Ce trebuie să facem pentru a-i învăța pe copiii noștri să fie independenți – sfaturi date de Ekaterina Burmistrova

de Ekaterina Burmistrova, pravmir.ru

De multe ori, părinţii sunt nevoiți să audă cât este de necesar și de util pentru copii să fie de independenţi. Dar nu în multe cărți din domeniul educației se vorbește despre cât de greu le este părinților să treacă prin această autonomie. Psiholog și mamă a 10 copii, Ekaterina Burmistrova ne vorbește despre cum poți sprijini familia să realizeze independența copiilor.

Există un concept în psihologia dezvoltării –„zona de dezvoltare proximală” (ZDP).

Să presupunem că un copil are o anumită abilitate X – poate încălța pantofi cu scai. La următoare abilitate Y (încălţarea pantofilor cu șireturi) el nu este capabil să ajungă singur. Între aceste abilități există o anumită distanță. E nevoie de ceva timp până când copilul va fi capabil să facă acest lucru. Dacă noi nu-l vom ajuta într-un fel, acest lucru se va rezolva într-un anumit timp destul de lung.

Lenea la copii / Sfaturi pentru părinți

foto: hdwallwide.com

Psihologul şi psihoterapeutul Anastasia Bondarciuc ne vorbeşte despre cum putem lupta cu lenea la copii şi greşelile tipice pe care le fac părinţii în această luptă.

Cât de des auzim în comunicarea cu cei din jur: „E aşa de leneş. Nu ştiu cum să depăşesc asta, cum să îl oblig. Şi el suferă din această cauză”.

Se presupune că lenea este dorinţa oamenilor de a prospera fără a depune vreun efort. Adică, aceştia consideră că de ei ar trebui să se aibă mereu grijă şi totodată nu vor să îşi asume responsabilităţi nici faţă de cineva, nici măcar faţă de sine.

Citim de la E. Popova în Teologia morală: „Leneşul trage de timp şi aşteaptă poate cumva să îi facă cineva treaba în locul lui, iar cel sârguincios, şi fără să fie nevoit, va îndeplini încă o dată şi datoria acestuia; pentru că în unele cazuri lucrurile nu suportă o amânare. În acest fel, cel dintâi, nejustificat îl întrece pe celălalt”. Aceasta lene îl coboară pe stăpânul său la starea de copil, de care toţi ar trebui să aibă grijă. Şi, foarte des, atunci când părinţii se plâng de pasivitatea copiilor lor, poţi auzi: „Petrică al meu e aşa un leneş”, „Şi eu mă rog de ea: Mariuco, dar hai fă şi tu măcar ceva”. Astea fiind spuse pe un ton moale, aproape ca o rugăciune. De obicei eu pun o întrebare ciudată la prima vedere: „Îmi cer scuze, dar despre cine vorbiţi acum?”

- Cum despre cine? Despre copilul meu.

– Dar el are deja 13 ani. Chiar credeţi că el este încă Petrică? Că trebuie să îl imploraţi?

– Vai, într-adevăr, când îi spun Petrică, îmi aduc aminte de o poză în care el avea doar 4 anişori.

Dar ce să mai zicem de 13. Uneori vezi că omul are 44, şi el tot …”-ică” sau ’’-uşor’’ a rămas şi cu aceeaşi expresie a feţei de copil.

Cineva va spune că aici nu e decât o exprimare a iubirii. Sufixele lingvistice fiind nu doar afective ci şi diminutive. J. Lakan scria, că limba vorbeşte despre noi. Avem tendinţa să alipim semnificaţia la semnificant. Şi dacă îl numim pe un om de-a lungul vieţii ’’-ică’’ atunci automat îi transmitem un mesaj ascuns:’ „tu, copilaşul meu iubit’’, adică: „Îmi placi aşa mic. Numai te rog să nu creşti’’ .

Nu e de mirare că acest copil nu face nimic. Atunci când părintele va începe să îşi schimbe atitudinea și feedback-ul ascuns ,va începe să se schimbe şi copilul. Dacă atitudinea nu se va schimba, atunci părintele cu o mână va crea, încurajând dragostea faţă de muncă, iar cu altă va distruge.

Dar, pasivitatea mai are şi alte motive. Scriu cu acordul tuturor eroilor acestei istorii…

S-a adresat o mamă cu o întrebare foarte simplă: „Fetiţa mea este leneşă. Ce să fac?’’ Într-adevăr, ziua ei arăta de parcă fetiţa era foarte leneşă. Dorea să doarmă cât mai mult, nu dorea deloc să facă temele singură şi lipsea în totalitate dorinţa de a avea grijă de garderoba proprie. Toate astea fiind în grija mamei. Şi dacă mama, spre exemplu, nu reuşea cumva să cureţe, să repare ceva, atunci fetiţa aşa şi mergea la şcoală.

Cu toate că această fetiţă este foarte capabilă. Şi să prepare ceva putea singură şi cu sportul să se ocupe îi reuşea de minune, dar nu avea în astea o continuitate şi, în plus, perioade lungi de inactivitate.

Şi copila, de altfel, le explica pe toate prin simpla lene. Uneori asemenea verdicte îi închid omului posibilitatea de a se înţelege pe sine. „De ce mi se întâmplă toate astea, ce e cu mine?’’ , „Aa, totul este clar. Sunt leneş. trebuie să mă adaptez’’. Gata, căutările cauzei încetează şi adaptarea se termină cu dezamăgire.

Deci, este important să pui la îndoială asemenea concluzii speculative. Aşa să fie oare? Iar în minutul 40 al discuţiei, când am aprofundat un pic starea copilului, fetiţa a început să plângă şi a povestit următoarele: „Mă urăsc. Nu îmi place nimic la mine”. La următoarea întâlnire a declarat că ura faţă de sine este încă prezentă. Desigur, epitetul „leneş’’ doar înrăutăţea această problemă.

Nu trebuie redus totul la scăderea stimei de sine… Asemenea auto-agresivitate privează copilul de posibilitatea de a se dirija pe sine şi viaţa sa. Aici apar multe întrebări. Iar una din ele e: de ce toată agresivitatea copilul o îndreaptă asupra sa şi încă sub formă ascunsă?

Asta fiind formula unui caracter depresiv. De aceea e foarte important să nu ne grăbim să evaluăm copilul, neînţelegând starea lui în profunzime. Să nu ne grăbim în a ne înţelege copiii. Aceasta poate ruina ultima speranţă a copilului că va fi auzit.

În concluzie:

Puneţi-vă întrebări: „Care este partea mea de vină pentru care copilul este leneş?’’, „Ce sistem de relaţie clădesc eu?’’, „Atunci când vorbesc cu copilul, îl implic în activităţi, mă comport cu el corespunzător cu vârsta lui?”

„Oare am diagnosticat corect? E lene, sau copilul e dezamăgit de sine, de mine, de viaţă?”. Atunci nu are rost să critic, ci să încerc să vorbesc cu el. „Sune-mi, ce ai, care ţi-e dispoziţia?”

Desigur, nu am luat în considerare toate cauzele „stării de lene’’. Aceasta poate fi şi o epuizare a resurselor, adică o necesitate de odihnă îndelungată, astfel că omul renunţă la îndatoririle elementare, cu toate că nu înţelege că e epuizat.

Şi lenea ca împotrivire nu e întotdeauna conştientă. Asemeni problemelor de vitalitate, adică urmând gândurile lui J. Lakana, se poate spune:„Important e să nu înţelegem prea repede’’. Învăţăm să suportăm neînţelegerile, numai aşa putem înţelege ceva în profunzime. Şi să nu ne mulţumim cu concluzii pripite.

Dar cum să înţelegem? Nicodim Sviatogoret recomanda: „…cel ce vrea să îşi cunoască neputinţa din însuşi adevărul vieţii sale, acela să nu vorbească zile în şir, dar măcar o zi să îşi urmărească gândurile, vorbele şi faptele: la ce s-a gândit, ce a spus şi ce a făcut”.

Traducere: Irina Chescu

Sursa: Știri pentru Viață

Educaţie sexuală de la clasa întâi: Părinţii îşi retrag copiii de la şcolile publice din Ontario

Toronto, 14 august 2015 (LifeSiteNews) – Asociaţiile de părinţi din Canada estimează că până la 20.000 de copii vor fi retraşi de la şcolile publice din provincia canadiană Ontario în toamna care vine, din cauza agendei radicale de educaţie sexuală introdusă de guvernul liberal, în ciuda protestelor publice şi a opoziţiei acerbe a părinţilor.

Aceasta ar putea conduce la pierderea a cel puţin 1.000 de posturi din învăţământ la nivelul provinciei.

Criticii programei de educaţie sexuală spun că aceasta violează inocenţa copiilor promovând agresiv învăţături ofensive din punct de vedere moral şi periculoase din punct de vedere fiziologic.

La clasa întâi copiii sunt învăţaţi ce înseamnă relaţiile sexuale consensuale, la clasa a treia ce este homosexualitatea, în clasa a şasea li se vorbeşte despre masturbare, iar într-a şaptea despre sexul oral şi anal. Elevii de clasa a opta trebuie să aibă un „plan sexual”, iar de la două sexe biologice programa ajunge la şase „genuri”.

O mulţime de părinţi şi-au mutat deja copii la şcoli religioase sau i-au înrolat în învăţământul de la distanţă (homeschooling).

Opoziţia a fost puternică şi bine organizată, în Alianţa Canadiană a Familiilor, o organizaţie formată din 25 de asociaţii de părinţi. Părinţii îngrijoraţi au făcut marşuri şi mitinguri, petiţii şi lobby pe lângă şcoli, adunări la care se striga de duduiau pereţii: „We say no! We say no!” („Spunem NU!”). Părinţii nu şi-au mai trimis copiii la şcoală timp de o săptămână ca o grevă-protest şi au încercat de nenumărate ori să vorbească cu premierul despre problema lor.

Cu toate acestea, premierul Kathleen Wynne, lesbiană declarată, i-a acuzat de homofobie, cu toate că oponenţii spun că au votat cu partidul liberal, pe care ea îl reprezintă, nu cu cel conservator.

Însă premierul a aprobat finanţarea de la buget a unui program de promovare a respectivei curicule de educaţie sexuală şia pretins că toţi oponenţii acesteia sunt „homofobi”, „ignoranţi” şi „pioni” într-un complot conservator „abject”.

Preluare de pe Știri pentru Viață

Interviu cu Alexandra Nadane, Preşedinta Studenţi pentru viaţă: „Se spune că oamenii își găsesc o cauză pentru care să lupte, însă în situația mea aș spune că ea m-a găsit pe mine”

Foto: Dinu Savopol Photography

Alexandra Nadane are 22 ani și este studentă la Facultatea de Comunicare și Relații Publice ( SNSPA) din București și Președinte al Asociației „Studenți pentru viață”. Mai multe detalii legate de activitățile realizate de Alexandra, de care noi, românii trebuie să fim mândri, vom afla din următorul material.

– Bună ziua Alexandra și îți mulțumesc că ai acceptat să ne acorzi acest interviu.

– Bună ziua! Vă mulțumesc și eu pentru invitație și vă felicit pentru inițiativa de a promova viața printre românii din diaspora și nu numai.

– Aș dori să ne dai câteva detalii despre felul în care a început proiectul „Studenți pentru viață” și care sunt principiile care stau la baza acestuia.

Se spune adeseori că oamenii își găsesc o cauză pentru care să lupte sau o vocație, însă în situația mea aș putea spune că ea m-a găsit pe mine. Totul a început în urmă cu 6 ani. Aveam 16 ani, eram elevă și, la fel ca mulți adolescenți de vârsta mea, îmi plăcea să mă implic în diferite activități de voluntariat. În acea perioadă eram coordonator media într-o organizație umanitară și într-o zi am primit un mail de la o tânără de 24 de ani, care spunea că este însărcinată și că are nevoie de ajutor, deoarece părinții o presează să facă avort și o amenință că o vor da afară din casă în cazul în care va păstra copilul. Era un apel disperat, chiar ea spunea că e o ultimă șansă pentru viața acelui copil și că nu mai are puterea de a merge mai departe în lipsa unui sprijin. Am arătat mailul superiorilor mei, iar răspunsul a fost că nu îi interesează și că nu e treaba lor. După discuția cu aceștia, am mai citit odată mailul și mi-am dat seama că nu pot să îl închid și să merg mai departe, am simțit că trebuie să fac ceva pentru această tânără. Am sunat-o și am stabilit o întâlnire în următoarele ore. Înainte să o sun m-am gândit că nu știu cum să o ajut și nici ce ar trebui să îi spun, era și prima dată când mă loveam de o astfel de situație, dar am zis, totuși, să mă văd cu ea, așa, ca să știe că îi sunt alături.

Ne-am întâlnit și singurul lucru pe care am putut să i-l spun a fost: „Fii puternică, porți o viață în interiorul tău. Ai curajul să mergi mai departe, indiferent de presiunile care vin de la ceilalți. Eu îți voi fi alături și te voi sprijini de acum încolo, poți să mă consideri sora ta”. A fost un moment emoționant și pentru ea și pentru mine. Ea s-a liniștit că a găsit o persoană care să o asculte și să o sprijine, iar eu m-am bucurat că am putut să îi fiu de ajutor. Stând de vorbă, mi-a trecut prin minte gândul că, dacă va ajunge acasă, presiunile părinților vor continua și lucrurile vor ajunge iarăși în același punct, prin urmare i-am spus: „Vin cu tine acasă să vorbesc cu părinții tăi”. Ea s-a bucurat, pentru că era foarte neliniștită gândindu-se că iarăși se va lovi de atitudinea lor negativă. Când am ajuns la ea acasă am făcut cunoștință cu părinții, iar ei au început să îmi spună dintr-o dată toate motivele pentru care acel copil nu merită să trăiască: lipsa unei locuințe, lipsa banilor, a alimentelor, lipsa unui serviciu pentru tatăl copilului, lipsa banilor pentru controale, investigații medicale și tot ce necesita dezvoltarea sarcinii și nașterea. Era așa, un fel de asalt. Peste tot se auzeau motive care justificau presiunile. Până la urmă i-am oprit și i-am rugat să punem toate problemele existente pe hârtie. După ce s-a făcut acest lucru, am luat hârtia și le-am zis că eu o să îi ajut să își rezolve toate aceste probleme. Din fericire, ei m-au crezut, deși eu n-aveam nicio idee despre cum aș putea să fac asta, mai ales că situația mea financiară nu era una deosebită, iar părinții mei n-aveau idee despre ce promisiuni fac eu în acel moment. Discuția s-a încheiat pașnic, într-o notă foarte optimistă. Ei au început să se pregătească sufletește de venirea pe lume a copilului, eu am plecat acasă cu lista și o poză cu ei. Când am ajuns acasă am început să mă gândesc ce aș putea face eu cu acea listă. Mi-a venit ideea salvatoare de a scrie o poveste despre această tânără și de a o posta pe internet, împreună cu numărul de telefon, deși nu știam dacă va citi sau nu cineva acel mesaj.

A doua zi am primit un telefon de la o doamnă, care mi-a spus că a citit anunțul și ar vrea să asigure costurile pentru investigațiile medicale (tânăra nu avea asigurare de sănătate), apoi cei din cadrul organizației în care făceam voluntariat s-au decis să o sprijine lunar cu un pachet de alimente, după care au început să apară diferite persoane sau organizații care să îi sprijine. Acum tânăra este căsătorită cu tatăl copilului și au împreună 3 copii. Pentru mine, acel moment a însemnat o schimbare foarte mare. Mi-am dat seama că implicarea în salvarea vieții acestor copii este cea mai frumoasă formă de voluntariat pe care o poate face cineva. Prin urmare, am renunțat la toate activitățile de voluntariat pe care le făceam și m-am gândit să merg pe această direcție.

Inițial nu prea știam ce ar trebui să fac, dar, scriind articole de informare pentru viață, am primit într-o zi vreo 20 de mesaje de la tinere din diverse colțuri ale țării, toate cu un conținut asemănător: „Bună ziua, mă cheamă X, sunt din orașul Y, am rămas însărcinată, prietenul mă amenință că mă părăsește dacă nu fac avort, iar părinții îmi spun că dacă voi păstra copilul mă vor da afară din casă. Vă rog să mă ajutați”.

În momentul acela am realizat că femeile aflate în criză de sarcină au nevoie de încurajare și de informare, însă acestea două nu sunt suficiente și că este mare nevoie de sprijin concret. Așa a apărut în anul 2013 Asociația Studenți pentru viață, o asociație studențească înființată cu scopul de a oferi sprijin tinerelor și adolescentelor aflate în situații de criză și de a pregăti, de a forma și informa tinerii pentru viață, pentru familie și pentru integrare socială.

– Ai întâmpinat multe obstacole în realizarea acestui proiect? Ce te motivează să continui, chiar și atunci când lucrurile nu sunt întotdeauna roz?

– Desigur că există obstacole la tot pasul, nu e deloc ușor și se întâmplă asta din două mari motive. Primul este legat de faptul că majoritatea femeilor nu își doresc cu adevărat să facă avort: circa 85% dintre ele sunt presate de către partener, soț, familie sau alte persoane din jur să facă avort împotriva voinței lor, iar presiunile ajung până la situații de violență gravă. De exemplu, am avut o tânără din Brașov care ne-a cerut ajutorul. Era într-o relație de concubinaj cu un militar, iar acesta a ajuns să o bată cu picioarele în burtă pentru a-i provoca avortul și, cu toate că am încercat să îi oferim sprijin, a ajuns să facă avort pentru că frica a biruit. Astfel de situații grave sunt frecvente, iar încercarea noastră de a sprijini femeile care trec prin astfel de momente este dificilă, uneori siguranța noastră fizică este pusă în pericol. În al doilea rând există obstacole pentru că în societate nu există o cultură care să promoveze și să protejeze viața. De multe ori ne ascundem în spatele indiferenței spunând că este decizia femeii, iar alteori pur și simplu spunem că nu e treaba noastră. O consecință a indiferenței noastre este faptul că femeia ajunge să considere avortul singura soluție. De exemplu, a ajuns la noi o femeie de 35 de ani, care spunea că a făcut 6 avorturi cu același partener și că regretă foarte mult. Vorbind cu ea ne-a spus că i-ar fi păstrat pe toți cei 6 copii, chiar dacă nu era căsătorită cu acel bărbat, chiar dacă el era de altă naționalitate și locuiau într-o țară străină, însă indiferența lui, faptul că i-a spus: „Descurcă-te singură” și faptul că s-a simțit lipsită de orice sprijin au determinat-o să facă 6 avorturi.

Cea mai puternică motivație este bucuria pe care o ai atunci când sprijini femeile aflate în astfel de situații și când știi că ai participat la schimbarea și salvarea unor vieți, iar asta îți dă puterea să mergi mai departe.

– Știu că voi ați organizat și „Marșul pentru viață” de pe 21 martie (a.c.) la București. A decurs conform așteptărilor?

– Pe 21 martie a avut loc Marșul pentru viață cu tema „Fiecare viață este un dar”. Evenimentul s-a desfășurat în 77 de orașe din România și Republica Moldova, au fost mii de oameni din toate orașele care au ieșit pe stradă în aceeași zi să transmită un mesaj puternic de sprijin pentru viață. Gestul lor a avut un impact pozitiv în spațiul public în ce privește conștientizarea faptului că fiecare viață este un dar, că viața unui copil cu dizabilități este la fel de importantă ca viața unui om de știință sau ca viața oricăruia dintre noi. Pe 21 martie este și Ziua Mondială a Sindromului Down și, având în vedere că la nivelul Uniunii Europene 96% dintre copiii diagnosticați intrauterin cu probabilitatea de a avea acest sindrom sunt avortați doar pe acest criteriu, am încercat să atragem atenția că acest lucru este nefiresc și este împotriva umanității. Copii diagnosticați cu Sindrom Down sunt copii extraordinari, care pot face multe lucruri dacă sunt încurajați și sprijiniți. Cu ocazia Marșului pentru viață noi am încercat să promovăm poveștile lor. Aici puteți citi o mărturie emoționantă a unui tată care a vrut să își avorteze fetița cu Sindrom Down, despre cum s-a schimbat viața familiei de când s-a născut copilul și despre bucuria pe care le-a adus-o acest copil.

Ne-am bucurat de faptul că mulți oameni au sprijinit acest demers și sperăm ca la anul să crească numărul de localități în care se organizează Marșul pentru viață sau alte activități de informare pentru viață. Marșul pentru viață este pentru fiecare dintre noi o ocazie excelentă de a ieși din spațiul indiferenței și de a sprijini viața.

– Problema avortului în România, rămâne un subiect destul de controversat, cu păreri pro și contra, iar statisticile arată niște rezultate greu de imaginat. Cum le putem ajuta pe tinerele fete din ziua de azi, să nu mai recurgă la un asemenea gest?

– Dacă tot vorbiți de statistici, aș vrea să vă dau câteva cifre. Din 1958 până în 2012, în România s-au făcut 21.739.412 de avorturi, cu precizarea că avorturile efectuate în clinicile particulare nu sunt raportate, deci nu sunt incluse în statistici, prin urmare, la acest număr se adaugă avorturile făcute în clinicile particulare, a căror număr este necunoscut. De asemenea, cred că la numărul real al avorturilor în România ar trebuie adăugat numărul de avorturi pe care îl fac românii în străinătate, despre care nu am citit niciodată măcar vreo estimare; oricum, având în vedere că sunt plecați în străinătate în general persoane active, cred că acest număr este, la rândul său, uriaș.

Aș vrea să mai precizez un aspect mai puțin cunoscut legat de avort în perioada comunistă. Între anii 1967-1989, în perioada în care avortul a fost restricționat prin celebrul decret 770/1966, în România s-au făcut 6.549.823 de avorturi legale – nu vorbesc despre avorturile ilegale, care nu au fost cuprinse în statisticile oficiale.

Din cauza faptului că din societate lipsește o cultură a vieții, iar informarea legată de această problemă, despre cauze, efecte și soluții este extrem de redusă, se întâmplă de multe ori ca în momentul în care cineva aduce în discuție problema avortului și a consecințelor acestuia asupra femeii, a copilului și a familiei să fie imediat acuzat că dorește să se întoarcă la comunism sau că promovează interzicerea avortului. Puțini oameni își dau seama că în timpul comunismului nu a existat un interes real pentru sprijinirea și protejarea femeilor și a copiilor, pentru viața lor, ci necesitatea forței de muncă pentru realizarea planurilor dictaturii comuniste a determinat apariția acestui decret. Avortul a fost legalizat în România în anul 1958, în perioada Gheorghe Gheorghiu Dej, deci tot de către comuniști, iar faptul că existau o serie de posibilități prin care femeile puteau face avort arată că nu viața femeii sau a copilului era importantă. De exemplu, dacă mama avea deja 4 copii putea face avort în mod legal. În plus, un aspect prea puțin cunoscut este acela că doctorii ginecologi erau obligați să facă avorturi, nu puteau refuza pe motive de conștiință avorturile la cerere, deci cele fără specificații medicale – iar aceasta spune mult despre adevărata atitudine a regimului comunist față de valoarea și demnitatea vieții umane. Pentru a înțelege și mai clar că restricționarea avortului nu este corelată cu ideologia comunistă, avem exemplu primului stat care a legalizat avortului în istorie, URSS, în 1920, de către comuniștii conduși de Lenin. De altfel, o altă țară comunistă, China, urmând același principiu al reglementării forțate a natalității pentru îndeplinirea dezideratelor de stat a introdus în 1979, și menține și în prezent, politica copilului unic, în cadrul căreia se fac circa 10.000.000 de avorturi forțate anual.

Dincolo de aspectele legate de statistici, cam 80-85% dintre femei sunt presate să facă avort de către partener, soț, părinți, familie sau alte persoane din jur. Din cauza acestui lucru, de cele mai multe ori avortul nu este decizia femeii, ci ea este obligată să se conformeze acestor presiuni, în caz contrar rămânând fără sprijin sau chiar pe drumuri. Prin urmare, demersul de sprijinire a femeilor aflate în situații de criză este foarte important și fiecare dintre noi ne putem implica, fie cu o vorbă bună, fie cu o încurajare, fie cu sprijin moral, material, fiecare cu ce putem, important este să le fim alături și să nu ne ascundem în spatele indiferenței. Pe site-ul www.studentipentruviata.ro găsiți datele noastre de contact și modalitățile prin care puteți ajuta.

– Pe lângă faptul că ești președintele unei asociații și te ocupi cu foarte multe acte de voluntariat, întâi de toate ești tânără. Povestește-ne despre o zi din viața ta. Ce face Alexandra într-o zi obișnuită, atunci când nu pune bazele unui proiect?

– Am o viață obișnuită, la fel ca mulți tineri din generația mea. În primul rând am bucuria faptului că am alături prieteni și oameni dragi care au aceleași preocupări și încercăm întotdeauna să ne gândim la lucruri constructive pe care le putem face împreună. A fi pentru viață nu e doar o activitate de voluntariat, e un mod de viață, care se regăsește și în relațiile personale cu oamenii, în discuțiile cu prietenii sau în alte lucruri pe care încerc să le fac. Pe lângă voluntariat îmi place să fac lucruri care să îi aducă pe oameni împreună, chiar dacă asta înseamnă un meci de volei, o ieșire pe munte sau o plimbare în parc. Cred că este foarte important ca tinerii să își găsească prieteni cu care să împărtășească aceleași idei, pentru că așa se pot lega multe lucruri frumoase, care să pună în practică talentele și capacitatea fiecăruia de a face ceva.

– Spune-ne, te rog, câteva cuvinte și despre revista „Pentru viață” .

– Până în acest moment au apărut 4 numere din revista pentru viață și fiecare dintre ele a avut o temă: „Iubește-i pe amândoi”, în primăvara anului 2013, „Adopția, o alegere nobilă”, în primăvara anului 2014, „Bărbatul și femeia, egali și complementari” în toamna anului 2014 și „Fiecare viață este un dar” în primăvara anului 2015. Le găsiți pe toate pe site-ul nostru, www.studentipentruviata.ro. Revista a apărut dintr-o nevoie de informare. Vorbind cu oamenii ne-am dat seama că foarte multe lucruri nu se știu, iar lipsa de cunoaștere a problemei determină lipsa de atitudine și conduce la decizii greșite, motiv pentru care ne-am gândit că trebuie să facem ceva și așa a început apariția revistei „Pentru viață”. Este un format simplu, A4, de 12 sau 14 pagini și fiecare număr a fost distribuit în zeci de mii de exemplare. Au fost multe persoane în situații de criză, care au ajuns la noi prin intermediul revistei și ne-au cerut sprijinul, la fel cum au fost persoane care și-au schimbat părerea după ce au citit mărturiile și articolele din revistă. Cu această ocazie aș vrea să-i îndemn pe cei care pot da o mărturie să își găsească curajul și să povestească experiența prin care au trecut pentru că astfel de mărturii sunt foarte importante pentru femeile care se află într-o situație de criză și nu știu ce să facă. Mărturiile se pot trimite pe adresa asociației: studentipentruviata@gmail.com.

– Care sunt planurile tale de viitor? După ce vei termina facultatea, spre exemplu, ce-ți dorești să faci mai departe?

– Am convingerea interioară că n-aș putea să fac altceva decât ceea ce fac acum. Sunt mii de femei și copii din România care au nevoie de sprijinul nostru, care au nevoie de programe care să le vină în ajutor, mai ales că în țara noastră nu există o strategie publică de sprijin pentru femeile aflate în situații de criză de sarcină, care trec prin momentele dificile, descrise mai sus. Prin urmare, efortul fiecăruia dintre noi este extrem de important și poate contribui în mod pozitiv la schimbarea vieților acestor persoane și la salvarea copiilor. Îmi doresc să termin ceea ce mi-am propus să fac pe plan educațional și să folosesc cunoștințele și competențele obținute în dezvoltarea unor programe care să vină în sprijinul femeilor aflate în situații de criză, să îmbunătățească situația lor și să sporească conștientizarea în spațiul public în legătură cu problematica vieții.

– Care a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl faci, pentru a ajunge aici?

– Depinde cu ce comparăm. Dacă comparăm greutatea lucrurilor prin care trecem noi cu dorința ca totul să fie ușor, să nu existe nicio problemă și totul să meargă mereu bine, atunci foarte multe lucruri sunt grele, dar dacă facem comparația între greutățile pe care le întâmpinăm noi și greutățile, abuzurile și presiunile de care se lovesc mii de femei aflate în situații de criză sau cu jertfa unor oameni care și-au dat și viața pentru salvarea celorlalți, atunci nimic nu e greu. De exemplu, Măriuca Zaharia a fost o fetiță care s-a născut în satul Răzoare, în regiunea Moldovei. În anul 1919, când ea avea 12 ani, frontul a ajuns în dreptul satului ei și acolo a avut loc o grea bătălie între armata română și armata germană. S-a întâmplat ca armata română să instaleze un post de observație tocmai în nucul din grădina bunicului ei, Ion Zaharia. Un soldat stătea mereu ascuns între ramurile nucului și supraveghea prin binoclu mișcările armatei germane. Soldatul transmitea tot ce vedea sergentului, care stătea la rădăcina nucului, iar acesta transmitea mai departe ceea ce văzuse. În a zecea zi de luptă, soldații germani au descoperit observatorul din nuc și au început să îl bombardeze, iar o schijă l-a atins pe soldatul observator și l-a ucis. Măriuca, fără să stea pe gânduri, s-a urcat în nuc în locul soldatului observator și a început să transmită și să dea indicații esențiale armatei române. În scurt timp armata română a reușit să contraatace și să îndepărteze armata germană, însă, la un moment dat, un soldat german a observat-o pe Măriuca și a tras, iar glonțul a lovit-o în piept și a ucis-o. Măriuca a îndeplinit o misiune eroică și este singurul copil îngropat în Mausoleul de la Mărășești. Datorită jertfei ei, asaltul armatei germane nu a mai continuat. Nu putem să nu ne întrebăm ce avea Măriuca: putere nu avea, arme nu avea, capacități ieșite din comun nu știm să fi avut, însă a avut foarte mult curaj și dorința de a-și ajuta semenii, iar asta a ajutat-o să meargă până la capăt. Și nouă, de multe ori, ni se pare că e greu să ajutăm, că nu avem ce ne trebuie, însă avem nevoie doar de curaj și de dorința de a sprijini.

Dincolo de asta, da, uneori trebuie să renunți la anumite lucruri legate de propriul confort și să te gândești mai mult la ceilalți, să dăruiești mai mult. Alteori este greu că oamenii nu te înțeleg, nu sprijină astfel de inițiative sau că te privesc în mod negativ pentru că ai ales să faci asta, dar trebuie să îți găsești forța de a merge mai departe.

– Te-ai gândit vreodată să pleci în străinătate? Ce te-a reținut să rămâi și să desfășori activități aici în România?

– Nu numai că m-am gândit, dar am avut și câteva ocazii. Foarte mulți prieteni și colegi au plecat la studii și nu odată mi-au zis: „Hai cu noi”, dar n-am putut. Nu m-a lăsat inima să plec. Nu se compară sentimentul și bucuria pe care le am când sunt în țară cu momentele în care plec pentru scurt timp în străinătate. Acasă sunt părinții, bunicii, strămoșii, locurile în care m-am născut, oamenii dragi, tradițiile și credința acestui popor, de care eu nu pot să mă despart, indiferent de oportunitățile și avantajele pe care le-aș avea în străinătate. În respect foarte mult pe românii din diaspora, chiar le-am zis prietenilor mei că, din când în când, ar trebui să mai transmitem un gând bun și o rugăciune, pentru că nu e deloc ușor să fii plecat din țară. Fiecare are greutăți, probleme, momente în care simte că nu mai poate, iar la asta se adaugă dorul de casă și de cei dragi.

Cred că nu e rău ca oamenii să plece să facă studii, să aprofundeze anumite domenii sau să se dezvolte, însă este foarte necesar să se întoarcă acasă. Societatea are multe probleme pe care le știm cu toții, dar ele nu se pot schimba fără efortul celor plecați. Am făcut odată un bilanț și mi-am dat seama că cei mai capabili și inteligenți colegi și prieteni, care ar fi putut schimba ceva aici sunt plecați din țară, de aceea consider că întoarcerea e esențială și pentru noi și pentru ceilalți. Desigur, veți spune că în România nu ești la fel de bine primit, că eforturile nu sunt recunoscute la fel, că salariile nu sunt atât de mari, însă schimbările în bine nu se produc fără jertfă. Trebuie să ne propunem să depășim aceste probleme și, în ciuda ostilităților, să avem curajul să facem ceva în țară, iar acest lucru va influența în bine viitorul societății și al copiilor noștri. Și am sentimentul că prea puțini dintre românii plecați în străinătate reușesc, pe termen lung, să se împlinească așa cum ar fi putut să o facă în România…

– Eu te-am cunoscut în tabăra de voluntariat „Împreună pentru copiii de la Valea Plopului”, unde împreună cu asociația „Studenți pentru viață” și alte filiale ASCOR, ai făcut parte din organizare. Acolo, pe lângă proiectele pe care le desfășurai împreună cu Pr. Nicolae Tănase, te ocupai și de activitățile din tabără. Când obosește Alexandra? Dar, cel mai important, cum își încarcă Alexandra „bateriile”?

– Obosesc repede când sunt multe de făcut, dar mai ales când nu dorm când trebuie. Pentru ca lucrurile să meargă bine, e nevoie de un echilibru în toate. Bateriile se încarcă și în urma acestor activități, pentru că orice ajutor pe care îl oferi aduce multă bucurie și împlinire, iar acestea reprezintă o puternică motivație pentru a merge mai departe. În rest, avem o țară frumoasă și sunt multe locuri în care putem regăsi liniștea și firescul, departe de zgomotul marilor orașe. Însă, până la urmă, cred că puterea de a face binele vine de la Dumnezeu.

– Acum pe final, te-aș ruga să le transmiți un mesaj elevilor, studenților, tinerilor dar și cititorilor noștri de peste hotare.

– Sprijinirea femeilor aflate în criză de sarcină și salvarea vieții copiilor depinde de fiecare dintre noi. E suficient să privim cu atenție la ce se întâmplă în jur și în scurt timp vom descoperi o rudă, o prietenă, o colegă de serviciu sau de facultate care trece printr-o astfel de situație și are nevoie de ajutor. Hai să ne oprim și să îi fim alături, să nu trecem mai departe ignorând situația. Și chiar dacă nu avem pe cineva apropiat, sunt mii de femei care trec prin astfel de momente, iar unele dintre ele ajung la Asociația Studenți pentru viață și solicită ajutor. Puteți sprijini aceste femei prin intermediul asociației noastre, puteți să le trimiteți un mesaj de încurajare, puteți să le sprijiniți material pe parcursul sarcinii, să ne trimiteți mărturiile voastre sau să faceți voluntariat pentru viață acolo unde sunteți, să scrieți articole de opinie, să faceți traduceri, să distribuiți materiale de informare pe contul vostru de Facebook, orice efort care sprijină îmbunătățirea situației este binevenit.

Și nu în ultimul rând aveți grijă la alegerile pe care le faceți în viață. De multe ori, atunci când o tânără rămâne însărcinată în mod neașteptat, are impresia că lumea se prăbușește peste ea și că tot viitorul ei se va schimba în rău, motiv pentru care ajunge să considere avortul o soluție, dar lucrurile nu stau deloc așa. Atunci când o femeie alege viața spre binele ei și al copilului, efectele pozitive nu vor întârzia să apară. Anul trecut a ajuns la noi o tânără din Suceava, însărcinată în 7 luni, care fusese părăsită de prieten pentru că nu a dorit să facă avort, iar părinții erau din alt oraș și nu știau că fiica lor este însărcinată. Noi am încercat să-i oferim sprijinul de care avea nevoie, ei îi era foarte teamă de ce vor zice părinții, iar într-o zi, când era aproape să nască, mama ei s-a hotărât să-i facă o vizită și a aflat de sarcină. S-a bucurat pentru fiica ei și a rămas cu ea să o ajute în primele luni de după naștere. După ce a născut și s-a întors acasă, prietenul ei care o părăsise a venit și și-a cerut iertare pentru gestul lui și a cerut-o în căsătorie.

– Îți mulțumesc frumos pentru interviul acordat și sper să ne revedem curând în noile proiecte în care vom colabora. A fost o onoare pentru mine să îmi acorzi acest interviu, iar România, DA – avem studenți cu care trebuie să ne mândrim. Avem studenți care coordonează și desfășoară activități, asociații și fac un BINE țării.

Vă mulțumesc și eu pentru ocazia de a transmite un mesaj românilor din diaspora și vă felicit pentru entuziasmul cu care promovați viața.

Sursa: Agenţia de Presă Aşii Români

Preluat de pe Știri pentru Viață

Marea Britanie: Copiii care critică homosexualitatea la școală vor declanșa alerta de «extremism»

Aceasta ar putea fi o consecință a uneia din noile directive ale guvernului britanic, menite să prevină terorismul islamic, conform declarațiilor Ministrului Educației, Nicky Morgan. Astfel, copiii care ar califica homosexualitatea drept «rea» sau «greșită» ar indica profesorilor «radicalizarea» respectivilor elevi.

Directivele menționate se adaugă recentelor declarații ale Primului Ministru, David Cameron, care asigura că Marea Britanie trebuie să fie «intolerantă la adresa intoleranței», motiv pentru care se evită menționarea copiilor musulmani sau proveniți din comunități predominant musulmane.

Creștinii conservatori britanici, care denunță activ pericolele la care sunt supuși copiii primind o educație tradițională în privința homosexualității, au acum un motiv în plus pentru a ridica garda.

Temerile lor nu sunt deloc nefondate: două școli creștine au fost deja calificate cu «insuficient» în lumina exigențelor testului Valori britanice, realizat de guvern în scopul evaluării indicilor de promovare a democrației, toleranței și statului de drept.

Cât despre aplicarea efectivă a directivei, purtătorul de cuvânt al Ministrului Educației afirmă că profesorii au destulă experiență pentru aceasta: «Profesorii lucrează cu tinerii permanent și avem încredere în capacitatea lor de a-i deosebi pe aceia care exprimă o opinie de conștiință de cei intoleranți, plini de aversiune sau cu vederi extremiste».

Nefăcând niciun fel de referire la religie, mai adaugă: «Aceasta nu poate și nu trebuie să împiedice discutarea multor subiecte la școală, oferind elevilor un spațiu sigur unde să se poată dezvolta, explora credințe și ideologii și să se pregătească în mod corect pentru viața într-o Mare Britanie modernă.»

Remarcăm aici o temă dragă ideologiei secularizante, a rupturii de credințele și culturile tradiționale, unde școala devine un vector fundamental pentru separarea intelectuală, în acest caz, a copiilor de mediul familial tradițional.

În privința condamnării homosexualității, se vor urmări «schimbările de comportament» și afirmațiile copiilor, care trebuie să se simtă liberi să se exprime numai până la un anumit punct, a explicat Nicky Morgan pentru BBC.

Pentru Andrea Williams, directoarea Christian Legal Centre, pericolul supravegherii este evident. «Numeroase familii consideră căsătoria ca fiind posibilă exclusiv între un bărbat și o femeie. Vor fi aceste familii considerate în mod oficial suspecte și denunțate la poliție? Ne aflăm în pragul unei noi ere sinistre a poliției gândirii în școlile noastre.»

Traducere și adaptare de Florea Ana, după un articol de Anne Dolhein

Preluare de pe Știri pentru viață

Fii bărbat! (Nu doar creier și mușchi)

Ce mai înseamnă astăzi virilitatea? Cum să ne educăm băieții să devină bărbați? Întrebări delicate: să îndrăznim totuși să le discutăm.

Ce înseamnă „să fii bărbat”?

Este întrebarea care însuflețește un nou documentar, intitulat The Mask you live in (Masca sub care trăiești), de Jennifer Siebel Newsom. Pe pagina dedicată reportajului, putem citi:

„În Statele Unite cercetările arată că, prin comparație cu fetele, băieții sunt mai înclinați să fie diagnosticați cu tulburări de personalitate, să aibă nevoie de tratamente stimulatoare, să se confrunte cu eșecul școlar, să consume alcool, să comită o crimă violentă și/sau să își pună capăt zilelor. Noul film documentar al lui Jennifer Newsom, „The mask you live in”, ne adresează întrebarea: cum se face că societatea nostră a dat-o în bară în ceea ce privește educația băieților?”

Subiect amplu, la care filmul dă un răspuns elegant: Jennifer Newsom încearcă să transmită că noi am aderat la un fals ideal al masculinității, în care virilitatea înseamnă: femei, bere, mașini, bricolaj, sport, mușchi, ba chiar apatie intelectuală și emoțională. Vedem toate aceste stereotipuri perpetuate prin comedii lascive, spoturi publicitare pentru bere și alte serii televizate, în care glumele se raportează mereu la atributele bărbatului: un insensibil și un ignorant troglodit.

Dar iată că Jennifer Newsom abordează foarte bine acest subiect: documentarul său reușește să înlocuiască o virilitate deformată cu alta. În realitate, „a fi bărbat” nu se rezumă la imaginea virilității prezentate mai sus. De ce? Nu pentru că femeile, berea, mașinile, bricolajul, sportul sau musculatura ar fi rele în sine. Sunt lucruri pe care bărbații le iubesc, și pe bună dreptate.

Contrar imaginii prezentate mai sus, însă la fel de evidentă cu prima, apare o alta – un stereotip pe care-l găsim adesea în cultură – și care nu corespunde nici atât virilității autentice: tipul de bărbat plin de mușchi, fără nimic în cap. Cealaltă categorie de bărbați, pe care o întâlnim la fel de frecvent – personajele din seria The Big Bang Theory îmi vin acum în minte – care au tot ce le trebuie în cap, dar sunt zero la capitolul mușchi. Doar cu cei de teapa lor sunt de acord când vine vorba de metodele prin care poți fi curtenitor; apatia specifică lor este apatia fizică. In numele salvării spiritului, ei ocolesc berea și sportul. Sunt inteligenți, vigilenți, drăguți și maturi din punct de vedere emoțional. Dar, asemenea fantomelor carteziene, spiritul lor bântuie un corp maladiv și fragil.

Rădăcina comună, din care derivă problema celor două imagini ale virilității – și care este una din cheile ce va permite reconectarea capului cu brațele – este apatia.

Brett McKay, autorul blogului The Art of Manliness (Arta virilității), intră în miezul problemei:

„Ideea de a crea The Art of Manliness mi-a venit în timp ce răsfoiam, într-o librărie, revistele pentru bărbați. Mi s-a părut că, pe zi ce trece, e tot mai multă degradare în conținutul acestora, tot mai multe articole despre sex și despre cum să faci pătrățele pe abdomen. La asta să se rezume „bărbăția”? Si, privind în jurul meu, am avut impresia că mulți dintre bărbății de vârsta mea se fereau de asumarea responsabilității și refuzau să crească. Își pierduseră încrederea, concentrarea, aptitudinile și virtuțile ce-i caracterizau pe bărbați în trecut și păreau puțin pierduți. Mișcarea feministă a realizat lucruri importante, dar i-a făcut pe bărbați să devină confuzi și dezorientați în privința rolului lor, ori să se rușineze de virtuțile virilității; și-apoi, mulți bărbați au crescut sub influența educației paterne. Toate acestea dau naștere unei generații în derivă, oscilând între bărbatul respectabil și bărbatul împlinit.”

Observați că McKay nu vrea să elimine lucrurile „tipic” masculine din blogul său. Dar ne pune întrebarea: „asta să fie totul?”

Ceea ce este natural la bărbați nu ar trebui să fie o sursă de rușine. Însă am putea să ne reorientăm către adevărata noastră natură: responsabilitate, integritate, virtute. Aceste calități hrănesc sufletele fraților, taților – și nu sexul, sportul, fizica sau filosofia. A face, a gândi, a simți – toate sunt importante. Dar trebuie văzute prin prisma binelui. La urma urmei, ceea ce vrem noi, în calitate de bărbați, contează cel mai mult.

Această lecție am învățat-o de la tatăl meu, prin exemplul propriei sale vieți: Într-o zi, se antrena ridicând 160 kg, a doua zi discuta despre viața și opera lui Dostoievsky. Într-o seară își încuraja echipa preferată de hokey, iar în următoarea dansa cu soția sa și o ținea de mână. Nu era perfect – și niciun bărbat nu este. Dar în tot ceea ce făcea, cu trupul și cu sufletul, căuta partea bună și fugea de ceea ce considera rău. La rândul său, avea un exemplu de viață: fratele său mai mare, director de școală, interesat de teologie și de filmele străine, făcuse armata la marină. Chiar și acum, la 74 de ani, nu ați vrea să-l enervați!

Crescând, mi-am dat seama că acești oameni erau curajoşi, fără să exagereze. Perspicace, fără să aibă o inteligență sclipitoare. Acești bărbați aveau un cap, o inimă și brațe puternice: erau bărbați plini de virtute.

Cu toate că reportajul “The mask you live in” lansează o provocare națională, adevărul este că educația băieților nu ne reușește pentru că nu le dăm exemple bune de virilitate, la care să se poată raporta – o virilitate care să nu promoveze doar mintea sau doar mușchii, ci să le facă pe ambele să dezvolte ceva mai măreț.

Sursă: www.aleteia.org

Trad. din limba franceză, Roxana Vlad

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Cum să te apropii mai mult de copilul tău / Sfaturi pentru părinţi

foto: www.freedigitalphotos.net

Fiecare om își construiește viața, ghidându-se după anumite valori și principii pe care el însuși le alege. Când devenim părinți, astfel de lucruri se dovedesc a avea o deosebită influență asupra comunicării noastre cu copiii. Ce fel de principii sunt acestea, cum ne influențează viața și cum acționează în relația cu copilul? 

Săptămâna trecută, într-o zi oarecare, Yael, mama Lenorei, o fetiță de 5 ani și jumătate, muncea din greu la desertul pe care se gândise să-l ofere oaspeților. În timp ce gătea, i-a dat fiicei sale să guste o prăjiturică. Peste câteva minute, Yael a observat că mai dispăruse încă o prăjiturică din tavă. A întrebat-o pe Lenora dacă nu cumva a luat ea acea prăjitură. Fata a răspuns că nu. Supărându-se de-ndată, Yael a certat-o foarte tare și i-a spus că ceea ce a făcut a dezamăgit-o foarte rău, deoarece a mințit. Lenora s-a supărat și ea și, plângând, a fugit în camera ei. 

După ceva timp de la acest incident, Yael îi povestea unei prietene că, din punctul ei de vedere, în educația copiilor, cele mai importante două lucruri sunt: sinceritatea și respectul. Iar ca urmare a combinării lor reiese că un comportament sincer e acela prin care fiecare îl respectă pe celălalt. 

Să fii părinte e o sarcină destul de grea, care implică multe lucruri, fiind o sarcină mereu în schimbare, mereu mai solicitantă. Copiii cresc, iar odată cu ei cresc și problemele noastre. Adesea, părinții simt că se pierd în căutările căii celei mai bune pentru educația copilului, mai ales când vine vorba despre copiii cu probleme de învățare sau cu sindromul atenției deficitare. 

În multe dintre situații, când părinților le e greu să ia o decizie, cauza constă în conflictul dintre principiile si valorile pe care ei le consideră importante, așa cum am văzut în cazul relației dintre Yael si Lenora. De asemenea, în multe alte situații, părinții acționează fără să-și măsoare propriile intenții. 

Sistemul nostru de valori depinde de cultura în care trăim: fiecare societate este bazată pe idei și norme de comportament, valabile pentru toți și care se transmit din generație în generație. Valorile înrădăcinate într-o anumită cultură stabilesc ceea ce este moral sau imoral, ceea ce se cuvine și ce nu, ceea ce este corect și ce nu este corect. Aceste principii ne conduc modul în care ne comportăm și ne ajută să alegem modul în care să acționăm în diferite situații.

Când alegem între două variante de comportament, provocate de două sisteme de valori diferite, oricare dintre variante pe care am refuza-o va fi strâns legată de refuzul unuia dintre aceste sisteme. 

Nevoia de a alege o singură variantă din două, știind că acestea au la bază aceleași principii, îi creează părintelui un conflict interior. De exemplu, când mama îi spune fiului să meargă să-și facă temele imediat după ce se întoarce de la școala, provoacă un conflict. Pe de o parte, ea se gândește la responsabilitatea ei de părinte și la viitorul copilului ei. Pentru ea e foarte important ca el să aibă rezultate bune, să deprindă abilități și calități, care să îl ajute în viață. Dar pe de altă parte, ea nu se gândește la empatia cu fiul său și la libertatea acestuia de a alege. 

Una dintre mame povestește: „Când îi dau voie fiicei mele să meargă la culcare când vrea ea, îmi arăt răbdarea, înțelegerea și o atitudine calmă față de ea, îi recunosc libertatea de a alege. Cu toate astea, înțeleg destul de bine că încalcă ora de culcare și că nu va mai dormi cât trebuie ca să se trezească devreme pentru școală și să fie astfel atentă și receptivă la ore. În plus, simt că pun prea mult accent pe autoritatea mea de părinte.” 

Pentru a ajunge la o înțelegere între ceea ce e important pentru părinți și ceea ce e important pentru copii e nevoie să creăm condițiile unui dialog deschis. Prin discuțiile cu copilul, părinții vor putea să înțeleagă ce lucruri și ce idei consideră el ca fiind utile pentru el și cum se reflectă asupra comportamentului său. Trebuie să se lămurească și după ce principii se ghidează ei, ca părinți, și de ce le consideră importante. Într-o astfel de discuție se poate da dovadă, prin exemplul propriilor părinți, de respect reciproc și de o iubire sinceră, care să construiască poduri peste toate neînțelegerile și să stabilească un contact puternic și pozitiv între părinți și copil. 

Sursa: www.matrony.ru 

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Emanuel Vârdol 

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com 

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici. 

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.