Naşterea
după trup a Sfântului Dimitrie cel Nou şi naşterea întru
Hristos, cea din apă şi din Duh, s-au petrecut într-un sat la sud
de Dunăre, cu denumirea voievodală românească de Basarabi, care
se găseşte la 2-3 kilometri depărtare de cetatea Rusciuc. Părinţii
Sfântului Dimitrie erau ortodocşi, de origine valahi (români) şi
se îndeletniceau cu agricultura şi cu creşterea vitelor.
Deşi
nu s-au păstrat prea multe mărturii scrise, în legătură cu data
exactă a binecuvântatei sale naşteri, din tradiţia rămasă, atât
în nordul cât şi în sudul Dunării, se crede că Sfântul
Dimitrie ar fi văzut lumina zilei pe timpul binecredincioşilor
împăraţi Petru şi Ioniţă Asan (1). De asemenea, peste tot în
însemnările cele puţine şi foarte generale despre el, se spune că
tânărul Dimitrie a fost întâi păstor şi pe urmă a devenit
călugăr.
Păscând
oile şi vitele satului pe colinele preafrumoase şi binecuvântate
din preajma Dunării şi pe văile râului Lom, precum odinioară
Iacob păştea turmele unchiului său Laban, Sfântul Dimitrie, în
faptul dimineţii, în crugul zilei şi în serile înstelate, avea
timpul necesar să încerce înţelegerea tainică a cuvântului
Sfintei Scripturi, care zice: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi
facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1) Trăirea în
sânul naturii, cu ochii concentraţi mereu la podoabele de zi şi de
noapte ale cerului, l-a ajutat pe tânărul Dimitrie să iubească pe
Făcătorul luminilor, din tăria cea de sus, şi pe Înnoitorul
neîntrecut al frumuseţilor celor de pe pământ. Licăritul
stelelor îi grăia despre strălucirile în care vieţuiesc acum cei
ce întru virtuţi s-au nevoit pe pământ, iar gingăşia florilor
şi pârga holdelor i-au vădit roadă nepieritoare a trăirii în
Hristos (2).
Ascultarea
de evlavioşii săi părinţi i-a fost tânărului Dimitrie întâia
roadă a trăirii duhovniceşti în faţa Părintelui ceresc, Tatăl
tuturor oamenilor, întâia smerenie a vieţii sale în faţa
Dătătorului de viaţă. Drumul bisericii în Duminici şi sărbători
l-a învăţat statornicia pe căile Domnului, iar învăţăturile
sfinte primite aici l-au îndrumat către Cuvântul cel dintru
început, întru care, vieţuind, viaţa pururea stătătoare
dobândim. Setea după apa sfinţitoare a Evangheliei i-a purtat
paşii spre Izvorul cel nesecat, care este Hristos Domnul, iar foamea
după pâinea cea cerească l-a călăuzit spre mana cea de sus, din
care mâncând nu mai flămânzeşti niciodată (Ioan 6,48-56).
Prin
viaţa cea cu totul îmbunătăţită trăită în mijlocul ispitelor
din lume, Cuviosul Dimitrie a reuşit să se izbăvească de multe
înclinări spre rău şi, asemenea unui viteaz ostaş al lui
Hristos, încerca zi şi noapte să alerge spre luptele duhovniceşti
cele mai anevoioase. Dedându-se pe sine postului aspru, privegherii
şi rugăciunilor de toată noaptea, sporea întru acestea cu smerita
cugetare şi cu dragostea de Dumnezeu.
Fiind
încă păstor al vitelor din satul său natal şi ducând o viaţă
model de curăţie, rugăciune şi smerenie, dar năzuind mereu spre
acea trăire închinată numai lui Dumnezeu prin renunţare la
grijile vieţii şi prin cugetare permanentă la cele înalte,
Atotţiitorul, Care cunoaşte adâncurile gândurilor şi aspiraţiile
fiinţei noastre, l-a îndrumat pe tânărul Dimitrie către oameni
îmbunătăţiţi, care se nevoiau cu trăirea „îngerească”
(monahală). De la ei a aflat că, în afară de viaţa creştină
obişnuită, mai există în Biserică o cale, retrasă de lume, o
binecuvântată şcoală a sfinţeniei creştine, trăită din
primele zile ale creştinismului de marii Părinţi ai pustiei, care
şi-au închinat, acolo, toată fiinţa lor lui Hristos. Din acel
ceas, pe măsura creşterii cu vârsta şi cu duhul înţelepciunii
şi al evlaviei, sporea în sufletul Sfântului Dimitrie şi dorul
după viaţa monahală, cu toate că era conştient de asprimea şi
mulţimea nevoinţelor cerute de acest mod de viaţă: sfinţenia
vieţii (fecioria), ascultarea (smerenia) şi sărăcia.
Drept
aceea, atunci când focul dragostei duhovniceşti şi chemarea cea de
sus l-au înaripat către înalta trăire cu Dumnezeu, după chipul
cel îngeresc, alesul Lui, Dimitrie, a părăsit totul: părinţi,
fraţi, avere şi, „luându-şi crucea”, a pornit să urmeze pe
Domnul Iisus, după sfatul sfânt al Evangheliei (Luca 9, 23).
Nu
putem afirma cu certitudine unde a început viaţa monahală a
Cuviosului Dimitrie. Sunt păreri că el ar fi dus întâi un trai
singuratic şi de aceea s-ar fi retras într-o peşteră ce se afla
în apropierea satului Basarabi, pe o creastă de stâncă
prăpăstioasă, la poalele căreia murmurau tainic şuvoaiele râului
Lom (3).
Luând
însă în consideraţie faptul că în prima jumătate a veacului al
XIII-lea, când atât pe teritoriul Bulgariei de azi, cât şi în
Ţările Române, exista o viaţă monahală destul de bine
organizată, este foarte probabil că Părintele nostru Dimitrie cel
Nou şi-a închinat tinereţea, la început, într-o comunitate
monahală mai bine cunoscută. Este cazul cu mănăstirea rupestră
de la Basarabi, existentă în Dobrogea noastră străveche, pe malul
drept al Dunării, deci în Sciţia Mică (în preajma localităţii
numite azi Murfatlar), unde se crede că firul trăirii mănăstireşti
a continuat să existe acolo până târziu, după invazia turcilor.
Poate că şi supranumele de Basarabov (din Basarabi) i s-a dat
pentru că el s-a nevoit în comunitatea monahală de aici. Astfel de
numiri, care au în vedere locul de nevoinţă, se întâlnesc şi în
cazul altor distinşi trăitori ai vieţii noastre monahale: Evloghie
de la Râmeţ, Nicodim de la Tismana, Daniil (Sihastrul) de la
Voroneţ, Paisie de la Neamţu, Calinic de la Cernica, Ioan Iacob de
la Hozeva (Ţara Sfântă). Desigur că toţi aceştia s-au născut
în alte localităţi. Deci marii monahi s-au distins şi au rămas
cunoscuţi în Biserică nu prin numele sau originea locului de
naştere pământească, ci prin locul unde şi-au închinat viaţa
Domnului.
Pelerinii
de azi care merg cu metanie la peştera Sfântul Dimitrie, urcând
nişte scări săpate în stâncă dreaptă, greu îşi închipuie
cum izbutea el să ajungă la sălaşul de nevoinţe în timpul
petrecerii sale aici. Căci pe atunci aceste scări nu existau, ele
fiind scobite în peretele stâncii de către urmaşii întru
pustnicie ai Sfântului Dimitrie, şi sunt întărite cu odgoane de
fier, pentru sprijinirea celor ce râvnesc să ajungă la peştera
aceasta.
Învăluită
în taină ne-a rămas şi durata petrecerii Sfântului Dimitrie din
Basarabi în singurătatea acestei peşteri. Nu avem ştiri sigure
nici despre chipul nevoinţelor sale, despre modul agonisirii celor
necesare pentru traiul său ca om, despre data trecerii lui din viaţa
pământească la cele veşnice, despre locul mormântului său sau
despre cei care l-au petrecut pe ultimul său drum.
Din
unele însemnări foarte sumare despre petrecerea sa duhovnicească
în general, înţelegem că, încă din timpul vieţii în sânul
familiei, el trăia clipe de înălţare sufletească, chiar atunci
când se îndeletnicea cu smerita ascultare de păstor, în mijlocul
naturii.
Cât
de mult iubea frumuseţile naturii şi câtă milă şi gingăşie
purta în suflet, se poate constata din următorul fapt, petrecut cu
totul întâmplător într-un anumit moment din viaţa sa:
conducându-şi cirezile de vite la un râu să le adape, i s-a
întâmplat să calce pe cuibul unei păsărele ce se afla ascuns în
iarbă şi i-a omorât toţi puişorii. Condamnând singur această
neatenţie, iar întâmplarea socotind-o crimă împotriva vieţii,
cuviosul a fost cuprins de mare durere şi a vărsat multe lacrimi de
pocăinţă. De aceea el a luat o hotărâre aspră împotriva sa
însuşi: piciorul care a strivit puişorii din cuib trebuie
canonisit cu grea pedeapsă. Şi astfel, timp de trei ani, a umblat
desculţ cu acel picior. Vara sângera, lovindu-se şi rănindu-se de
pietre şi spini, iar iarna degera chinuindu-l cumplit. Numai după
această grea canonisire, Cuviosul Dimitrie şi-a ispăşit greşeala
şi a putut să-şi împace cugetul în faţa lui Dumnezeu.
Se
înţelegere de la sine că Sfântul Dimitrie, având curăţia
minţii sensibilitatea cugetului mereu îndreptate spre cele înalte,
lăsând grijile lumii şi închinându-şi întreaga sa fiinţă
Domnului, odată cu primirea schismei monahale a lepădat de la sine
toate lucrurile şi preocupările lumii acesteia: şi pe cele simţite
şi pe cele gândite. Iar, după cuvântul apostolului, socotindu-se
pe sine că este „răstignit” faţă de lume (Gal. 6, 14), tindea
la cele dinainte (spirituale), să ajungă „la ţintă, la răsplata
chemării de sus, a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus” (Filip. 3,
14).
Fiind
cu totul liber de cele ale lumii, ca un viteaz adevărat, a început
luptele cele mai înalte duhovniceşti, după modelul marilor
trăitori ai vieţii pustniceşti, şi s-a dat pe sine la post, la
culcările pe jos, la smerita cugetare, la dragostea fierbinte faţă
de Dumnezeu şi faţă de semenii săi, la întreaga înţelepciune
şi la păzirea inimii, de unde se naşte curăţia minţii, şi la
toate faptele bune monahiceşti.
Despre
ostenelile pustniceşti ale cuviosului Dimitrie şi despre înalta sa
trăire duhovnicească, după retragerea din mijlocul lumii, vorbeşte
o cântare de laudă orânduită de Sfânta noastră Biserică întru
cinstea alesului lui Dumnezeu: „Ca un înger pe pământ viaţa ta
ţi-ai săvârşit, în post şi rugăciune ziua şi noaptea
petrecând, ca să înfrângi pornirea ispitelor cu care te-ai
luptat, ca un ostaş adevărat al lui Dumnezeu, a Cărui voie ai
împlinit-o din tinereţe, Dimitrie, şi toate întunecime le-ai
socotit. Pentru aceasta şi noi cu credinţă te lăudăm şi te
slăvim” (Minei, la 27 octombrie).
Prin
omorârea patimilor de fiecare zi, care înclină firea omenească
spre cele de jos, prin ridicarea „privirii la cele înalte”,
Sfântul Dimitrie a ajuns la desăvârşire, la cunoaşterea tainelor
lui Dumnezeu şi la unirea cu Hristos, de care se bucură aleşii Săi
şi către care suntem chemaţi să alergăm şi să ne împărtăşim
şi noi toţi. De aceea, o altă cântare bisericească, închinată
sfântului în aduce laude ca acestea: „Cu nebiruită vitejie,
Cuvioase Părinte Dimitrie, şi cu preaînaltă înţelepciune
luptându-te împotriva patimilor şi, toată deşertăciunea urând,
nicidecum nu a putut vicleanul vrăjmaş să te înşele, ca oarecând
pe strămoşi, prin gustarea celor oprite sau cu ridicarea firii
împotriva Ziditorului; ci cu amărăciunea înfrânării, ca o
preadulce desfătare petrecându-ţi toată viaţa, desăvârşită
smerenie ai câştigat... Dar Domnul, Cel ce preamăreşte pe
slujitorii Săi, te-a descoperit ca pe o comoară izvorâtoare de
tămăduiri, tuturor celor ce pătimesc”.
Viaţa
şi nevoinţele Sfântului Dimitrie cel Nou au rămas pildă şi
dreptar de aur pentru credincioşii care însetează după
împărtăşirea cu roua duhovnicească şi flămânzesc de mana
harului, după dulceaţa faptelor bune, după înţelepciunea cea de
sus, după dobândirea bogăţiei nepieritoare a vieţii veşnice.
Din ostenelile, luptele, izbânzile şi agonisita cununei celei
pururea neveştejite a Cuviosului Dimitrie cel Nou, învăţăm care
sunt armele duhovniceşti ale slujitorului lui Hristos şi care este
armura credinţei şi a plinirilor în care trebuie să se
împlătoşeze el, spre a dobândi chemarea de fiu al lui Dumnezeu şi
de moştenitor al împărăţiei cerurilor. Fiind mereu conştient că
„lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci
împotriva începătoriilor, împotriva stapâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efes. 6, 12), Sfântul
Dimitrie a dus cu bărbăţie această luptă, în toate
împrejurările din viaţa sa, până la capăt. Având mijlocul său
„încins cu adevărul” şi fiind „îmbrăcat cu platoşa
dreptăţii”, iar picioarele „încălţate” şi „gata spre
propovăduirea Evangheliei păcii” şi peste toate fiind asigurat
cu „coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui
Dumnezeu” (Efes. 6, 14-18), el răspundea cu întreaga sa fiinţă
la lucrarea harului, priveghind şi rugându-se neîncetat pentru
sine, în Biserica Domnului din care se trăgea, şi pentru toţi
oamenii, până la sfârşitul vieţii sale.
Ascultarea
de poruncile lui Dumnezeu şi de învăţătura Bisericii lui
Hristos, împletită cu smerita cugetare, a fost întâia treaptă pe
scara urcuşului către desăvârşirea duhovnicească pentru Sfântul
Dimitrie. Luându-şi crucea şi dorind să urmeze pe Domnul, Care
„S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte”
(Filip. 2, 8), de lumina cea neapropiată s-a împărtăşit.
Având
în acelaşi timp grija permanentă de a nu supăra pe Dumnezeu prin
delăsarea simţurilor în mrejele ademenitoare ale plăcerilor,
Cuviosul Dimitrie şi-a cultivat trezvia minţii şi a purtat
agonisita Duhului, stingând văpăile cărnii. Această „frică”,
adică dragostea de Dumnezeu, îl întărea la săvârşirea celor
plăcute Lui şi făceai să se reverse asupra sa, încă de când se
nevoia în această viaţă, bucuria slavei celei în veci
stătătoare.
Dragostea,
„care toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte,
toate le rabdă... şi care nu cade niciodată” (I Cor. 30, 7);
răbdarea care e cumpăna dreptei-chibzuinţe creştine şi miezul
tuturor virtuţilor, căci: „Cel ce va răbda până la sfârşit,
acela se va mântui”, spune Mântuitorul (Matei, 10, 22);
blândeţea, care aduce pacea cu sine însuşi, pacea cu Dumnezeu şi
pacea cu toţi oamenii, care înnobilează smerenia inimii şi
revarsă odihnă peste sufletele încercate; adevărul care ne
conduce spre adevărata libertate, la lumina cunoştinţei, şi
sfinţenia vieţii, precum şi alte virtuţi care au împodobit viaţa
Sfântului Dimitrie, - împletite toate cu acea revărsare a
darurilor Sfântului Duh asupra fiinţei sale -, l-au ajutat să
ajungă la unitatea credinţei, la starea bărbatului desăvârşit,
la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, către care năzuiesc
toţi cei plăcuţi lui Dumnezeu.
Ajungând
Sfântul Dimitrie la binecuvântate bătrâneţi şi fiind împodobit
cu atâtea virtuţi ale trăirii creştine, înflorite în liniştea
pustiei, dar apropiate de Dumnezeu şi de sfinţii Săi, care l-au
ajutat să învingă toate ispitele venite de la fire şi de la
diavol, a sosit şi vremea trecerii sale la cele veşnice. Şi, prin
descoperire dumnezeiască, cunoscându-şi de mai înainte sfârşitul,
după ce s-a aşezat între doua lespezi de piatră, pe ţărmul
râului Lom, înconjurat fiind în chip nevăzut doar de sfinţii
îngeri, şi-a încredinţat în pace sufletul său lui Dumnezeu (4).
Şi trecând multă vreme, au venit apele Lomului în care s-au
pornit lemnele şi pietrele de prin preajmă, făcând să cadă în
apă şi cele două pietre între care erau adăpostite moaştele
Sfântului Dimitrie. Fiind acoperite de nisip şi de prundiş,
moaştele au rămas mult timp neştiute în albia râului, dar şi
neatinse de stricăciune, pentru ca să fie scoase la lumină în
chip minunat mult mai târziu. Trimiţând Dumnezeu pe îngerul Său,
care s-a arătat în chipul cuviosului, în vis, unei copile ce
suferea de un duh al neputinţei, i-a zis: „Dacă mă vor scoate
părinţii tăi din apă, - arătându-i şi locul -, eu te voi
vindeca pe tine”. Şi sculându-se copila aceea a spus părinţilor
visul pe care l-a avut. Atunci, adunându-se preoţi şi popor mult,
s-au dus cu toţii la locul unde zăceau moaştele sfântului. Aici
adeseori se arăta o lumină, socotită de cei care o vedeau a fi o
licărire de comoară ascunsă. Şi căutând cu stăruinţă, au
aflat cinstitele moaşte ale Sfântului Dimitrie, neatinse, în
adâncul prundişului din albia acelui râu şi le-au scos întregi,
strălucind cu adevărat ca o comoară.
Aceste
fapte mai presus de fire petrecute cu Sfântul Dimitrie, după
trecerea sa din lumea noastră, adică descoperirea în chip minunat
a sfintelor sale moaşte şi păstrarea lor neatinsă de stricăciune,
de veacuri până astăzi, sunt mărturia revărsării Sfântului Duh
asupra sa. El l-a ridicat la treapta sfinţeniei la care poate ajunge
oricare credincios virtuos şi neîntrerupt înveşmântat în
respectarea poruncilor dumnezeieşti.
După
această minunată descoperire, cum era şi firesc, moaştele
Sfântului Dimitrie au fost duse cu cinste în biserica din satul său
natal - Basarabi. Fiind de faţă şi fetiţa căreia îi vorbise în
vis şi alţi bolnavi, care atingându-se cu credinţă şi evlavie
de trupul cel binecuvântat al cuviosului, s-au tămăduit toţi,
dând slavă lui Dumnezeu. Ei vedeau că puterea harului divin se
revarsă asupra aleşilor lui Dumnezeu, spre binele oamenilor, ca şi
în primele zile ale creştinismului, prin Domnul nostru Iisus
Hristos şi prin Sfinţii Apostoli.
Străbătând
vestea prin toate împrejurimile despre aflarea moaştelor Sfântului
Dimitrie cel Nou şi despre multele minuni ce se făceau prin el, un
voievod al Ţării Româneşti a trimis anume preoţi şi demnitari
să se intereseze de felul cum se păstrează şi se păzesc aceste
sfinte moaşte în localitatea Basarabi. Şi având în vedere
pericolul turcesc care ameninţa permanent starea creştinilor
subjugaţi, din sudul Dunării îndeosebi, domnitorul român a dat
poruncă să se zidească în acea localitate o frumoasă biserică,
pentru o mai mare asigurare şi purtare de grijă a lor. De fapt,
este lucru cunoscut că domnitorii şi credincioşii ortodocşi
români au făcut în decursul istoriei multe acte de binefacere, de
salvare şi de păstrare a nenumărate locaşuri sfinte din Balcani,
din Sfântul Munte Athos, din Antiohia, din Ierusalim, din Muntele
Sinai.
După
multe minuni, binefaceri şi binecuvântări revărsate asupra
binecredincioşilor, pe care Dumnezeu le săvârşea şi la moaştele
Sfântului Dimitrie, între anii 1769-1774, s-a mai întâmplat un
semn minunat. Fiind război între împărăţia Rusiei şi Poarta
Otomană, iar armatele ruseşti conduse de generalul Saltîkov au
ajuns la Dunăre şi apoi la localitatea Basarabi, unii
dreptcredincioşi s-au gândit să salveze această comoară
duhovnicească de furia distrugătoare a puhoiului turcesc. Generalul
rus a dat poruncă în grabă ca racla Sfântului Dimitrie cel Nou să
fie dusă în Rusia. Trecând cortegiul prin Ţara Românească şi
ajungând la Bucureşti, un creştin ortodox român, anume Hagi
Dimitrie, l-a rugat pe general să nu înstrăineze sfintele moaşte,
ci să le dăruiască românilor, având în vedere că Sfântul
Dimitrie este la origine valah (român) din sudul Dunării.
Învoindu-se la aceasta, el a luat totuşi mâna cea dreaptă a
sfântului şi a trimis-o la Kiev, unde se crede că se păstrează
şi astăzi în Lavra Pecersca.
Sfintele
moaşte au fost întâmpinate de toţi credincioşii bucureşteni cu
multă evlavie şi cu cinstea cuvenită, au fost aşezate în
catedrala mitropoliei Ţării Româneşti din Bucureşti, în zilele
Mitropolitului Grigorie. De atunci şi până astăzi, ele sunt
păstrate cu sfinţenie aici. Cuviosul Dimitrie cel Nou, ocrotitor al
Bucureştilor şi al Ţării Româneşti, a devenit astfel ajutător
în nevoi al tuturor celor ce îl cinstesc cu evlavie, cum s-a
dovedit şi pe meleagurile sale natale.
În
felul acesta s-au împlinit în mod evident acele laude închinate
lui: „Unde a prisosit smerenia şi nerăutatea, acolo şi lucrarea
darului dumnezeiesc s-a revărsat din belşug, că aflându-ţi inima
curată, Cuvioase Părinte, Dumnezeu S-a închipuit întru tine,
săvârşind fapte pe care înţelepciunea veacului acestuia nu poate
să le împlinească”.
Dar
nu numai acum câteva veacuri, sfintele sale moaşte au fost salvate
în chip minunat, ci şi în vremea mai nouă. În timpul primului
război mondial, când o bună parte din ţara noastră, inclusiv
capitala, era ocupată de armatele cotropitoare, care au încercat
să-i răpească racla din catedrala patriarhală, pentru a o
neguţători sau transporta la sud de Dunăre (5), sfântul a
mijlocit ca răufăcătorii să fie prinşi şi el să fie cinstit în
continuare în Bucureşti. De fapt, cine ar putea istorisi toate
binefacerile pe care Sfântul Dimitrie cel Nou, ca şi toţi sfinţii,
le revarsă cu dragoste asupra poporului binecredincios?
Luând
în seamă aceste daruri dumnezeieşti care lucrează în lume,
văzând minunile Cuviosului Dimitrie cel Nou şi facerile sale de
bine, - pe care le-a arătat şi le arată credincioşilor -, Sfânta
noastră Biserică îl socoteşte pe bună dreptate doctor iscusit al
bolnavilor, izbăvitor al celor chinuiţi de duhuri necurate,
întăritor al bătrânilor, învăţător al celor tineri,
mângâietor al celor întristaţi, grabnic ascultător al celor ce
se roagă, izbăvitor al celor ce sunt în primejdii, sprijinitorul
întregii creştinătăţi, precum şi ocrotitorul ţării noastre.
Arhim.
Dr. Chesarie Gheorghescu
1.
Ierom. Teofil Ionescu, Sfântul Dimitrie cel Nou, Bucureşti, 1926,
p. 53; Arhim. dr. Vasile Vasilache, Sfântul Dimitrie cel Nou -
Basarabov, în Prietenii lui Dumnezeu, Sfinţii, Bucureşti, 1946, p.
299.
2.
Arhid. Iordan Niculescu, Sfântul Cuvios Părinte Dimitrie cel Nou -
Basarabov, în „Glasul Bisericii”, XIV (1955), nr. 10-11, p. 609.
3.
Îndrumătorul pastoral, vol. II, Bucureşti, 1951, p. 327; Vieţile
Sfinţilor pe luna octombrie, Bucureşti, 1902, p. 730.
4.
Ierom. Teofil Ionescu, op. cit., p. 54. În legătură cu moartea
Sfântului Dimitrie mai există o însemnare, şi anume: sfântul ar
fi suferit o moarte năpraznică, fiind atacat de tâlhari, la locul
său de nevoinţe, şi apoi ar fi fost aruncat în apele Lomului,
care l-au purtat până la locul în care a fost descoperit mai
tîrziu (vezi Arhim. Iordan Niculescu, ibidem, p. 610).
5.
Ierom. Teofil Ionescu, op. cit., p. 34-42
Sursa:
Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători
ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p.
272-280, Sfântul Dimitrie cel Nou.
Preluat
de pe Sfinți Români
0 comments:
Trimiteți un comentariu