Marea Neagră să devină o mare
rusească. Stăpânind cheia Mării Negre, strâmtorile, acest lucru
ar fi devenit un fapt împlinit.
De
aceea, timp de mai bine de două sute de ani, Rusia a dus nenumărate
războaie împotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum
îi spuneau diplomaţii secolului XIX, pentru moştenirea acestui
imperiu.
Când
Rusia, respectiv Imperiul Ţarist, a ajuns prea departe, au
intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii
coloniale, care îşi vedeau ameninţate posesiunile de ambiţiile
nemăsurate ale ţarilor. Imperiul Britanic se temea de extinderea
ruşilor în Asia Centrală, de unde ar fi putut ajunge să ameninţe
perla coroanei, India.
De
aici a izbucnit războiul Crimeei (1853-1856), unde Franţa şi
Anglia au luptat alături de turci împotriva ruşilor, pentru a le
stăvili avântul expansionist. Aici a avut loc legendarul atac al
cavaleriei uşoare, despre care am vorbit într-un articol anterior.
În
urma înfrângerii Rusiei, diplomaţii occidentali au decis crearea
unui bloc solid care să poată sta în calea ambiţiilor
expansioniste ale Rusiei către Balcani şi Istambul. Cea mai bună
soluţie găsită este crearea unui bloc românesc solid, mai ales că
românii nu erau slavi şi s-ar fi împotrivit tendinţelor
expansioniste ale Rusiei care ar fi încercat să facă legătura cu
slavii sudici, respectiv sârbii şi bulgarii.
În
acest context ar trebui privită unirea de la 1859, doar la trei ani
după încheierea războiului Crimeei. Mai ales că după acest
război, Moldovei i se înapoiază sudul Basarabiei, aproximativ
actualul Bugeac, parte din Basarabia răpită la 1812.
La
1878, războiul ruso-româno-turc aduce independenţa României şi
apariţia pe harta lumii a Bulgariei, mai întâi imensă, conform
tratatului de la San Stefano, apoi redusă aproximativ în limitele
ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal,
patru milioane de bulgari stăpânind un teritoriu de opt milioane de
locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretenţii.
Referitor
la noi, ruşii ne iau sudul Basarabiei şi „ne dau în schimb”
Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stăpânit niciodată, deci nu
prea aveau cum să-l dea. Dobrogea, majoritar populată de români, a
fost stăpânită de turci până atunci, iar înainte de aceştia a
fost în cuprinsul Ţării Româneşti a lui Mircea cel Bătrân, iar
înainte de el, în voivodatul românului Dobrotici, de unde îi vine
şi denumirea. Dobrotici, aliatul lui Mircea cel Bătrân, murind
fără urmaşi, şi-a lăsat voivodatul acestuia.
De
la prieteni la duşmani
O
poezie intitulată „Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofv,
poetul curţii din Sofia, membru al comisiei de educaţie bulgară, a
devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar şi sună cam aşa:
„Soarele
a răsărit la orizont, vopsit în sângele duşmanilor. Ce aştepţi,
tinere bulgar? Ridică-ţi mâinile sus şi lasă să ţi le
binecuvânteze razele-i însângerate. Iar după aceea, vâră-le în
măruntaiele unei femei tinere, ca să faci geloasă purpura regală
a lui Apollo. Ca tămâia aburilor, pe care-i trimite aurora regelui
cerurilor, fă să urce boarea sângelui, cea plăcută zeilor!
Înainte, tinere bulgar, mereu înainte!
Covorul
pe care-l formează trupurile de catifea ale femeilor şi copiilor e
mai moale ca iarba lui april.
Gustă
mai întâi roua, umple sufletul tău de farmecul fructului delicios
al tinereţii lor şi apoi, când vei fi beat de voluptate şi de
eroism, arunci cojile netrebnice şi treci peste ele ca pe un covor
regal.
Potcoavele
calului tău să se înfigă în sânul frumoaselor femei, pentru ca
laptele ce dă viaţă duşmanilor noştri să sece. Ce aştepţi,
tinere bulgar? Înainte, mereu înainte!
Copil
al uraganului, fă ca tatăl tău, pretutindeni pe unde treci. Să nu
rămână piatră pe piatră, nici un prunc să nu se alinte la sânul
mamei sale, nici un bătrân să nu se sprijine pe umărul nepotului
său.
Aruncă
ţestele lor la câinii flămânzi acre se ling pe bot sălbatic, în
noapte, adulmecând apropierea sa şi sufletele lor în Tartar, acolo
unde genunea se pregăteşte să înghită orice suflet nevrednic să
ridice ochii spre lumina Soarelui bulgăresc.
Şi
înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, să nu rămână pe ruinele
pe care le vei fi semănat decât schelete şi spectre şi să nu se
urce la cer decât mireasma trupurilor arse, cea plăcută zeilor
Olimpului bulgar. Înainte, mereu înainte!”etc.
Interesantă
profesiune de credinţă, tipică unui popor asiatic, uralo-altaic,
pentru care bruma de civilizaţie europeană pare că nu era decât o
crustă subţire, gata să se spargă la orice pornire războinică.
Revenind,
două mari probleme au transformat prietenia şi iubirea bulgarilor
faţă de noi în cea mai aprigă ură, pe lângă caracterul
poporului ca şi neam uralo-altaic, cu influenţe slave, care s-a
văzut deodată, de la popor supus turcilor la un mic imperiu, iar
apoi redus la limita lor etnică.
Prima
a fost chestiunea macedoneană
Populaţia
aromână din Pind era numeroasă, dar prea risipită şi prea
departe de graniţele ţării pentru a putea fi subiectul unei
acţiuni de încorporare a ei în graniţele statului român. De
aceea toate acţiunile statului român au fost de păstrare a
caracterului ei etnic, dar şi acestea foarte timide.
Dar
în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moştenirea
putredului Imperiu Otoman, populaţia aromână a devenit victimă,
prinsă între acţiunile de grecizare şi cele de bulgarizare. Iar
acestea se manifestau cu violenţă, cu flinta, cu cuţitul şi
toporul. Aromânii erau prinşi între bandele de antarţi greci şi
cele de comitagii bulgari.
Nu
cred că s-ar putea scrie vreodată o istorie completă a
suferinţelor aromânilor în acea perioadă, precum şi a celor
rămaşi chiar şi astăzi pradă acţiunilor de eradicare a neamului
lor, de ştergere cu desăvârşire a oricăror urme ale apartenenţei
lor la neamul aromân, ramură a românilor. La fel s-a întâmplat
şi se întâmplă cu toţi românii rămaşi înafara graniţelor
statului român, fie că vorbim de cei aflaţi astăzi în componenţa
Ucrainei, Serbiei, Bulgariei, Ungariei, pretutindeni unde mai există
români în imensa mare slavă sau fino-ugrică.
Bulgarii
au procedat cu metodă în stârpirea populaţiei aromâne
pretutindeni unde a găsit-o, folosind violenţa extremă, inclusiv
asasinatele în masă. Nu a fost îndeajuns, a ucis şi înafara
teritoriului său, şi nu s-a sfiit să o facă chiar pe teritoriul
României, ţara căreia îi datora atât de mult.
În
luna iunie a anului 1900 profesorul Mihăileanu, unul dintre
conducătorii mişcării naţionale aromâneşti este asasinat pe
străzile Bucureştilor de către un comitagiu bulgar trimis de Sofia
cu această misiune specială.
Căpetenia
comitagiilor, Sarafov, pusese la cale acest asasinat şi multe
altele, tocmai de la Bucureşti.
Opinia
publică românească se revoltă şi un conflict militar este evitat
cu multă greutate. Autorii morali ai crimei au fost daţi în
judecată de nevoie de către bulgari, dar au fost achitaţi de
justiţia bulgărească şi duşi în triumf de populaţia Sofiei. O
tot mai mare aversiune contra României câştiga teren.
A
doua a fost problema Dobrogei
La
Congresul de la Berlin, Rusia oferise României Dobrogea ca o
compensaţie pentru răpirea din nou a celor trei judeţe din sudul
Basarabiei. Teritoriul oferit de ruşi cuprindea şi cea mai mare
parte a Cadrilaterului, că doar nu dădeau de la ei, ci din
teritoriul aflat atunci în stăpânirea Imperiului Otoman.
În
urma refuzului nostru de a accepta cedarea sudului Basarabiei, Rusia
răzbunătoare propusese congresului o frontieră sudică ce trecea
imediat pe la sud de linia ferată Cernavodă – Constanţa.
Intervenţia
Franţei a făcut ca frontiera să fie stabilită ca o linie trasă
între un punct la răsărit de Silistra şi Mangalia inclusiv. Urmau
o serie de stipulaţiuni care trebuiau aplicate de o comisie mixtă,
care s-a tergiversat până pe la 1880, când a fost trasată net
defavorabil pentru România, în urma reavoinţei delegaţilor ruşi.
România
a declarat că nu acceptă această frontieră şi şi-a rezervat
dreptul să ceară aplicarea strictă a Tratatului de la Berlin,
deoarece nu se respectase voinţa congresului, lăsând în mâinile
bulgarilor Silistra cu forturile ei, cheia apărării întregii
regiuni, ca şi o permanentă ameninţare împotriva Dobrogei.
Mai
mult, linia nu era dreaptă, ci făcea două intrânduri dintre care
unul se apropia până la 35 km de linia ferată strategică
Cernavodă – Constanţa.
Între
timp ostilitatea Rusiei faţă de România creştea din ce în ce mai
mult, ruşii văzând în ocuparea din nou a sudului Basarabiei doar
o etapă în planul lor expansionist.
Revenirea
Dobrogei la România era necesară, altfel marile puteri nu ar fi
acceptat rezoluţiile congresului, din moment ce nu doreau o legătură
directă între ruşi şi „frăţiorii” lor bulgari.
Ori,
Rusia tocmai asta urmărea, trecerea Dobrogei la bulgari pentru a-şi
asigura accesul direct spre Constantinopol, cheia Mării Negre şi
poarta spre Mediterana. Mai mult, creşterea cât mai mare a
Bulgariei în dauna tuturor, prin acest aliat fidel şi devotat
urmând să controleze întreaga regiune.
Iar
bulgarii au prins ideea din zbor, devenind roşi de ambiţii
imperiale nemăsurate şi nejustificate.
Numai
ca şi un exemplu, proiectul de tratat mult mai ofensiv între Rusia
şi Bulgaria din 1909, menit să-l înlocuiască pe cel din 1902,
cuprinde şi următoarele:
„În
cazul unei reuşite fericite a unui război împotriva
Austro-Ungariei şi României… Rusia se angajează să facă tot
posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localităţile cu
populaţie bulgară, situate între Marea Neagră şi malul drept al
Dunării.”
O
formulă oarecum neutrală care ascunde anexarea Dobrogei la
Bulgaria.
România
şi războaiele balcanice
În
vara lui 1912, profitând de situaţia dificilă în care se găsea
Turcia şi îndemnate de ruşi, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi
Grecia se aliară şi declarară război Turciei pentru posesiunile
europene ale acesteia, la 18 octombrie 1912 (stil nou, respectiv 5
octombrie stil vechi).
Turcii
se arătară mai prejos de cea mai pesimistă aşteptare, în câteva
săptămâni toată Tracia, Macedonia şi Serbia veche erau în mâna
aliaţilor, turcii apărând doar bariera de la Ceatalgea, din faţa
Constantinopolelui, şi trei cetăţi, Adrianopol, Scutari şi
Ianina.
Puterile
europene, speriate de posibilitatea extinderii conflictului balcanic
într-unul european (cum de altfel s-a întâmplat doi ani mai
târziu), forţară încheierea unui armistiţiu la 3 decembrie,
tratativele urmând să aibă loc la Londra. Trageri de timp,
negocieri sterile, apoi o lovitură de stat a junilor turci aduce la
putere pe Mahmud Şevket, iar luptele reîncep, terminându-se cu
căderea celor trei cetăţi turceşti.
De
la declararea războiului, România îi asigurase pe bulgari de
deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic.
Nu avea împotrivă lupta pentru îmbunătăţirea situaţiei
creştinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menţinerea
integrităţii Turciei. Guvernul român adăugase însă: „Dacă
totuşi, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România
va avea şi ea să-şi spună cuvântul său”.
La
Londra, când era clar că schimbări profunde se vor produce în
Balacani, România a cerut o compensaţie teritorială la frontiera
disputată a Dobrogei.
România
a cerut jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc
– Silistra – Şumla – Varna, deci o fâşie de teritoriu la sud
de frontiera dobrogeană, până la limita Turtucaia – Balcic,
teritoriu locuit predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii
fiind în minoritate.
Era
nevoie de această compensaţie, în ideea că Bulgaria se mărise
considerabil şi devenise extrem de agresivă faţă de vecinii ei, o
atitudine imperialistă susţinută din umbră de către Rusia.
Iar
această linie este o necesitate strategică, din punct de vedere
militar. Linia care o face spre sud-est asigură protecţia capitalei
noastre la un atac dinspre sud. Bucureştiul este la o distanţă
mică faţă de Dunăre, orice forţare a fluviului de către o
armată ameninţând direct capitala.
Dar
existenţa liniei de frontieră spre sud-est asigură protecţia
capitalei, prin faptul că o armată ce ar încerca să treacă
fluviul va putea fi atacată din flanc de pe această linie, sau i-ar
fi tăiate liniile de comunicaţii.
Exact
aşa s-a întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a
lui Mackensen nu a putut merge direct spre Bucureşti, în ciuda
superiorităţii lor, ci pentru a nu fi atacaţi din flanc, mai întâi
au trebuit să respingă trupele noastre până în Dobrogea, abia
apoi să treacă Dunărea spre Bucureşti.
La
pretenţiile României, Bulgaria cere protecţia Rusiei, iar aceasta
merge atât de departe încât la 30 ianuarie ne trimite o notă în
care ameninţă cu războiul.
Încurajaţi
de ruşi, bulgarii refuză orice tratative. Atât Rusia, cât şi
Austro-Ungaria erau direct interesate în Balcani şi făceau
manevrele şi presiunile de rigoare.
Tergiversările
tipic balcanice în semnarea păcii îi exasperară pe englezi până
într-atât încât la 15 mai 1913, Sir Edward Grey, ministrul de
externe britanic, a trimis o notă presei şi delagaţiilor:
„Sir
Edward Grey a înştiinţat pe delegaţii balcanici că acei care
doresc să semneze preliminariile păcii trebuie să o facă fără
întârziere.
Cei
care nu sunt dispuşi să semneze, vor face mai bine să părăsească
Londra, deoarece e inutil pentru ei să rămână aici şi să
continue o discuţie al cărei unic rezultat e o amânare fără de
sfârşit.”
Două
zile mai târziu, delegaţii semnară pacea prin care Turcia ceda
toate provinciile sale europene. Dar cearta dintre aliaţi pentru
împărţirea prăzii se mută în Balcani şi în capitalele
statelor interesate, Rusia făcând eforturi pentru a împiedica
izbucnirea unui război între aliaţii de ieri, iar Conferinţa
ambasadorilor de la Petersburg luă asupra ei sarcina de a aplana
conflictul bulgaro-român pe chestiunea graniţei dobrogene.
Al
doilea război balcanic şi intervenţia României
Megalomania
şi agresivitatea Bulgariei se accentuară, pretenţiile sale asupra
teritoriilor smulse Turciei întrecând orice aşteptări. Simpatia
Rusiei se mută asupra Serbiei, în timp ce Austro-Ungaria susţinea
Bulgaria, în dorinţa ei de a slăbi Serbia şi eventualele ei
pretenţii asupra teritoriilor locuite de sârbi din cuprinsul
monarhiei dualiste.
Războiul
între foştii aliaţi devenise inevitabil, iar acum sârbii şi
grecii fac propuneri de alianţă României, deşi iniţial toţi o
doreau în afara disputelor. Cancelariile europene se îndreptau tot
mai mult asupra României, devenită factor de echilibru, mai mult,
ea devenise arbitrul în Balcani.
Deşi
ţarul Nicolae al Rusiei ameninţase direct pe cei ce ar porni
războiul între fraţi, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al
ţarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlănţuiră un atac
devastator asupra sârbilor pe întregul front.
Cu
toate că exista o alianţă secretă între România şi Puterile
Centrale, între care şi Austro-Ungaria, încă din 1883, interesele
României şi opinia publică îi cereau să meargă împotriva
bulgarilor susţinuţi deschis de Austro-Ungaria.
La
20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui
Carol I decretul de mobilizare al armatei române.
Intenţia
comandamentului român era să ocupe Cadrilaterul cu o armată
secundară şi în acelaşi timp forţa principală să treacă
Dunărea şi să înainteze rapid către Sofia spre a dicta încetarea
războiului şi încheierea păcii.
Regele
Carol trecea pentru a doua oară Dunărea în fruntea armatei române.
Prima dată pentru a aduce independenţa României şi să ajute la
crearea statului bulgar. A doua oară, 36 de ani mai târziu, pentru
a da o lecţie vecinului ingrat şi agresiv şi pentru a aduce
linişte Balcanilor.
Corpul
V de armată, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de
rezervă, ocupă Cadrilaterul până la linia Turtucaia – Balcic.
În acelaşi timp masa principală trecuse Dunărea între Bechet şi
Turnu Măgurele.
Corpul
I armată şi divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet,
îndreptându-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda
generalului Bogdan apucă oblic spre sud-vest, spre nodul de
comunicaţii Ferdinandovo, tăind retragerea din faţa sârbilor a
armatei bulgare comandate de generalul Kutincev.
O
brigadă bulgară trecuse deja de Ferdinandovo şi se îndrepta spre
Sofia prin pasul Ginci, când ariergarda intră în contact cu
divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie). Acesta manevră
foarte bine, încât bulgarii, deşi superiori, crezură că au în
faţă trupe mult mai numeroase.
Prin
telegrama expediată de generalul Sirakov şi interceptată de
români, acesta spunea că are în faţă avangarda unui corp de
armată cu şapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizară şi
întreaga brigadă a fost luată prizonieră de divizia lui Bogdan.
Armata
lui Kutincev se descompuse, dezertorii şi prizonierii fiind
dezarmaţi şi lăsaţi să se întoarcă la casele lor.
Sub
protecţia acestei flancgarde, corpurile II, III şi IV, cu o divizie
independentă de cavalerie şi câteva divizii de rezervă trecură
Dunărea pe la Corabia. Podul pregătit dinainte, construit din
portiere de câte cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat în
şapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii români.
Ajunse
pe teritoriul bulgar, trupele noastre înaintară cu viteză în
câteva zile fiind în Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupând
trecătoarea Arab-Konak, poarta Sofiei.
Din
înălţimea pasului, soldaţii români vedeau noaptea luminile
capitalei, iar aviatorii români, utilizând pentru prima oară
aeroplanul în război, planau deasupra Sofiei.
Corpul
IV era Etropol, iar elemente înaintate erau Tatar-Bazargic,
înaintând până la 10 km de Filippopol, recunoaşteri de patrule
făcură legătura cu armata greacă.
În
18 zile armata română fusese mobilizată, concentrată, trecuse
Dunărea şi ajunsese la 20 km de Sofia şi 10 km de Filippopol,
trecuse Balcanii şi făcuse legătura cu armata greacă. Capitala
inamică, Sofia, lipsită de apărare, era la dispoziţia românilor.
La
5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresă regelui Carol al
României rugămintea de a stopa înaintarea trupelor române,
declarându-se gata de a primi condiţiile României şi a începe
tratativele de pace.
Intervenţia
din Bulgaria a arătat capabilităţile şi entuziasmul armatei
române, prezentându-se la mobilizare un număr mult mai mare decât
cei chemaţi, dar a relevat şi unele slăbiciuni, cum ar fi
vulnerabilitatea la epidemii. Din păcate, în entuziasmul general,
nu s-au tras învăţămintele necesare.
Pacea
s-a încheiat la Bucureşti, tratativele fiind conduse de Titu
Maiorescu. România ieşise din acest război cu Cadrilaterul, cu un
prestigiu european considerabil mărit, dar şi cu un duşman
implacabil în care toată ura născută din invidie, deziluzie şi
umilinţa îndurată lua proporţii exaltate.
Deşi
generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucureşti, recunoştea că
Bulgaria achita nota de plată la care o condamnase lăcomia şi
miopia ei politică.
Şi
datorită intervenţiei în războiul balcanic, relaţiile României
cu Puterile Centrale au continuat să se răcească iremediabil, în
schimb România se apropia din ce în ce mai mult de alianţa
franco-rusă. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din
Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra
Austro-Ungariei”.
Urmările
până astăzi
Când
România a intrat în războiul mondial, a fost asigurată de ruşi
că nu trebuie să-şi facă probleme cu bulgarii, deoarece aceştia
nu vor îndrăzni să lupte împotriva eliberatorilor şi
protectorilor lor. De aceea ne-au promis două divizii în
Cadrilater, pentru a-i descuraja pe bulgari de la orice atitudine
belicoasă.
Chiar
şi soldaţilor ruşi din aceste divizii li s-a spus ca în cazul
puţin probabil în care ar fi atacaţi, să strige tare „Ruskii!”
şi bulgarii îi vor lăsa în pace.
Nu
numai că nu s-a întâmplat aşa, dar Bulgaria a atacat în
Cadrilater fără declaraţie de război, aceasta fiind trimisă a
doua zi. Un alt eveniment în războaiele moderne, când atacul a
fost dat înainte de a se trimite vreo declaraţie de război a fost
numit „Ziua infamiei”, respectiv 7 decembrie 1941.
Declaraţia
de război ar fi trebuit înmânată la Washington chiar în momentul
atacului, dar din cauza redactării dificile a declaraţiei şi a
decodificării încete a mesajului cifrat de la Tokio către ambasada
japoneză, a fost înmânată câteva ore mai târziu.
Şi
a fost „ziua infamiei”. Iar când bulgarii ne-au atacat fără
declaraţie de război, alături de turci şi germanii conduşi de
Mackensen?
Foto:
Statuia lui Ovidiu din Constanţa, răsturnată de pe soclu de către
ocupantii bulgari în 1916
Tot
bulgarii s-au comportat cu brutalitate în timpul ocupaţiei, tot ei
au răsturnat statuia lui Ovidiu din Constanţa (foto), în ideea că
această provincie va rămâne pe veci a lor, deci să şteargă tot
ce amintea de latinitatea ei, tot ei nu s-au dat duşi din Dobrogea
chiar dacă războiul era terminat şi ei învinşi.
În
1940, când după ultimatumurile şi cedările Basarabiei şi
nordului Bucovinei, apoi a Ardealului de Nord, situaţia noastră era
mai dificilă, bulgarii au cerut Cadrilaterul.
L-am
cedat şi am făcut şi schimburi de populaţie, pentru a nu rămâne
vreun motiv de dispută.
Din
fericire, astăzi suntem aliaţi în NATO şi UE, dar nu putem să nu
remarcăm excesele de maliţiozitate şi superioritate la adresa
noastră cu fiecare ocazie, deşi ar fi bine ca fiecare să-şi vadă
bârna din ochiul lui mai întâi.
Dar
există un aspect în care politica şi apucăturile bulgarilor nu
s-au schimbat: tratamentul faţă de minorităţi. Bulgarii au o
lungă istorie în încercările lor de deznaţionalizare a
minorităţilor, chiar şi în perioada comunistă, în anii 80, a
ieşit un scandal serios referitor la practica bulgarizării numelor
etnicilor turci.
Acelaşi
lucru se petrece chiar şi astăzi faţă de minoritatea română, ca
o constantă, ieri aromânii din Macedonia şi azi cei din
nord-vestul Bulgariei. O serie de reportaje au documentat soarta şi
situaţia românilor din Bulgaria.
„Românii
din Bulgaria se pot împărţi intr-un sector timocean, un sector
dunărean (care se întinde de la râul Timoc şi până la litoralul
Mării Negre) şi un sector, în interiorul ţării şi al Munţilor
Balcani.
Sub
raportul numărului lor, cu toata grija bulgarilor de a-i scoate în
statistici cât mai puţini, există numeroase statistici credibile,
citate mai recent, după care numărul românilor din Bulgaria s-ar
ridica la 250 000 iar al aromânilor la 150 000.
După
alte statistici, numărul real al acestora ar fi cel puţin dublu.”
(http://www.gid-romania.com, secţiunea despre românii din
Bulgaria). Mai mult, comunitatea românească nu este recunoscută de
către oficialităţi, tocmai într-un stat UE care s-a angajat să
protejeze drepturile minorităţilor.
Din
păcate, nici statul român nu este prea interesat de păstrarea
identităţii culturale a acestor fraţi, altfel nu ne explicăm
tăcerea continuă asupra acestui subiect, mai ales când există
posibilitatea unor negocieri directe, între vecini şi aliaţi.
(…)
Cristian
Negrea
Bibliografie
Constantin
Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României
Sursa:
Cer și pământ românesc
0 comments:
Trimiteți un comentariu