PISCU - GLASUL FRUMOSULUI / Sfaturi pentru părinţi

Fata care fugea pe trepte

- În timpul facultăţii, ai întâlnit-o pe doamna şi iubirea vieţii tale. Atât de serios a fost totul, încât ai întrerupt un an facultatea, ca să îţi poţi vedea, în tihnă, de dragostea ta. Care e povestea voastră?

- Pentru mine a fost ca un salt. La un moment dat, în facultate, a trecut pe lângă mine, alergând pe trepte, câte două-trei odată, o fată. Avea un aer care m-a făcut să-mi spun: "Mi-ar plăcea să-mi fie nevastă fata asta!". Era prima oară când am spus lucrul ăsta despre cineva. Nu pot să spun şi că Adriana, viitoarea mea soţie, m-a plăcut din prima. A trebuit să fac eforturi mari să-i atrag atenţia asupra mea. Să o atrag. Era la Istoria Artei. În fine, într-un an de zile, ne-am şi căsătorit. Şi, datorită ei, mi-am schimbat felul de a trăi şi a gândi. A fost o asumare totală. Era curată sufleteşte şi credincioasă. O întrebam la ce biserică merge şi acolo mă duceam şi eu. Aşa că, din facultate, am început să mergem împreună la biserică. Dar ea mergea încă din liceu. Apoi, imediat, am făcut şi un copilaş. Am reluat facultatea şi... n-a fost uşor, dar era foarte frumos. Adică, n-am simţit că era greu. Pluteam într-un fel, aşa... Şi acum avem şase copii: trei băieţi şi trei fete.

- Doi oameni moderni cu şase copii, ca în vremurile bune ale românilor.

- Este o asumare. Soţia mea este genul de om pentru care nu există cale de mijloc. Dacă şi-a asumat ceva, face. Şi nu simţim neapărat o greutate în plus. Şi-apoi, ei coabitează, îşi creează un soi de preocupare tot timpul. Când ai un singur copil, mi se pare foarte greu. Cu mai mulţi e uşor. Totul ţine de mentalitate şi de comoditate. Şi apoi, noi avem prieteni cu mulţi copii, şi toată lumea e fericită. Mergi la biserică şi te întâlneşti cu alţii, care au patru-cinci copii. Oricum, e un miracol pe care noi nu-l putem gestiona. Nici nu ne gândim la subiectul ăsta prea mult. Deocamdată, proiectele merg profesional foarte bine, nu suntem disperaţi să devenim cei mai grozavi artişti, facem cât putem şi, slavă Domnului, lucrurile se mişcă. Nu suntem nici în nevoi.

- Cum este viaţa voastră de zi cu zi, la umbra Mânăstirii Ţigăneşti?

- Locul ăsta a fost şi este pentru noi ca o baliză. Şi mânăstirea, şi toată priveliştea ce o înconjoară, ca un paradis regăsit.

Satul de olari

- În prezent, lucrezi şi locuieşti cu toată familia la Piscu, un sat de lângă Bucureşti, din comuna Ciolpani. Cum aţi ajuns aici?

- Piscu era un sat curat, cu case modeste, unitar, ceea ce mi-a plăcut. Era încă un sat cu mulţi copii. Nefiind trafic pe stradă, strada este o promenadă perpetuă. E un amuzament în felul în care oamenii stau la terase şi beau. Mie îmi place spiritul ăsta balcanic, mai mult decât modul occidental de a trăi. Pentru că este viu. Dar am văzut şi nişte construcţii ciudate prin curţi şi am întrebat ce sunt. Mi-au spus că sunt cuptoare de olărit. Piscu fusese cel mai puternic centru de olărit din zona Bucureştiului. Oalele lor ajungeau până la Dunăre. Până la Olteniţa mergeau cu căruţele şi făceau troc sau le vindeau. La Piscu, acum 30 de ani, erau 70 de olari. Acum mai sunt doi-trei. Făceau o ceramică simplă, fără mari virtuţi estetice, dar ieftină şi în cantităţi foarte mari. La revoluţie, încă se lucra pe rupte aici. Apoi, totul s-a şters cu buretele. N-au mai vândut. După '90, România a fost invadată de chinezării şi de plastice. Acum, şi când te duci la biserică, coliva se dă în pahar de plastic.

- Bucovineanul din tine s-a integrat uşor printre ei?

- Faptul că aici a fost un sat de olari şi că ei au lucrat de generaţii meşteşugul ăsta, eu cred că le-a dezvoltat o abilitate mult peste medie. O anumită înţelegere a meşteşugului, nu doar al olăritului. Pricep foarte repede ceea ce vreau să le spun, ceea ce le dau ca sarcină, şi au o manualitate surprinzătoare. Vine din moştenirea lor genetică. Există un mare potenţial la Piscu. Şi nu doar aici. Cei care au companii ce dezvoltă businessuri, cred că ar putea să-şi aleagă sate româneşti, unde oamenii au făcut ceva cu mâinile. Care au făcut un obiect de la cap la coadă, au vândut, ştiu ce înseamnă să produci ceva. Acum, asta le lipseşte meşterilor: să fie respectaţi. Îmi amintesc, de pildă, un olar, un vecin de-al meu, care trecea mereu pe la mine şi-mi tot spunea: "O să vin eu o dată, domn' Virgil, să vă fac nişte oale grozave!". Ei, şi numai ce-l văd cum apare într-o dimineaţă, proaspăt şi îmbrăcat curat. Şi până seara, făcuse 12 oale mari şi frumoase. Era transfigurat. Mi-a spus: "Ştiţi, domn' Virgil, noi, artiştii ar trebui să fim mai apreciaţi". M-a emoţionat spusa lui, pentru că în ochii celor din sat, el e un amărât, un om distrus de băutură şi sărăcie. Din păcate, societatea s-a dezis de o categorie de oameni care înainte avea o anumită demnitate. Dispar obiectele făcute manual, dar dispare şi un anume tip de om. Iar asta e mult mai dramatic.

Şcoala Agatonia

- Cum v-aţi implicat, tu şi soţia ta, Adriana, în viaţa satului de olari?

- Mai întâi am înfiinţat o asociaţie numită "Gaşpar, Baltazar, Melchior". Cei trei magi. Am făcut-o ca să implicăm copiii în proiecte culturale. Sunt şase-şapte ani de atunci. Şi aşa, în fiecare an, am tot dezvoltat proiectele, se fac tabere cu copiii din sat. De exemplu, duceam copiii din Piscu în Maramureş şi aduceam copiii din Maramureş la noi. După aceea, s-a născut această mică şcoală a noastră, "Şcoala Agatonia". Am numit-o aşa după un sfânt, Sf. Agaton, care era olar. Şcoala era gratuită, şi trei ani de zile am susţinut-o cu propriile fonduri. Adriana, soţia mea, era şi învăţătoare la o clasă. Acum avem trei clase cu 18 copii, din care trei sunt ai noştri. Iar şcoala are un specific aparte: preocuparea pentru patrimoniu şi meşteşuguri. Olărit şi ţesut. Avem şi meşteri din sat. Îi chemăm pe rând. Nu şi-au pierdut ştiinţa şi le place să lucreze cu copiii. De exemplu, am avut două proiecte foarte interesante, în care am implicat copii. Mai întâi, am fost invitaţi la standul de carte al României de la Târgul de Carte de la Londra. Copiii au ilustrat proverbe româneşti, prin serigrafie, am imprimat un divan care a tronat în mijlocul standului românesc. A fost aşa frumos! Iar acum doi ani, am organizat o tabără de patrimoniu la Pescara, în Italia. Copiii au stat acolo gratuit 10 zile. Copiii de la şcolile italieneşti veneau şi ei şi făceau tehnici în spaţiul nostru expoziţional. Învăţau să facă linogravură, să facă olărit. Copiii noştri îi învăţau pe cei italieni.

Sursa: Formula As