Va mai exista dragoste pe pământ după a treia revoluție egalitaristă modernă? / Școala de Duminică

Ce ar putea avea în comun Maximilien de Robespierre și François-Noël „Gracchus” Babeuf, două personalități majore ale Revoluției franceze, V.I. Lenin și Alexandra Kollontai, două personalități ale Revoluției ruse, Alfred Kinsey și John Lennon, doi profeţi fondatori ai Revoluției sexuale? Dorința exprimată ca oamenii să fie liberi şi egali din toate punctele de vedere. Și dictaturile la a căror instaurare au contribuit din plin.

Cele trei revoluţii egalitare moderne

Revoluția franceză a promis fericirea. Revoluția rusă a promis fericirea. Revoluția sexuală promite fericirea. Iniţiatorii şi conducătorii lor au considerat că omul este nefericit pentru că nu poate să se manifeste liber, din cauza inegalității dintre el şi o categorie oprimatoare. Revoluția franceză a cerut înlăturarea diferenței de clasă, crezând că oamenii vor deveni egali, liberi și se vor iubi dacă nu vor mai exista nobili și regalitate. Revoluția rusă a cerut înlăturea proprietății private, crezând că oamenii vor deveni egali dacă nu vor mai exista bogați. Revoluția sexuală cere înlăturarea discriminării pe baza genului și a „orientării sexuale”, crezând că oamenii vor deveni liberi și fericiți dacă nu va mai fi recunoscută o specificitate a bărbatului și una a femeii și va dispărea modelul normativ al familiei tradiţionale. Autoritatea familiei monogame exclusive în cadrul căsătoriei este acum regele care trebuie ucis, marea proprietate care trebuie distrusă.

Dacă Revoluția franceză și cea contemporană aparţin, în mod vizibil, aceluiași curent intelectual, despre cea rusă, comunistă, s-ar putea crede că ar fi în opoziție cu ele. De fapt, este o unică mișcare egalitaristă în diferite stadii de dezvoltare, succesive, menite să schimbe din ce în ce mai adânc omul și societatea.

După egalizarea drepturilor politice, în 1796, Babeuf sesizează că nu este posibilă egalitatea dorită de Revoluţie atâta vreme cât există proprietatea individuală, care determină o inegalitate între oameni. Pregătește alături de Conspirația Egalilor preluarea puterii, dar este trădat, arestat și condamnat la moarte. Astfel, Revoluţia franceză îl pierde pe cel care era dispus să ducă cel mai departe ideea egalitară.

În secolul următor, gânditorii egalitarişti încearcă să își pună în practică teoriile. Câteva comunităţi de idealişti emigrează pe tărâm american şi fondează comunităţi egalitariste cu viaţă scurtă, precum Utopia (1844–1847) din Ohio sau La Réunion (1855–1860) din Dallas.

Marx și Engels vor avea un aport decisiv la introducerea ideii egalității materiale în prim planul dezbaterii filozofice şi politice. Ideile lor vor fi transpuse în practică, prin victoria Revoluției ruse, mai întâi în spaţiul fostului Imperiu rus şi apoi în ţările care vor deveni comuniste. Comuniștii au văzut revoluția și organizarea lor socială ca o continuare naturală a Revoluției franceze, care ducea omenirea cu un pas înainte în împlinirea idealului egalitar. Faptul că trupul lui Lenin, expus în Mausoleul din Piaţa Roşie, se află sub un drapel al Comunei din Paris exprimă această continuitate.

Dar drepturile politice egale şi proprietatea în comun nu au egalizat deplin oamenii. Grupul primilor revoluţionari din jurul lui Lenin au dorit înlăturarea familiei. Familia era văzută ca o instituție burgheză, care exploata femeia și perpetua un sistem patriarhal al inegalităţii. Ideea nu era nouă. Și Robespierre viza desființarea instituției familiei; simbolic, un act fondator al Revoluției franceze a fost urcarea unei femei care practica prostituția pe masa din altarul catedralei Notre Dame.

„Dragostea liberă este ultimul scop al statului socialist” – sintetizează un participant la dezbaterile despre familie idealul noii revoluţii, în discuţiile care aveau în vedere creşterea de către stat, în comun, a copiilor, desfiinţarea instituţiei căsătoriei şi introducerea conceptului de „căsătorie în comun”, în care fiecare bărbat este „căsătorit” cu fiecare femeie în momentul în care el sau ea doreşte actul sexual, neexistând căsătorii stabile.

Iată manifestarea „iubirii libere” descrisă de un martor ocular: „În 1922, de câteva ori, am fost martorul câtorva spectacole stradale, cu deviza «Jos cu ruşinea!» Gol puşcă, împodobit doar cu o panglică pe care scria «Jos cu ruşinea!», oratorul acelui eveniment striga în piaţa din Krasnodar de la tribună: «Jos cu burghezia! Jos cu minciunile popimii! Noi, comunarzii, nu avem nevoie de haine, care să ne acopere frumuseţea corpului! Noi suntem copiii soarelui şi ai aerului!»”

Experienţa a eşuat, căci declaraţiile „apostolilor” moralei sovietice au provocat o asemenea indignare, încât autorităţile au oprit aceste comportamente neruşinate. Răspândirea promiscuităţii sexuale a fost preluată de şcoală, de literatura artistică şi de popularizare ştiinţifică. În şcoli, predarea problemelor sexuale, fără principii moral-religioase, nu era decât o corupere a copiilor. În plus, profesorii nu aveau posibilitatea de a stăvili impactul pe care îl aveau asupra elevilor înjurăturile, povestirile vulgare şi anecdotele pe teme sexuale folosite curent de copiii deja corupți.

Nu există nicio îndoială asupra faptului că dezintegrarea morală a naţiunii a fost planificată de sus. De exemplu, Alexandra Kollontai, membru al Comitetului Central, prima femeie ambasador din lume, făcea agitaţie pentru „iubirea liberă”, propovăduind ideea de a înțelege actul sexual „ca şi cum ai bea un pahar cu apă”. După moartea lui Lenin, Alexandra Kollontai a pierdut accesul la destinul revoluției şi „eliberarea” sexuală nu a mai figurat între obiectivele lui Stalin.

În anii ’60, în Europa Occidentală şi în America de Nord, s-a declanşat o nouă revoluție, menită să desăvârșească egalitarismul. Esenţa ei este relativismul general, al cărui adevăr absolut este că nu există niciun adevăr absolut. Pentru că ea a vizat în mod special înlăturarea oricărei norme privind viaţa intimă, s-a numit Revoluția sexuală.

În 1970, o participantă declară: „Nu putem distruge inegalitatea dintre bărbaţi şi femei până nu vom distruge căsătoria”. Ca urmare, Revoluția sexuală uniformizează femeia cu bărbatul în primă etapă, anulând specificitatea fiecăruia, iar apoi decretează ca egal şi legitim orice comportament sexual.

Unul dintre teoreticienii ei este Alfred Kinsey, zoolog la Universitatea Indiana. În două cărți, „Comportamentul sexual al bărbatului” și „Comportamentul sexual al femeii”, el militează pentru receptarea actelor sexuale în afara căsătoriei și a oricăror tipuri de acte sexuale ca firești și de dorit. Pe baza rezultatelor lui „științifice” a fost facilitat divorțul, iar pornografia, homosexualitatea, încălcare fidelității conjugale, sexualitatea în afara căsătoriei și perversiunile au fost din ce în ce mai mult acceptate ca firești.

Societatea nu a știu clar atunci că majoritatea studiilor au fost făcute pe deținuți, ceea ce le altera semnificativ rezultatele. În plus, Kinsey privea actele sexuale și uneori participa la ele, încurajând membrii echipei sale să facă la fel. În studii, el menţionează reacțiile copiilor de numai cinci luni în timpul actelor sexuale – molestări evidente, dramatice, dar cine să se mai scandalizeze de metodă când la mijloc este fericirea universală?

Faptul că revoluția sexuală este succesoarea fazelor anterioare ale ideii egalitare este sintetizat de John Lennon: „Melodia «Imagine» – care spune: «Imaginează-ți că nu mai sunt religii, nu mai sunt țări, nu mai este politică» – este, virtual, Manifestul comunist, chiar dacă eu nu sunt, în particular, un comunist și nu aparțin niciunei mișcări.” Dar el îmbrățișează ideologia egalitaristă care a generat comunismul și o dorește continuată: „Nu există un stat cu adevărat comunist în lume. Socialismul despre care vorbesc… nu este cel pe care l-ar face niște ruși tâmpiți, sau chinezii. Acela poate se potrivește la ei. Dar noi trebuie să avem ceva fain… socialism britanic”. Pe urmele comuniștilor din secolul al XIX-lea, decretează și el, în 1973, împreună cu Yoko Ono, un spațiu egalitar virtual, Nutopia. Numele este format din cuvintele „noua” și „utopia”, referire clară la așezarea în continuitate cu demersurile anterioare.

Dictatura

Orice revoluție egalitară, dacă preia conducerea unei comunităţi, conduce la dictatură, pentru că impune oamenilor reguli bazate pe redefinirea adevărului, pe minciună. Aceste reguli se află în contradicţie cu firea oamenilor, cu ceea ce ne este constitutiv. Ele pot fi însuşite de unii oameni, pentru unele perioade, dar nu pot fi însuşite de toţi şi pentru totdeauna. De exemplu, însăşi Alexandra Kollontai, trădată de unul din soţii ei, notează în jurnal eşecul teoriilor sale: „Toată viaţa am militat pentru dragostea liberă, eliberată de gelozie, de înjosire. Dar iată că şi pe mine mă încearcă acum aceleaşi sentimente, împotriva cărora m-am manifestat întotdeauna. Nu mă simt capabilă sa mă împac cu ele”.

Singura modalitate de a impune nefirescul unei comunităţi pe termen lung este dictatura. Ea apare din necesitatea perpetuării minciunii căreia i s-a dat numele de adevăr. Regulile care nu respectă firea omului, datul său ontologic, fie deformează profund identitatea celor care le acceptă, fie sunt respinse. La nivel de organizare autonomă, cum sunt statele, de exemplu, dacă unei comunităţi i se lasă libertatea de acţiune, ea le respinge. Drept dovadă, aşezările egalitare libere s-au autodesfiinţat după câţiva ani de funcţionare, iar din interiorul celor menţinute prin dictatură, oamenii îşi riscă şi viaţa pentru a scăpa.

Aşadar, dictatura şi represiunea sângeroasă nu sunt accidente ale revoluţiilor egalitare, ci consecinţe logice ale principiilor fondatoare ale acestora. Impunerea acestor principii generează în mod obligatoriu eliminarea celor care li se împotrivesc. Robespierre a pledat în tinereţe contra pedepsei cu moartea şi pentru egalitatea în drepturi a tuturor, dar a ajuns responsabil de Marea Teroare. Uciderea regelui în Revoluția franceză și a țarului în cea rusă, a preoților și a nobililor în ambele, nu sunt excese, ci acte care apar ca etape logice în parcursul de impunere a egalitarismului. Iar când dictatura are sprijinul forţei instituţionale a statului, atunci urmările sunt teribile – Marea Teroare şi represiunea din Vendée din timpul Revoluţiei franceze, 100.000.000 de victime ale regimurilor comuniste. Și ar trebui să adăugăm și victimele nazismului, care a fost tot o formă de socialism, naţionalist. Dictatura este justificată prin necesitatea continuării revoluţiei; pentru Robespierre, „guvernarea într-o revoluţie este despotismul libertăţii împotriva tiraniei”.

Nici din desfăşurarea Revoluției sexuale nu poate lipsi dictatura. Prima represiune în masă pentru a asigura fericirea bazată pe „eliberarea sexuală” a fost realizată prin promovarea avortului. Copii s-au dovedit a fi primul duşman de clasă al acesteia. Rod firesc al dragostei trupeşti, ei stau în calea „dragostei libere”, prin responsabilităţile pe care le dobândesc părinţii. Soluţia? Înlăturarea celor ce se împotrivesc continuării Revoluţiei. De aici a apărut necesitatea legalizării avortului, și aşa s-a „scăpat” până în prezent de mai mult de un miliard de copii, care ar fi stat în calea fericirii părinţilor lor.

Justificarea crimelor în masă din primele două revoluţii s-a făcut şi teoretic, prin articole şi cărţi de răsunet. Justificarea teoretică a crimei nu a lipsit nici în cazul Revoluţiei sexuale. Represiunea ca formă de apărare a ei a fost teoretizată în mod repetat în anii ’60. Unul din principalii teoreticieni ai Noii Stângi a fost profesorul universitar Herbert Marcuse. El dorește o societate care are ca principiu „perversitatea polimorfă”, adică oameni care „fac sex în orice mod, cu orice”. Este conștient că va exista o opoziție și, de aceea, introduce noțiunea de „eliberare a toleranței”, prin care se ajunge la conceptul de „toleranță represivă”: „a liberaliza toleranța va însemna intoleranță împotriva mișcărilor de dreapta și toleranță a mișcărilor de stânga”. Filiaţia lui din teoreticienii comunişti este glorificată în cadrul demonstrațiilor de la Paris din 1968, când pe pancartele studenților se scrie „Marx, Mao și Marcuse.”

Al doilea val al revoluţiei sexuale

Al doilea val al Revoluţiei sexuale are loc în prezent. El constă în normalizarea totală a homosexualităţii, începând cu rescrierea manualelor şcolare, chiar de la grădiniţă, şi mergând până la promovarea ideologiei homosexuale pe plan mondial, prin presiuni economice şi diplomatice, chiar prin intermediul instituţiilor ONU. Pecetea normativităţii este redefinirea căsătoriei, astfel încât să includă relaţia homosexuală, drum parcurs deja în 13 state.

Represiunea asociată îi vizează pe cei care contestă caracterul normativ al homosexualităţii şi al „căsătoriei” homosexuale. Exemplele sunt şocante: toate agenţiile catolice de adopţii din Anglia au fost închise pentru că nu au acceptat să încredinţeze copii homosexualilor; mai mulţi clerici din diferite ţări au fost arestaţi pentru că au susţinut că comportamentul homosexual este o patimă şi este rău; doi bunici din Irlanda au pierdut custodia nepotului lor şi acesta a fost încredinţat unui cuplu de homosexuali pentru că bunicii au declarat că nu îl vor învăţa pe copil că homosexualitatea este bună; toţi cei implicaţi în oficierea căsătoriilor civile în Olanda sunt testaţi anual pentru a verifica dacă nu cumva se împotrivesc „căsătoriilor” homosexuale; unor psihiatri din Anglia care ofereau terapii persoanelor care doresc să îşi schimbe comportamentul homosexual li s-a suspendat dreptul de practică; în unele state americane, astfel de terapii au fost interzise prin lege, chiar dacă ele sunt solicitate; persoane publice şi patroni de firme sunt obligaţi să demisioneze ori să plătească despăgubiri dacă fac comentarii pro-familia tradiţională ori refuză să ofere anumite servicii cuplurilor de homosexuali pe motive de conştiinţă; în Germania mai mulţi părinţi au fost arestaţi pentru că nu au vrut să îşi lase copiii la orele de educaţie sexuală în care li se preda că homosexualitatea este normală. În România, un preot a fost amendat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru că a concediat din corul bisericii un bărbat homosexual.

Al treilea val va fi legalizarea „căsătoriilor” între oricâte persoane, oricum ar fi ele. Un bărbat poligam din Canada a invocat în instanţă argumentul: „Dacă doi bărbaţi sau două femei se pot căsători, care e motivul pentru care un bărbat nu se poate căsători cu două femei sau o femeie cu trei bărbaţi?” Discriminarea poligamilor faţă de homosexuali ar fi evidentă. Ca urmare, orice „orientare” sexuală va fi demnă să fie acceptată în conceptul de căsătorie. Idealul desființării familiei va fi împlinit.

Va mai exista atunci dragoste?

De la Avva Ishirion, monah îmbunătățit care a trăit în secolul al V-lea, s-a păstrat peste veacuri un singur cuvânt. El arată că virtutea cea mare pe care trebuie să o aibă creștinii în vremurile noastre este „să fie lămuriți”, adică să nu spună binelui rău și răului bine. Să știe ce fapte sunt după Dumnezeu și ce fapte nu sunt după Dumnezeu, să nu-și împuțineze credința oricâte ispite, oricâte prigoane sau căderi ar fi în jurul lor. Cei care vor reuși aceasta, spune Avva Ishirion, vor fi mai mari decât nevoitorii de altădată.

A şti ce este binele şi ce este răul este fundamental pentru alegerea drumului corect, şi pentru o persoană, şi pentru o societate. Revoluţiile egalitare generează dictaturi feroce tocmai pentru că pleacă de la o înţelegere greşită a binelui şi a răului, aşa cum se manifestă ele în firea omului şi în interacţiunea dintre oameni.

Prima lor greşeală este considerarea naturii umane ca desăvârşită. Urmându-l pe Jean-Jacques Rousseau, Robespierre credea că omul este bun de la natură, societatea fiind cea care îl perverteşte. La fel cred marxiştii. Revoluţia sexuală susţine că orice comportament sexual este normal.

Dar e atât de clar că firea noastră este vulnerabilă în faţa răului! Cine nu a eşuat măcar o dată când şi-a propus să facă binele, neputinţa firii spunându-şi cuvântul? Pretinzând că omul este bun a priori, i se ia posibilitatea vindecării. În particular, exact aceasta se întâmplă prin interzicerea terapiilor de recuperare pentru persoanele homosexuale.

Hristos a restaurat firea umană, i-a dat posibilitatea să se sfințească, inclusiv prin taina căsătoriei. Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum se realizează sfinţirea omului prin căsătorie: „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi”. Episcopul Teofil al Antiohiei zice: „Deci a creat pe Adam și pe Eva pentru cea mai mare iubire între ei, ca să reflecte taina unităţii dumnezeieşti”. Prin celălalt, diferit şi complementar, omul se întregeşte: „Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie; omul întreg este bărbat şi femeie… Bărbatul a devenit omul întreg prin această femeie sau viceversa. Dumnezeu însuşi i-a împreunat prin faptul că a făcut pe om bărbat şi femeie, deci prin faptul că fiecare devine omul întreg în unirea cu celalalt” (Pr. D. Stăniloae). Pentru împlinirea acestor chemări, omul are de dus o luptă de desțelenire a patimilor din sufletului său, oricare ar fi acelea.

A doua greşeală este introducerea conceptului de egalitate, pe cât de fascinant, pe atât de fals şi distrugător. Relaţia de egalitate nu se aplică oamenilor, care sunt unici şi nu se pot compara unul cu altul. Altă relaţie defineşte legătura dintre oameni: dragostea. Dumnezeu a rânduit identitatea specifică şi unică a fiecărei persoane, astfel încât să poată intra în relaţie de dragoste cu altele, dăruindu-şi ceea ce au nevoie şi sprijinindu-se reciproc. Specificitatea şi complementaritatea dau posibilitatea comuniunii, pe când egalitatea uniformă generează individualism.

Revenind la normalizarea oricărei înclinaţii a omului, trebuie spus că pot exista în fiecare om înclinaţii care îl pot abate de la modelul ideal al persoanei umane, cel după chipul şi spre asemănarea cu Dumnezeu. Dar acestea trebuie să devină prilejul de a ne avânta curajos înspre adevăr, nu de a capota, leneş, în păcat. Au existat teorii ştiinţifice care au susţinut că există o genă a criminalilor, ele însă nu au fost validate şi nu vor fi niciodată. Pentru că nicio patimă nu este înscrisă indelebil în identitatea unui om, altfel ar însemna că acel om nu este liber să săvârşească binele deplin şi nu se poate apropia de semeni şi de Dumnezeu cu toată fiinţa sa; patima i-ar rămâne o piedică în calea unităţii cu ceilalţi. Dar Dumnezeul iubirii, Treime de Persoane deofiinţă şi iubitor de oameni, nu creează aşa ceva.

Aldous Huxley observă în „Minunata lume nouă” că „pe măsură ce libertatea economică şi politică se diminuează, libertatea sexuală creşte în compensare”. În realitate, nu numai acestea, ci şi coeziunea socială şi dragostea se diminuează. Păcatul şi dictatura, în cazul opresorilor, frica şi laşitatea, în cazul oprimaţilor, îi fac pe oameni se se înstrăineze unul de altul, să piardă puterea de a iubi. În sfârşit, legalizarea „căsătoriilor” homosexuale, fie şi în forma parteneriatelor civile, duce la distrugerea societăţii: „acest triunghi de adevăruri imuabile, tatăl, mama și copilul, nu poate fi distrus; în schimb, civilizațiile care îl nesocotesc se distrug” (G.K. Chesterton).

Ce bine ar fi dacă am conștientiza că rostul nostru în Revoluția sexuală din prezent nu este să ne aruncăm în prima linie, carne de tun pentru patimi, ci să spunem: „Opriţi-vă! Iată care este firea omului, iată care este rostul trupului.”

Moştenirea noastră religioasă, ortodoxia, explică în mod unic ce înseamnă drumul smereniei şi al dragostei şi ce înseamnă drumul mândriei şi al egocentrismului. Putem înţelege că modelul revoluţiilor egalitare stă în răzvrătirea lui Lucifer, care nu a preţuit armonia aşezată de dragostea lui Dumnezeu, ci a vrut să stăpânească el creaţia. Un gest lipsit de iubire, lipsit de smerenie, care l-a făcut pe acest înger de o înălţime spirituală deosebită să devină cea mai însingurată persoană din întreaga existenţă.

Calea lui Hristos este opusă: Dumnezeu Fiul se smereşte şi se face om, pentru a sluji creaţia. El este Calea, Adevărul şi Viaţa, El este modelul smereniei şi al dragostei. Acestea îl eliberează pe om şi îl odihnesc: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). El poate să vindece orice neputinţă trupească ori sufletească, El poate să tămăduiască orice a zdrobit răul în noi. El a făcut adevărata revoluţie, aducând firea umană în sânul dumnezeirii şi trimiţând Duhul Sfânt în lume pentru a putea lucra ascensiunea noastră către cele de sus. S-a făcut om pentru a-l face pe om dumnezeu după har. Prin aceasta, El l-a eliberat pe om din singurătatea lipsei de dragoste în care îl aruncă patima şi de singurătatea veşnică a iadului, dăruindu-i veşnica sălăşluire în Împărăţia iubirii, comuniunea cu Sfânta Treime.

„Dragostea se bucură numai de adevăr”, spune Sfântul Pavel. În lipsa adevărului, dragostea va pieri. Să nu fie!

Gheorghe Stoian

Frații părinți ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Și răspunzând unul din ei, mare cu viața și cu numele, avva Ishirion, a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Și răspunzând frații au zis: dar cei după noi, oare ce vor face? Și a zis: vor să vină la jumătatea lucrului nostru. Și au zis frații: dar cei după dânșii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai neamului și rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Și cei ce se vor afla lămuriți în vremea aceea, mai mari și decât noi și decât părinții noștri se vor afla.

Patericul egiptean, Cuvântul Avvei Ishirion

Sursa: Revista “Cuvinte către tineri”, Mănăstirea Putna, 2013