Este
considerat unul dintre marii duhovnici români, sub epitrahilul
căruia oameni din țară și din străinătate își găsesc
încredințarea în marea milostivire a lui Dumnezeu. Neobosit
mărturisitor al lui Hristos, părintele arhimandrit Ciprian
Grădinaru, Eclesiarhul Paraclisului Catedralei
Mântuirii Neamului, este un foarte bun cunoscător al
sufletului uman. Învățămintele sale au crescut duhovnicește
generații de credincioși, iar o parte dintre acestea pot
fi desprinse din interviul pe care ni l-a acordat.
Care
considerați că este marea dramă a omului contemporan?
Omul
de astăzi caută mult în exteriorul lui. Vrea să vadă în
depărtare și uită să privească în interiorul său. Evită să
se întâlnească cu el însuși. Cea mai grea întâlnire pe lumea
aceasta este întâlnirea omului cu propria lui persoană, deoarece
conștiința din noi este glasul lui Dumnezeu. Drept urmare, de multe
ori, omul devine propriul lui dușman prin felul său de a fi, de a
gândi, de a percepe lumea. Găsim soluții pentru alții, dar nu și
pentru noi, deoarece nu vrem. Amânarea este un mare păcat!
Ce
determină această amânare și cum o putem evita?
Lipsa
de credință, lașitatea și conștiința lui Cain, care nu este
altceva decât fuga dată de păcatul săvârșit. Omul fuge de
Dumnezeu și de el însuși. Conștiința păcatului este conștiința
căderii lui Adam din Rai, cel ce fugea de Dumnezeu.
Sfinții
Părinți ne învață că rugăciunea este împărăteasa și
izvorul faptelor bune. Prin rugăciune, harul lui Dumnezeu se pogoară
în inima omului, în mintea lui, iar primul semn, primul dar al
sfințeniei este discernământul sau dreapta judecată. Mintea și
sufletul sunt conduse de darul lui Dumnezeu, care ne învață ce să
facem spre mântuire. Rugăciunea nu este altceva decât vorbirea cu
Dumnezeu. Ce poate fi mai frumos decât să stai de vorbă cu
Ziditorul creației? De aici și motivația pentru care creștinii și
monahii iubitori de Dumnezeu au preferat să tacă și să se roage
mai mult. Asta i-a determinat să plece în pustie, să se retragă
în mănăstiri, să ducă o viață dăruită în exclusivitate lui
Dumnezeu. A-L iubi pe Dumnezeu este cel mai frumos sentiment! A face
o faptă plăcută în fața Lui este unul dintre gesturile care
înnobilează sufletul. De aceea un călugăr sau un bun creștin nu
va face altceva decât să aibă o conștiință vie și permanentă
care întreabă: „Oare Îi place lui Dumnezeu ceea ce fac eu acum?”
Gândul acesta contează foarte mult - să am conștiința trează,
care să mă oprească la timp de la păcat, semn că darul lui
Dumnezeu este spre mine.
Când
conștiința devine oarbă și inima se împietrește, ce e de făcut?
Se
ajunge la conștiință mortificată sau oarbă și la inimă
împietrită din cauza păcatelor și a indiferenței noastre. Un
mare dar pe care ni l-a lăsat Dumnezeu nouă, oamenilor, spre
deosebire de celelalte creaturi, este libertatea. Depinde de fiecare
cum o folosește. Smerenia este o mare virtute a creștinismului.
Când nu clădești faptele bune pe temelia smereniei, totul se
năruie. Celui smerit Dumnezeu îi dă har, celui mândru îi stă
împotrivă. Nimic nu smerește mai mult sufletul unui om îngâmfat
decât necazul. Sunt lucruri în această lume pe care mintea și
puterea omenească nu le pot înțelege și face, doar mila lui
Dumnezeu le poate împlini. Dumnezeu dă mântuirea celor care o
caută. Dumnezeu nu bagă pe nimeni cu forța în Rai, pentru că nu
ar sta, nu s-ar regăsi. Atât Raiul, cât și iadul încep din lumea
aceasta. Un om care după puterea și voința lui caută să facă
voia lui Dumnezeu totdeauna va căuta să ducă o viață plăcută
Lui. Adevărata credință se poartă în suflet, cu multă
discreție, fără spectacol sau fără să fie folosită în scopuri
meschine. Râvna pentru mântuire depinde de voința fiecăruia,
pentru că se spune în Psaltire: „Râvna casei Tale m-a mâncat,
și ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea”.
Dorința de mântuire, sălășluită în suflet, declară război
diavolului, care mă lasă să fac orice pe lumea asta, numai să nu
caut mântuirea.
Un
om cu frică de Dumnezeu, care dorește să se mântuiască, va avea
o conștiință curată și, după puterea lui, își va căuta
mântuirea. Dacă eu nu vreau să postesc, altul nu poate să
postească pentru mine, dacă eu nu merg la Biserică, altul nu poate
merge la Biserică pentru mine. Din fericire, poporul român, în
toată frământarea lui, și-a păstrat evlavia. Fiecare etapă a
istoriei a avut sacrificiile, necazurile și încercările ei, dar un
creștin, care are nădejdea mântuirii, trece peste toate, căci
știe că viața aceasta nu este decât o trecere și o pregătire
pentru veșnicie. Oamenii, indiferent de cultură, condiție socială,
educație, își pun nădejdea în Dumnezeu. Cine se ține de
Biserică și se roagă nu este lepădat din brațele Maicii
Domnului.
Trăim
vremuri în care singurătatea, însingurarea, indiferența fac tot
mai multe victime. Cât de importantă este relația cu semenii
noștri în economia mântuirii?
Mântuitorul
a spus că toate legile și poruncile stau în cuvintele: „Să
iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău, cu tot cugetul tău și din toată puterea ta” și
„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Modul de
judecată va fi aproapele nostru. Nu o să ne întrebe Dumnezeu de ce
nu am făcut minuni. Totul se va raporta la aproapele nostru. El va
spune: „În temniță am fost și nu ați venit la Mine, bolnav am
fost și nu M-ați cercetat, însetat am fost și nu Mi-ați dat să
beau”. Cine nu poate iubi nu-L are pe Dumnezeu în sufletul lui.
Aveți
o experiență impresionantă ca duhovnic. Dacă ar fi să
identificați unul din marile păcate care macină sufletul omului de
astăzi, care ar fi acela?
Mântuitorul
nu a condamnat alte păcate cum a condamnat dedublarea, fățărnicia:
„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici!” Din
lașitate și pentru că și-a urmărit interesul, omul a căutat
dintotdeauna să pară ceea ce nu este. Dar Dumnezeu, Care cunoaște
inima fiecăruia, răsplătește după inima fiecăruia. La Prorocul
Isaia, Dumnezeu spune: „Iadul este gol înaintea Mea, cum nu și
inimile oamenilor?” De ochiul, de iubirea sau de mânia lui
Dumnezeu nimeni nu poate scăpa.
Sursa:
Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu