„Doamne, știu că exiști, salvează-mă încă o dată!”

Iată ce i s-a întâmplat unui biolog, acum ieromonahul Iacov, gruzinul. El s-a născut la Tbilisi, dar a învăţat la Moscova, la Universitate. Acolo şi-a susţinut şi teza de doctorat. În copilărie, desigur, ca orice gruzin, a fost botezat; sărbătorea Paştele cu bucurie, dar la biserică nu mergea, iar faţă de Dumnezeu avea o atitudine respectuoasă, însă distantă. Era biolog, iar în profesia lui predominau cultul ştiinţei, al raţiunii, al experimentului.

Odată, când a venit vorba despre Dumnezeu, i-a spus prietenului său biolog.

- Noi suntem din aceeaşi frământătură, din acelaşi aluat. Şi în ce credem? În experiment. Dacă cineva acum ar face un experiment care să dovedească existenţa Creatorului şi a Proniatorului, eu nu numai că voi crede, chiar voi intra în monahism.

Prietenul lui a început să-l intimideze, spunându-i că toate dovezile despre existenţa lui Dumnezeu sunt proporţionale cu mintea limitată a omului; de aceea, de ce să-L umilim pe Dumnezeu cu dovezi?

Iar gruzinul nostru i-a zis:

- Oricum, eu cred în legile fireşti ale naturii şi până când nu voi vedea o minune suprafirească, nu voi crede. Punct.

Au trecut doi ani, nu mai mult. Eroul nostru a zburat la o conferinţă în Tiblisi. Era iarnă, se întuneca devreme şi, deodată, în avion s-a întrerupt curentul. Totul era în beznă, se auzea doar huruitul motoarelor. Alături de el stătea un om guraliv, care-l sufoca cu anecdotele lui.

Una dintre anecdote suna astfel: „O corabie naviga pe mare, plină cu tot felul de oameni - membri ai guvernului, bogaţi, artişti, fotbalişti, ingineri etc. Şi, deodată, a început o furtună, iar corabia s-a scufundat. Şi astfel, murind, toţi s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi au început să-i vorbească prieteneşte, la unison: «Cum se face că am fost atât de mulţi şi ne-am înecat toţi, fără deosebire?». Iar El le-a răspuns: «Cum adică fără deosebire? Ştiţi de cât timp am vrut să vă adun pe toţi pe această corabie?»”.

Şi, deodată, s-a auzit ceva, un scârţâit ciudat, iar avionul parcă a început să se rupă în bucăţi, toţi ţipau şi asta este tot ce a reţinut biologul nostru puţin credincios: înlăuntrul lui parcă totul s-a rupt...

S-a trezit într-un scaun de avion, pe un morman imens de zăpadă. În jur erau doar munţi. Caucazul. Prima întrebare a fost: Unde este avionul? Un vis urât. Tot corpul îl durea. A încercat să se ridice, dar nu a putut. Apoi cu greu a înţeles că-l ţinea cureaua de siguranţă. A desfăcut-o şi a vrut să se ridice, când, deodată, a văzut că el de fapt stătea pe acel scaun pe o margine de stâncă, pe o platformă de numai trei pe trei metri şi nu avea practic unde să meargă.

În buzunarul interior de la sacou a găsit raportul pe care-l revăzuse în avion, până când se stinsese lumina. A scos o brichetă şi a dat foc foilor, în speranţa că va fi observat de vreun elicopter care-l va salva... Dar hârtia a ars imediat, mâinile îi erau atât de amorţite, încât nu simţea nimic. Bine că în avion fusese frig şi scosese la timp din geantă pătura pe care i-o dăduse pentru drum bunica lui, ca să se acopere cu ea. Căci i-o dăduse special pentru asta: „Când vei zbura la înălţime, i-a zis ea, va fi foarte frig, iar tu te vei înveli cu pătura şi vei aţipi, îţi va fi foarte bine!”.

Aşa şi-a ars el raportul foaie cu foaie şi nu s-a gândit nicio clipă ce va face mai departe... Atunci şi-a dat seama că avionul lui se prăbuşise! Căzuse... De la o înălţime de douăzeci de mii de metri! Căzuse şi se făcuse praf, nu mai rămăsese nimic din el. Toţi muriseră. Doar el era viu. Stătea pe scaun pe vârful unui munte, înfăşurat în pătura bunicii lui, semnalizând cu bricheta.

Se gândea că nu mai are nicio speranţă! Nu după legile fireşti. Cum era posibil ca el să se prăbuşească odată cu ceilalţi şi totuşi să fie încă viu? Se gândea că poate deja era mort şi stătea aşezat pe scaun, singur, în acel loc ciudat şi incredibil, în mijlocul acelor zăpezi pustii, unde nu călcase picior de om încă de la crearea lumii. Oare nu cumva era în iad? Da, chiar aşa a crezut.

Apoi şi-a dat seama că situaţia în care se afla sfida toate legile naturii şi ale ştiinţei. Şi dacă el trecuse printr-o asemenea catastrofă şi cu toate acestea era viu şi dacă avionul se prăbuşise, iar el supravieţuise, însemna că Dumnezeu există... Iar dacă el scăpase cu viată, Dumnezeu îl salvase. Iar dacă îl salvase Dumnezeu, nu o făcuse în zadar, ci pentru un motiv anume. Iar dacă era pentru un motiv anume, atunci, cu siguranţă, el urma să fie găsit repede, până când nu îngheţa complet. Iar după ce îl găseau, ar fi intrat în monahism, ca să-I slujească doar lui Dumnezeu, aşa cum promisese.

Atunci a ţipat în gura mare: „Doamne, salvează-mă încă o dată! Eu ştiu că Tu exişti! Salvează-mă, ca să-Ți pot sluji!”.

Aşa stătea el şi striga şi, în cele din urmă, a dat foc şi la ultima foaie, apoi a scos de sub el pătura, vrând să-i dea foc, chiar a încercat, dar a înţeles că nu avea să ardă, ci doar să mocnească lent. Şi, dintr-o dată, de după stâncă a apărut un elicopter şi el a început să fluture pătura cu toată forţa. Flutura pătura şi striga: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, miluieşte-mă!", până când a fost observat. Asta e tot.

Apoi a mers la o mănăstire îndepărtată şi a devenit ieromonahul Iacov. Acolo se roagă în fiecare zi pentru cei care au murit atunci în avion, mai ales pentru domnul care i-a spus ultima anecdotă. El nu a ştiut în acea ultimă clipă că, de fapt, profeţea cu un oarecare cinism sfârşitul tragic care se apropia.

(Olesea Nicolaeva, Focul din cer și alte povestiri, Editura Egumenița, Galați, 2013)

Sursa: Doxologia

Rod Dreher, scriitor din Philadelphia- de la romano-catolicism la ortodoxie/ Convertire

Am venit la ortodoxie în 2006 un om frânt. Am fost un practicant sincer și un romano-catolic convins mulți ani la rând, dar credința mea a fost zguduită în mare parte de ceea ce am descoperit lucrând ca reporter și investigând scandalul legat de abuzul sexual. Presupunerea mea dintotdeauna a fost că ale mele convingeri teologice mi-ar proteja miezul credinței de orice încercare, dar informațiile pe care le aveam și care mă chinuiau mi-au diminuat puterea de a crede în pretențiile de adevăr ecleziale ale Bisericii Romane. Pentru soția mea și pentru mine Protestantismul nu era o opțiune, dat fiind ceea ce cunoșteam despre istoria bisericii și date fiind convingerile noastre despre teologia sacramentală. Ne-a mai rămas Ortodoxia ca singur liman la care puteam trage în urma furtunii ce amenința să ne dărâme credința.

foto: Familia Ortodoxă

Adevărul este că tânjeam deja de o vreme după Ortodoxie din aceleași motive pentru care eu, ca tânăr, mi-am găsit calea în Catolicism. Mi s-a părut o stâncă de stabilitate într-o mare turbulență a relativismului și modernismului care acaparau creștinismul apusean. Și în vreme ce Biserica Catolică a dat la o parte atât de mult din moștenirea sa liturgică și artistică în violența Consiliului al doilea al Vaticanului, cea Ortodoxă și-a păstrat-o. Cu ceva ani înainte de a intra în Ortodoxie, eu și soția mea am vizitat niște prieteni ortodocși în parohia lor din Maryland. Ca niște catolici morali și conservatori în ceea ce privește ritualul liturgic ce era, am fost mișcați de ceea ce am văzut acolo și chiar invidioși. A trebuit să plecăm mai devreme și s-o pornim în grabă la drum pentru a ajunge către cea mai apropiată parohie catolică pentru a ne îndeplini îndatoririle duminicale. Contrastul dintre dezordonatele proceduri liturgice de la Doamna noastră de la Pizza Hut, biserica la care am reușit să ajungem, și ceea ce am văzut la parohia ortodoxă ne-a făcut să plângem. Dar urâțenia estetică, chiar și un simțământ de dezolare spirituală nu înlătura adevarul și noi știam că trebuie să stăm cu adevărul – și prin urmare cu Roma – în ciuda tuturor acestor lucruri.

Dacă Catolicismul în America ar fi fost sănătos poate că am fi putut sta mai tari în timpul proceselor de abuz sexual. Dar soția mea și cu mine ne îngrijoram deja de ceva vreme cum aveam să creștem copii creștini dată fiind lejeritatea învățăturii morale din parohiile catolice. Noi ne consideram „catolici ortodocși” însemnând că noi chiar credeam ceea ce Catolicismul spune și ne sârguiam să trăim după aceste învățături. Dădeam greș – toată lumea dă greș – dar ideea e că așteptam de la biserică să ne dea învățături morale limpezi și să ne ajute să ne trăim credința cu integritate și bucurie. Iată care era problema: este foarte puțină ortodoxie în Biserica Catolică din Statele Unite și, la nivel de parohie, aproape nici un fel de recunoaștere a conceptului de „credință dreaptă”. Nu era ca și când aș fi vrut să-i dau afară pe toți cei care nu se ridicau la înălțimea trăirii învățăturii catolice – ar fi trebuit să fiu primul căruia să-i fie arătată ușa dacă asta era cazul – doar că nu distingeam nicio direcție și nicio convingere reală că parohiile și comunitățile parohiale există pentru alt motiv decât acela de a ne complace într-o părută stare de bine. Deși atunci nu aveam un termen cu care să descriu situația, eram istovit până la pământ de acea formă artificială de creștinism pe care sociologul Christian Smith o numește „Deismul moralist terapeutic”. Eram atât de golit de deznădejde din pricina tuturor acestor lucruri ca și catolic încât atunci când au bătut acele vânturi tari legate de scandalurile privind abuzul sexual, structura credinței mele catolice nu a rezistat.

Spun toate astea nu pentru a discredita Biserica Romano-Catolică – pe care încă o iubesc și căreia nu-i pot fi suficient de recunoscător pentru faptul că m-a făcut să cunosc vechiul creștinism sacramental – ci pentru a înfățișa de ce Ortodoxia a fost atât de atractivă pentru mine. Când l-am intervievat pentru carte mea, „Crunchy Cons”, pe prietenul meu, Hugh O’Beirne, un convertit de la Catolicism la Ortodoxie, mi-a spus că pentru un catolic, istovit de războaiele culturale ce au loc înlăuntrul Catolicismului american, e o ușurare binecuvântată să afle că în Ortodoxie nu există astfel de „războaie”. Tipurile de probleme care separă multe alte biserici americane nu sunt nici pe departe atât de disputate în practica ortodoxă. Deși ar fi ridicol să pretindem că aceste conflicte nu există în parohiile ortodoxe, ele pur și simplu nu stârnesc asemenea vâlvă.

Și apoi mai este liturghia și muzica. Nimic nu este comparabil cu acestea în alte biserici. Este copleșitor de frumoasă și profundă și este în cea mai mare parte aceeași Sfântă Liturghie pe care Sfântul Ioan Chrisostom, patriarhul Constantinopolului din secolul cinci, a scris-o. Frumusețea acestei liturghii este de-a dreptul emoționantă și evlavia pe care o inspiră este întăritoare. Și deși duc dorul unor imnuri vechi cunoscute (în slujbele ortodoxe cântam psalmi și rugăciuni), sunt multe de spus pentru faptul că nu mai trebuie să rabd să ascult „On Eagle’s Wings” (Pe aripile vulturului) și alte imnuri specifice cultului Catolic american.

Principalul motiv pentru care Ortodoxia este atât de atractivă pentru convertiți, cel puțin pentru acest convertit, este seriozitatea cu care tratează păcatul. Nu vreau să spun că e o religie dură – e departe de așa ceva! – doar că Ortodoxia ia foarte în serios stricăciunea firii umane. Ortodoxia n-o să-ți spună că ești bine. De fapt, îți va cere să te numești pe tine așa cum Sfântul Pavel se numea, „cel mai mare dintre păcătoși.” Și Ortodoxia îți va spune Vestea cea Bună: că Hristos a murit și a înviat ca și tu să ai viață. Dar ca să ai viață, va trebui să mori ție iar și iar. Și că nu va fi fără durere, că nu poate fi, altfel nu va fi adevărat.

Din pricina tuturor acestora, în pofida frumuseții impresionante și a bogăției sărbătorilor, Ortodoxia este mult mai austeră și solicitantă decât majoritatea bisericilor creștine americane. Liturghiile lungi, desele rugăciuni, asprimea posturilor – toate solicită în mod serios credinciosul, în special americanii comozi din clasa de mijloc ca mine. Ne scot din noi înșine și ne cheamă la pocăință. Ortodoxia nu e interesată să ne facă să ne simțim confortabil în starea de păcătoșenie. Nu vrea nici mai mult nici mai puțin decât ca noi să devenim sfinți.

E obișnuit printre convertiții americani ca bărbații să fie mai întâi atrași de Ortodoxie și apoi ca soțiile lor să îi urmeze. Nu e greu de văzut de ce. Mulți bărbați sunt sătui de un creștinism ușurel, burghez care nu le cere prea mult. Bărbaților le plac provocările și chiar asta le oferă Ortodoxia.

Nu vă lăsați înșelați. Ortodoxia nu e, în adâncul ei, despre reguli și practici. Cu cât sporesc în ortodoxie cu atât mai clar îmi este că Ortodoxia este o cale. Nu este o instituție, un set de doctrine sau o colecție de ritualuri, deși le conține pe toate trei. Este mai degrabă o modalitate de a privi lumea și locul individului în lume și o traiectorie către sfințenie care este, în mod paradoxal, atât foarte veche cât și actuală, cel puțin pentru sensibilitățile apusene. Este calea către libertate.

Desigur, există posibilitatea să fie și viața parohială plictisitoare, mohorâtă în ortodoxia americană, cel mai adesea în parohiile mai vechi și care sunt orientate etnic, care se văd pe sine puțin mai mult decât comunitatea la rugăciune. Și pentru că bisericile ortodoxe sunt pline cu americani obișnuiți, sunt, de asemenea, pline cu probleme americane obișnuite. Oricine vine într-o biserică ortodoxă și se așteaptă la perfecțiune va fi dezamăgit. Ceea ce veți găsi este adevărul și frumusețea prezentate într-o formă care poate tăia respirația pentru americanul modern și o Cale veche fondată pe stabilitate doctrinară, realitate sacramentală și misticism creștin practic – un misticism care a fost marginalizată în mai toate celelalte biserici americane.

Am găsit în Ortodoxie ceea ce credeam că voi găsi când am devenit catolic. Sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat o a doua șansă în Ortodoxie și mi-a arătat Calea pe care am căutat-o toată viața mea. Când am venit la ușa bisericii pentru prima dată, un dezastru spiritual, credeam că nu voi putea să rabd aceste liturghii lungi, aceste rugăciuni intense, aceste prosternări, posturile aspre și – cum să mă exprim? – ciudățenia creștinismului ortodox într-un context american. Au trecut cinci ani și nu-mi pot imagina cum am putut trăi fără ele. Nu poți să intrii în Ortodoxie prin lectură. Trebuie să vii și să vezi.

Sursă: FamiliaOrtodoxă

Seminarul internaţional de Medicină și Teologie, Ediția a XIII-a Bistrița, 12-13 mai 2014

La Bistriţa se desfăşoară, în perioada 12-13 mai, cea de a XIII-a ediţie a Seminarului ortodox de medicină şi teologie, organizat de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului în colaborare cu Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai“, Protopopiatul Bistriţa, Societatea Română de Bioetică, Uniunea Medicală Balcanică din România, Asociaţia Medicală Română - filiala Bistriţa şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Bistriţa.

Luni, 12 mai 2014

SALA B

Orele 900 - 1100 - Conferinţe

I. Implicaţii bioetice în deciziile medicale, la începutul vieţii (tratamente inutile; recoltarea celulelor stem; prelevarea de ţesuturi şi organe de la minori etc.)

Forma de prezentare: comunicări

Moderatori: Vasile Astărăstoae, Maria Stamatin, Corinna Delkeskamp-Hayes

1.  Vasile Astărăstoae, UMF „Gr. T. Popa", Iaşi -Dreptul la viaţă - între tratamente inutile şi eutanasie economică

2.  Corinna Delkeskamp-Hayes, The International Society for the Philosophy of Medicine, Freigericht, Germania -Human dignity,autonomy and euthanasia for children: How the „sin of putting their offspring to death" is justified (Demnitatea umană, autonomia şi eutanasia pentru copii: cum este justificat „păcatul trimiterii la moarte a copilului lor")

3. Maria Stamatin, UMF „Gr. T. Popa", Iaşi - Tratamente inutile în neonatologie

4. Heinrich Schnatmann, Internationales Bildungs und Sozialwerk.e.V., Germania - Dreptatea distributivă şi a repartiţiei şi conceptul de alocare etică „justă" a resurselor umane

5. Maria Stamatin, UMF „Gr. T. Popa", Iaşi - Marketing-ul  începutului vieţii- un nou termen de părinte? 

6. Elena Toader,  UMF „Gr. T. Popa", Iaşi  -   Implicaţii etice privind  decizii medicale în indicaţii terapeutice neaprobate (terapia off-label) 

7. Smaranda Diaconescu, Claudia Olaru,  Gabriela Păduraru,  Anca Ignat, Gabriela Ciubotariu, A.M. Ciubara, V.V. Lupu, M. Burlea -  UMF „Gr. T. Popa", Iaşi : Explorarea invazivă a  tubului digestiv la copil şi necesitatea obţinerii  consimţământului  informat

8. Vasile Dron, Centrul împotriva  traficului de persoane,  Iaşi, ANITP-MAI - Donare-transplant,  între etică şi trafic de organe

9. Ioan Lucian Radu, Fac. de Teologie Ortodoxă,  Univ. „Al. I. Cuza", Iaşi

Roxana Necula, Fac. de Filosofie şi Ştiinte Social-Politice,  Univ. „Al. I. Cuza", Iaşi: Poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de cercetările efectuate cu celule stem

10. Carmen Radu, Serviciul Jud. de Medicină  Legală Bihor -  Celule stem - între  beneficii materiale  şi eficienţă biologică

11.  Ramona Jurcău,   UMF Cluj-Napoca

Ioana Jurcău,  Spit. Clinic de Copii Cluj-Napoca

Nicolae Colceriu,   USAMV Cluj-Napoca               

George Vithoulkas, Acad. Internaţională de  Homeopatie Clasică din Alonissos, Grecia:

Viziunea homeopatiei asupra vaccinării copiilor, de la practica medicală la publicaţiile PubMed

SALA B

Orele 1115 - 1300 - Conferinţe

I. Implicaţii bioetice în deciziile medicale, la începutul vieţii (tratamente inutile; recoltarea celulelor stem; prelevarea de ţesuturi şi organe de la minori etc.)

Forma de prezentare: comunicări

Moderatori: Beatrice Ioan, Silvia Maria Stoicescu, Silviu Morar

1.     Silvia Maria Stoicescu, Ramona Mohora, IOMC Polizu, Bucureşti  -    Mirajul beneficiului vital pe termen lung - risc pentru începutul vieţii?

2.     Beatrice Ioan, Maria Stamatin,  Bianca Hanganu, UMF „Gr.T.Popa", Iaşi  -  Tratamente inutile la începutul vieţii.  O perspectivă a medicilor neonatologi

3. Silviu Morar, Univ. „Lucian Blaga",  Fac. de Medicină,  „Victor Papilian", Sibiu -    Aspecte particulare ale consimţământului informat în cazul deciziilor medicale referitoare la minori

4.  Ştefan Iloaie, Fac. de Teologie Ortodoxă, UBB Cluj-Napoca - Embrionul - o persoană?

5.  Cucerea Manuela,  UMF Tg. Mureş  -    Aspecte etice în patologia malformativă severă

6.  Valeria Filip, Eugenia Macra,  Diana Vraci, Spit. Clinic Județean de Urgenţă Oradea - Diagnosticul prenatal - o dilemă etică pentru părinţi şi medici

7.   Ligia Blaga, Camelia Vidra,  Gabriela Abrudan,  Adriana Ciubotariu, Marta Mureşan, Spit. Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj - Aspecte etice în sindroamele plurimalformative / posibile cromozomopatii

8.   Maria Livia Ognean, Simona Kovacs, Oana Boantă,  Ecaterina Olariu, Spit. Clinic Judeţean de  Urgenţă Sibiu - Consimţământul informat în neonatologie - dificultăţi

9.   Adrian Sorin Crăciun, Amalia Stănescu, Spit. Cantacuzino Bucureşti - Aspecte etice în relaţia cu părinţii la transferul unui nou-născut în altă unitate spitalicească

10. Gabriela Olariu,  Mihaela Tunescu, Sebastian Olariu, Spit. Clinic Municipal Timişoara  - Limitele decizionale  terapeutice în terapia  intensivă neonatală, secundare orientării religioase a părinţilor

11. Bogdan Roşu, Alexandru Rusu,  Serviciul Judeţean de  Medicină Legală Bihor  - Probleme bioetice la prelevarea organelor pentru transplant în cazurile medico-legale cu suspiciunea de intoxicaţie acută cu substanţă necunoscută

Marţi, 13 mai 2014 

Orele 0900 - 0930 - Te Deum

Orele 0930 - 1130 - Conferinţe 

Influenţa valorilor creştine asupra bioeticii europeneForma de prezentare: comunicări

Moderatori: ÎPS Andrei Andreicuţ, Vasile Stanciu,

Vasile Astărăstoae, Ioan Chirilă

1.    Ioan Chirilă, Fac. de Teologie Ortodoxă,   UBB Cluj-Napoca                     

-    Psihanaliză şi Religie sau despre drumul de la ego la koinonia   

                    

2. Stelian Tofană, Fac. de Teologie Ortodoxă,  UBB Cluj-Napoca  

-    Ce înseamnă „Psihoterapia"  în lucrarea Bisericii? 

3.    Gheorghe Borcean, Vicepreşedinte Colegiul Medicilor din România

-    Influenţa valorilor creştine asupra bioeticii

4.    Ioan-Vasile Leb,  Fac. de Teologie Ortodoxă,  UBB Cluj-Napoca  

-    Reflecţii privind percepţia românilor în Europa contemporană 

5.    Nicolae Miu,  UMF „Iuliu Haţieganu",  Cluj-Napoca

 -    Psihoterapia traumei în practica pediatrică

6.    Ioan C. Teşu, Fac. de Teologie Ortodoxă  „D. Stăniloae", Iaşi 

-    Valoarea vindecătoare a cuvântului, în actul alinării suferinței umane 

7.    Gabriel Gârdan,  Fac. de Teologie Ortodoxă, UBB Cluj-Napoca

-    O lume în schimbare.  Contextul religios, social, politic şi economic al dezbaterilor bioetice actuale

Orele 1145 - 1230 - Masă rotundă: Psihoterapia traumei, consiliere pastorală, psihanaliză etc.

Moderator: Pavel Chirilă

Participă: Adrian Opre, Ilie Bădescu, Nicolae Feier, Sorin Lavric, Marian Croitoru

Orele 1230 - 1330 - Conferinţă Dan Puric - Portretul prigonitorului

Orele 1330 - 1430 - Micro-concert - Corul de cameră „Psalmodia Transylvanica", Dirijor Pr. Prof. Vasile Stanciu

Părintele Rafail Noica:Despre spovedanie și duhovnicie (1)

 

Duhovnicia este duh, şi „Duh este Dumnezeu”. Trebuie să găsim felul în care Dumnezeu acum poate să lucreze lucrarea de mântuire în fiecare suflet care vine către mine, păcătosul, şi pe care trebuie să-l aduc la Hristos.

De câţiva ani, mai ales de când sunt eu duhovnic, îmi vine gândul şi uimirea: de ce Dumnezeu a rânduit că mântuirea oamenilor să depindă de păcătoşi ca mine? Nu zic că altul este păcătos; mi-e ruşine să zic, şi totuşi ştim că nu este niciunul drept înaintea lui Dumnezeu. Şi ştiu că şi fraţii şi părinţii mei, mai buni ca mine, au totuşi conştiinţa păcatului. Fiindcă văd că şi cei mai mari sfinţi se numesc pe ei înşişi cei mai mari păcătoşi.

Deci, de ce şi cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoşilor prin alţi păcătoşi? Eu văd aici o taină mângâietoare, dacă Dumnezeu a îngăduit ca eu, păcătosul, să fiu duhovnic altora… Când nu eram duhovnic şi mă spovedeam la oricine, nu mă gândeam – m-a ajutat Dumnezeu şi am trăit ce spune Biserica – dacă e păcătos sau nu, dacă e vrednic sau nu. Aveam încredere; nu ştiu dacă mai mult în Dumnezeu decât în om, dar nici nu-mi puneam problema. Aveam încredere în duhovnicie şi mă spovedeam la duhovnic.

Acum este rândul meu, şi tremur: cum, mântuirea unui suflet depinde de mine? Şi atunci cum să fac să nu pierd un suflet pentru care S-a jertfit însuşi Dumnezeu? Mângâierea mea este că dacă Dumnezeu a rânduit că mântuirea omului păcătos să fie făcută prin păcătoşi, înseamnă că pot să zic: dar ce, păcătosul ăsta va fi împiedicat spre mântuire din cauza păcatului şi a neputinţei mele? Şi sfârşesc zicând: anatema gândului ăstuia! Erezie e gândul ăsta! Că altfel Dumnezeu nu ar fi făcut hirotonie şi hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu.

Deci, să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră este lucrare nu în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim aceasta mântuire înainte şi după toată lucrarea omenească.

Deci, puterea lui Dumnezeu trebuie să o căutăm şi să vină înainte de formarea şi experienţa noastră. Experienţa şi formarea noastră sunt bune pentru îmbogăţirea şi a noastră şi a Bisericii şi pentru multe lucruri, fiindcă omul este şi el împreună lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urma doar puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte, şi deci înainte de lucrarea omului şi, în sfârşit, după lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte şi prin mine pe cei care vin către mine.

Cum putem intra noi în posesia puterii lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita în lucrarea noastră? Nici nu ştiu cum să exprim lucrul acesta, dar înţelegeţi ce vreau să spun: adică să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul.

Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt foarte îndrăzneţ: „Să împlinesc ceea ce lipseşte jertfei lui Hristos”. Spre a nu face din duhovnicie o lucrare omenească, cred că noi, dacă vrem să fim astăzi duhovnici buni, trebuie să învăţăm taina rugăciunii. Prin rugăciune, să nu ne dezlipim de Dumnezeu; prin rugăciune, să primim în inimile noastre naşterea unui cuvânt. Adică Dumnezeu să nască în inimile noastre cuvânt pe care să îl dăm celui care îl caută – ori un cuvânt de îndrumare, dar chiar şi cuvântul de rugăciune, adică nu cuvânt omenesc. Sfântul Serafim spune – şi Sfântul Siluan, şi el spune – că „atunci când vorbeam omeneşte puteam greşi”. Şi Sfântul Siluan adăugă: „şi greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”, fiindcă, aşa cum vorbeam adineauri, ce este mântuirea omului: îndumnezeirea omului, mântuirea Adamului întreg în fiecare persoană care se mântuieşte.

Sfântul Siluan, într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (era o întrebare retorică): „Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi?” Şi Stratonic n-a ştiut să răspundă.

Iar Sfântul Siluan i-a spus: „Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, ci întotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul”.

Iată că, într-un fel, desăvârşirea – cel puţin la nivelul acesta -nu e aşa de grea. Nu noi trebuie să născocim desăvârşirea cuvântului, ci să o căutăm la Duhul. Spunând asta, chiar mă rog Domnului să ne dea El însuşi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar şi fiecărui creştin care vorbeşte cu un alt creştin, cuvânt de mântuire, fiindcă – şi acesta e un lucru important, cred – mântuirea nu este ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”; mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care s-a născut în lume; iar pentru fiecare suflet, alt cuvânt.

Vedeţi în Pateric cum vine un călugăr la un avva cutare şi cere cuvânt. Şi avva zice: „Păstrează-ţi chilia. Mănâncă, bea, dormi, fă tot ce vrei, dar nu ieşi din chilie”. Altul are aceeaşi căutare: „Cum să mă mântuiesc, avva?” Şi avva îi zice: „Păstrează postul până la ora 6:00”. Poate să iasă din chilie, poate să intre, să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva despre gânduri, altuia îi spune alt lucru… Şi, cum spunea părintele Sofronie, aici nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte; e vorba de o strategie duhovnicească, unde duhovnicul înţelege fiindcă Duhul îi naşte cuvântul în inimă şi înţelege că strategia, pentru omul acesta, este punctul acela. Întăreşte-ţi armata în punctul acela; dacă în punctul acela tu reuşeşti, în rest o să-ţi fie relativ uşor. Mântuirea îţi e deja asigurată.

Dacă toate punctele le întăreşti, dar acolo este o spărtură mare în peretele cetăţii tale şi o laşi liberă, pe acolo năvălesc armatele vrăjmaşului şi nimic n-ai făcut cu mântuirea ta. Deci, este vorba de a găsi care este acea gaură în perete pe unde pot năvăli armatele.De aceea e nevoie să intrăm în lucrarea lui Dumnezeu, să căutăm cuvânt dumnezeiesc. De toate este nevoie, şi de psihologie, şi de pregătire; dar atâta timp cât n-o avem, cu frică şi cu cutremur să căutăm ca Dumnezeu să nască în inimile noastre acel cuvânt de duh şi de adevăr.

(Cuvinte de folos rostite de Părintele Rafail Noica la mănăstirea Râmeţ, August, 1994: „Despre Duhovnicie şi Spovedanie”)

 

Sursă: rafailnoicawordpress.com

 

Jaroslav Pelikan: „Nu m-am convertit, ci am revenit la Ortodoxie!”

În data de 17 decembrie 1923 s-a născut în Ohio, în Statele Unite ale Americii, Jaroslav Pelikan într-o familie de creştini luterani, tatăl având origine slovacă, iar mama origine sârbească. Tatăl lui Jaroslav Pelikan a fost pastor în Biserica Luterană, iar bunicul din partea tatălui fusese chiar episcop în Biserica Luterană Slovacă din America.

Jaroslav Pelikan (1923-2006): „Care este diferenţa dintre Tradiţie şi tradiţionalism? Tradiţia este credinţa vie a celor care au adormit, iar tradiţionalismul este credinţa moartă a celor vii.”

Au rămas o mulţime de legende legate de precocitatea copilului Jaroslav Pelikan. Una dintre ele afirmă că la vârsta de trei ani, întrucât nu putea încă ţine în mână un stilou, fusese învăţat de mama sa să scrie la maşină. De asemenea, a demonstrat foarte de timpuriu o extraordinară capacitate de învăţare a limbilor străine, fapt datorat, se crede, mediului familial multicultural, cât şi studiului început foarte devreme. Abilitatea lingvistică îi va fi de un extraordinar folos în cariera aleasă, contribuind serios la titlul de cel mai proeminent istoric, din secolul al XX-lea, al învăţăturii creştine. Studiul său a îmbrăţişat nu doar istoria teologiei apusene – catolice sau protestante – aşa cum procedau cei din breasla sa, ci şi a celei ortodoxe, făcând cunoscută Ortodoxia în Apus, într-o manieră academică, credibilă.

În tinereţe, Jaroslav Pelikan a studiat intens pianul şi chiar a cochetat o perioadă cu ideea de a urma cariera de pianist.

O carieră ameţitoare

La doar 22 de ani obţine diploma de licenţă la Universitatea din Chicago. În 1962 este chemat de Universitatea Yale pentru a preda cursul de Istorie bisericească, iar zece ani mai târziu primeşte titlul de profesor emerit la aceeaşi universitate.

Inepuizabila energie şi calităţile extraordinare ale profesorului Pelikan l-au propulsat în numeroase funcţii de conducere, devenind una dintre cele mai vizibile personalităţi ale vieţii intelectuale americane a ultimelor două decenii. Din 1994 a fost ales membru al Comitetului Preşedintelui SUA pentru Arte şi Ştiinţe, câţiva ani mai târziu preşedintele Bill Clinton numindu-l preşedinte al acestei instituţii. A primit titlul de „Doctor Honoris Causa” din partea a 42 de universităţi din întreaga lume, iar lista celorlalte titluri şi distincţii este aproape interminabilă.

Opera integrală a lui Jaroslav Pelikan cuprinde mai mult de 30 de volume. Aici este inclusă şi opera sa monumentală, în 5 volume: „Tradiţia creştină – O istorie a dezvoltării doctrinei”, scrisă într-un interval de 18 ani.

Înaintea acestei serii fusese publicată, sub îngrijirea sa, întreaga operă a lui Martin Luther, în 20 de volume.

Unele dintre lucrările sale mai târzii – cum ar fi „Fecioara Maria de-a lungul secolelor”, „Iisus de-a lungul secolelor” sau „A cui este Biblia?” (primele două traduse şi în limba română) - au trezit un interes deosebit şi în rândul publicului larg, fiind adevărate succese de piaţă.

A murit cu Hristos pe buze

După o viaţă dedicată studiului rădăcinilor, istoriei şi devenirii creştinismului, Jaroslav Pelikan, care a slujit şi ca pastor în Biserica Luterană, hotărăşte în 1997, de Buna Vestire, să se convertească la Ortodoxie, făcând acest pas împreună cu soţia sa. Într-o scrisoare deschisă, adresată bisericii luterane „Vitezda”, din New Haven (SUA), congregaţie de care aparţinuse, Pelikan consideră decizia luată ca fiind „apogeul firesc al unei creşteri duhovniceşti care s-a produs în mintea şi sufletul meu în ultimele decenii”. Tot referitor la convertirea sa, membrii familiei îşi amintesc că profesorul Pelikan ar fi afirmat că „nu a fost vorba de o convertire la Ortodoxie cât, mai degrabă, de o reîntoarcere la Ortoxoxie, după ce m-am dezbrăcat de propriile prejudecăţi, scoţând la iveală Ortodoxia care fusese dintotdeauna ascunsă în mine.”

Botezul ortodox l-a primit în capela Seminarului Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York. Deşi gestul său a fost făcut dintr-o profundă convingere, fapt care reiese şi din cuvintele redate mai sus, Jaroslav Pelikan a evitat mediatizarea, nedorind ca persoana sa să fie prilej de polemică interconfesională.

În data de 13 mai 2006, după o îndelungată suferinţă cauzată de o boală de cancer, eruditul profesor, în vârstă de 82 de ani, îşi încredinţa sufletul în mâinile lui Hristos, slujba înmormântării fiind făcută în aceeaşi capelă „Sfântul Vladimir” din New York. Ultimele cuvinte pe care Jaroslav Pelikan le-a rostit au fost următoarele: „Dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează. Dar dacă Hristos nu a înviat …nimic nu mai contează.”

„Datorită lui Iisus, istoria nu va mai fi niciodată aceeaşi”

„Indiferent de ceea ce ar putea oricine crede sau gândi în particular despre el, Iisus din Nazaret este de aproape două mii de ani figura dominata a istoriei culturii occidentale. Dacă ar fi cu putinţă să extragem din această istorie, cu un fel de supermagnet, fiecare fărâmă de metal purtând măcar o urmă a numelui său, ce ar mai rămâne? (…)

Cea mai mare parte a omenirii îşi datează calendarele de la naşterea lui, milioane de oameni înjură cu numele lui şi se roagă în numele lui. În cele din urmă, însuşi calendarul Europei, care a devenit apoi calendarul celei mai mari părţi a lumii moderne, a evoluat înspre recunoaşterea semnificaţiei figurii lui Iisus ca punct de cotitură al istoriei văzute atât ca proces, cât şi ca naraţiune.

După cum am constatat, istoricii creştini de la Luca la Eusebiu şi aşa mai departe au păstrat sistemul roman de datare a evenimentelor în funcţie de domeniile împăraţilor. Datele acestor domnii erau la rândul lor citate potrivit unei cronologii care pornea de la data legendară a întemeierii Romei de către Romulus şi Remus, precum A. U. C., Ab Urbe Condita (titlul lucrării lui Titus Lius pe care o numim astăzi Istoria romei). Persecutarea Bisericii în timpul împăratului Diocleţian, care a domnit între anii 284 - 305, i-a determinat pe unii creştini să-şi dateze calendarele începând cu aşa numita Epocă a Martirilor. Spre exemplu Indicele scrisorilor festive ale lui Atanasie din secolul al IV-lea este ordonat, potrivit calendarului egiptean, cu lunile şi zilele fiecărui an, însă identifică anul primei Scrisori festive ca fiind „cel de-al patruzeci şi patrulea an al erei diocleţiene”, adică anul 327 după Hristos. Acesta este sistemul calendaristic păstrat încă de creştinii copţi din Egipt şi de creştinii din Etiopia.

În secolul al VI-lea însă, un călugăr scit care trăia la Roma, Dionysius Exiguus, a propus o nouă cronologie, ce urma să aibă ca punct de pornire nu mitul păgân al întemeierii Romei de către Remulus şi Remus şi nici domnia împăratului Diocleţian, ci întruparea lui Iisus Hristos, mai precis ziua în care arhanghelul Gavriil binevoieşte Fecioarei Maria naşterea fiului său, 25 martie 753 de la întemeierea Romei. Din motive ce rămân încă necunoscute, Dionysius Exiguus a calculat greşit cu patru până la şapte ani, astfel încât s-a ajuns uneori să se spună ca Iisus s-a născut în anul 4 înainte de Hristos.

Lăsând însă la o parte aceste amănunte nesemnificative, totuşi „era creştină”, cum a fost ea identificată de către Dionysius, s-a cristalizat treptat, devenind universală, chiar dacă acest proces a durat multe secole. De acum înainte datele istorice sau biografice sunt marcate cu înainte de Hristos şi după Hristos, în funcţie de „anii Domnului Nostru”. Până şi viaţa unui Antihrist se datează cu datele lui Hristos; biografiile duşmanilor săi trebuie scrise în acest mod, aşa încât spunem despre Nero că a murit în anul 68 după Hristos şi despre Stalin că a murit în 1953 după Hristos.

Privind din această perspectivă, dar nu numai din această perspectivă, suntem toţi obligaţi să recunoaştem că, datorită lui Iisus din Nazaret, istoria nu va mai fi niciodată aceeaşi. (fragment din: Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor: locul lui în istoria culturii, Bucureşti, Humanitas - 2004)

„De la Răsărit vine lumina!”

Răsăritul fusese izvorul vieţii şi al luminii încă de la început. „Ex Oriente lux!” Biserica creştină în lume a început în Răsărit. În Răsărit se găsea Raiul, locul „Bisericii străvechi”; de la răsărit a venit strămoşul lui Israel, Avraam, condus de marea făgăduinţă a lui Dumnezeu; Iisus s-a născut în Răsărit; de la Răsărit au venit Magii la ieslea lui Hristos ca emisari ai tuturor neamurilor”. Mare parte a liturghiei şi a dogmei creştine a apărut în Răsărit, după cum le amintesc frecvent teologii greci adversarilor lor apuseni. Principalul simbol al superiorităţii teologiei răsăritene faţă de cea apuseană era preeminenţa elinei, cu precizia corespunzătoare, ca limbă de exprimare a doctrinei creştine. Diversele controverse doctrinare au arătat că nu există nici măcar un termen latin care să corespundă mult mai subtilelor distincţii conceptuale ale teologiei greceşti.

(fragment din: Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină – o istorie a dezvoltării doctrinei, Iaşi, Polirom - 2004)

 Sursă: Doxologia

Şcoala de Duminică - IPS Bartolomeu Anania: "În închisoare oamenii se salvau prin credinţă şi cultură"

Fragment:

Nu am fost şi nu sunt un erou dar s-a întâmplat să am această experienţă de şase ani de termniţă, şase ani pe care i-am executat din douăzeci şi cinci. Nu este vorba numai de experienţa mea, eu vorbesc de experienţa tuturor sau a imensei majorităţi care ne găseam în închisoare cu diferite condamnări, cei mai mulţi cu condamnări foarte foarte grele şi într-un regim comunist care se instalase bine la putere şi care făgăduia să domnească la infinit. Ştim aceasta pentru că toţi eram căzuţi în apatie şi nu mai aşteptam mântuirea decât de la Dumnezeu prin cine ştie ce minune.  Minunea a venit în Decembrie 89 dar ne-a luat prin surprindere şi trebuie să recunoaştem că nu eram pregătiţi pentru ea şi nu suntem nici astăzi pregătiţi pentru această libertate pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, pentru că nu ştim cum să o folosim.

Odată intrat în acest sistem (n.n. comunist) cu o condamnare foarte grea şi înconjurat de oameni care te urăsc este foarte greu să crezi că te vei mai elibera, aşa încât te vezi părăsit, izolat, umilit, neputincios, dar să ştiţi că se simţea şi mai neputincios insul care a trecut prin torturi la capătul cărora trebuia să dea o semnătură care de fapt îl condamna formal pentru ca justiţia să aibă îndreptăţirea de a pronunţa o sentinţă. Atunci este sentimentul total de neputinţă, pentru că şi rezistenţa fizică are totuşi un capăt. Atunci într-adevăr te simţi foarte mic, foarte limitat şi nu-ţi mai rămâne decât credinţa şi rugăciunea. De aceea toţi deţinuţii politici care au trecut timp de peste patruzeci de ani prin închisorile politice au trăit această experienţă totală a credinţei şi a rugăciunii ca fiind singurul izvor de putere.

Ce înseamnă puterea? Puterea de a exista şi fizic şi moral. Aşa cum Rodica Baţiu-Ichim ştiind că este condamnată la moarte se ruga lui Dumnezeu nu să o vindece, ci să-i dea timp ca să mai crească copilul cel mic, un deţinut politic nu se ruga să fie eliberat, ci să-l ţină Dumnezeu la limita de jos a existenţei şi a sănătăţii, să-i ţină sufletul sănătos ca să poată avea o viaţă duhovnicească în acea izolare în care se găsea. Din acest motiv Administraţia se înverşuna să împiedice pe cât este cu putinţă această rezistenţă a deţinutului. Nu era vorba de rezistenţa fizică pentru că te obişnuieşti şi cu foamea, ani de zile ai senzaţia că nu eşti sătul, dar nu are importanţă că ai ajuns de la 80 de kg la 40, important este cum îţi este sufletul.

Dacă comunismul ateu a încercat o armă împotriva distrugerii omului, nu a fost vorba despre distrugerea fizică, ci despre eroziune morală şi de aici lupta împotriva religiei şi a culturii – cele două valori interioare ale omului. Oamenii în închisoare se salvau prin aceste două lucruri: prin religie, exprimată de credinţă şi rugăciune, dar şi prin cultură, însă pentru aceasta îţi trebuie nişte instrumente minime.

În închisoare se învăţa teologie şi trebuie să ştiţi că marii noştri teologi patronau adevărate catedre de teologie prin închisorile prin care treceau. Se învăţau rugăciuni, modalitatea de a spune o rugăciune şi de a o trăi. În condiţiile acestea de detenţie nu se mai pune problema locului în care să te rogi, pentru că nu aveai decât celula, însă este adevărat că acesta era singurul loc în care Administraţia nu te putea controla. Te controla asupra mâncării, asupra ţinutei, a frigului, dar nu putea să-ţi controleze gândurile şi sufletul tău. Era interzisă cu desăvârşire rugăciunea în comun, mai cu seamă în celulele în care se afla un preot. I se punea în vedere că nu are voie să săvârşească slujbe, iar dacă acestea aveau loc se făceau în secret şi cu riscuri mari.

Era dificil să stea cineva la colţul celulei şi să-şi facă rugăciunile, de aceea locul cel mai propice era în pat, cu pătura trasă pe piept, cu mâinile strânse sub pătură, cu faţa în sus. Aşa îşi făcea omul rugăciunile de dimineaţă şi de seară, pentru că în pat nu aveai voie să stai decât în timpul orelor de somn, ziua trebuia să stai ori în picioare ori pe marginea patului, nu aveai voie să te sprijini de perete, aceasta se pedepsea, dar nimeni nu te împiedica să te rogi plimbându-te sau în timp ce stăteai pe marginea patului. Deţinuţii dintr-o celulă propuneau şi admiteau ore de tăcere ca să se poată ruga şi spuneau „ceasul acesta va fi pentru rugăciune”, iar fiecare închidea ochii şi se ruga în tăcere. Rugăciunea era cu desăvârşire interioară şi îl simţeai pe Dumnezeu mai aproape iar ziua ţi se părea mai uşoară. (...)

Ce este Ortodoxia? „Vino şi vei vedea!” – Interviu cu Părintele Anthony Salzman

În noiembrie 2012 la Palatul Mogoşoaia a fost organizată de către Editura Bizantină o expoziţie internaţională de iconografie, la care au participat iconari din mai multe ţări ortodoxe, oameni de o mare calitate sufletească și profesională. Între participanţi, Părintele Anthony Salzman din SUA impresiona prin pacea şi delicateţea cu care picta, prin felul de a sluji, după cuvântul “precum în cer, aşa şi pe pământ”, prin smerenia şi discreţia Sfinţiei Sale. TRINITAS TV a realizat un interviu în care părintele vorbește despre convertirea sa la ortodoxie. Mai jos este înregistrarea video şi transcrierea interviului.

Sunt preotul unei mici comunităţi ortodoxe din Georgia, Statele Unite. Această călătorie a început atunci când am devenit ortodox. Am fost crescut catolic şi am devenit agnostic, am revenit la creştinism prin protestantism şi apoi am descoperit Biserica Ortodoxă, cel mai bine păstrat secret.

Un prieten m-a invitat la această biserică unde era un preot foarte bun. S-a dovedit a fi un preot ortodox foarte cunoscut. După ce am fost prima oară m-am întrebat: “Ce este aceasta? Nu este protestantism, nu este catolicism”, iar prietenul meu mi-a răspuns: “Este Ortodoxie!” “Ce este Ortodoxia?” l-am întrebat. Mi-a răspuns: “Vino şi vei vedea”. Nu studiasem teologia şi nici istoria Bisericii, dar am văzut viaţa comunităţii ortodoxe, cum aveau grijă unii de alţii, cât de plini de viaţă erau. Mai târziu am studiat teologia şi am aflat despre Biserica Ortodoxă. A fost copleşitor şi frumos.

În 1995 am devenit ortodox. Eram artist plastic şi aveam un atelier unde organizam expoziţii, vindeam lucrări… Şi într-o zi Dumnezeu m-a întrebat: “Este arta Dumnezeu sau Eu sunt Dumnezeu?” A fost greu, a fost o luptă pentru că iubeam arta. Şi am răspuns: “Tu eşti Dumnezeul meu, facă-se voia Ta!” Şi am ajuns la Seminar. Am lăsat arta la o parte pentru a studia teologia, nu pentru a deveni neaparat preot, ci pentru a studia teologia, pentru că în bisericile protestante învăţăturile diferă în funcţie de personalitatea pastorilor.

La Seminar am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. Ne-am căsătorit şi ne-am mutat în Grecia pentru a studia limba şi cultura, iar acolo l-am întâlnit pe Părintele Papoulidis, un monah. L-am întrebat: “Mă poţi învăţa?” Mi-a răspuns: “Da”. De două ori pe săptămână ne întâlneam în faţa unei biserici vechi din secolul IX din Salonic. Trebuia să stăm un an, dar am stat doi și ne-am găsit locuri de muncă. Au venit copiii, doi ani s-au transformat în trei. După trei ani, părintele a plecat în Muntele Athos şi am început să studiez cu profesorul său. Acesta era un om hotărât, foarte strict, dar era un bun iconar şi am studiat cu el încă trei ani, deci am stat şase ani în Grecia.

În ultimii trei ani, pentru că învăţasem bine limba, am urmat cursuri de Istoria Artei Bizantine. Atunci i-am spus profesorului meu: “Îţi datorez enorm. Unde aş mai fi primit o astfel de educaţie?” Mi-a răspuns: “Este datoria mea de a duce mai departe tradiţia primită”.

Apoi ne-am întors în SUA, am început să pictez biserici ortodoxe, să predau, să fac diferite lucruri. Nu prea mă descurcam, locuiam cu părinţii. Am fost angajat să predau iconografia la o şcoală nouă din Sud, dar după numai cinci luni şcoala s-a închis. Ne-am descurcat, am pictat o biserică în Georgia şi lucrurile au mers bine. Trecuseră zece ani de când terminasem Facultatea de Teologie şi am simţit să fac pasul spre hirotonie. Am fost hirotonit într-o mică parohie de lângă Atlanta, aproape de Episcopie. Datoria mea era să am grijă de 40 de familii. De asemenea, mai confecţionam şi felicitări pentru sărbătoarea Crăciunului. Încet, încet “bob cu bob se umple sacul”. Aşa am devenit preot, am început să pictez şi să predau, copiii au crescut.

În America pictez tavanul unei biserici şi aici este o parte a lucrării. Biserica se află în New London, Conecticutt. În atelierul meu am expus picturi cu subiect religios şi în iunie am invitat publicul să le vadă. Oraşul Athens din Georgia a devenit, într-un fel, un centru de iconografie bizantină. Ori de câte ori termin o lucrare încerc să aduc publicul să o vadă, pentru că americanii nu ştiu mare lucru despre icoana bizantină, mai ales cei din Sud care sunt în majoritate baptişti şi în ale căror biserici nu există icoane, acolo cultul lor este străin, dar în parohia noastră avem un eveniment unde invităm oamenii să se apropie de Biserica Ortodoxă, văzând cum se pictează o icoană în biserica noastră. Aşa încep să cunoască tradiţia, modul de gândire şi de trăire ortodox. Şi bineînţeles, ce înseamnă icoanele şi care este rostul lor.

Duminica, atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru” o spunem în limbile română, greacă, engleză, rusă, uneori şi în limba albaneză. Există numeroşi oameni care se convertesc la ortodoxie. Atelierul se află în casa mea. Mă trezesc dimineaţa devreme, mă rog şi apoi încep să pictez. În Grecia am învăţat de la un preot că trebuie să mă rog atunci când pictez, iar dacă îţi este greu, te rogi sfântului pe care îl pictezi. Trebuie să avem o legătură cu icoana.

Episcopul nostru îndrăgeşte preoţii români din metropola noastră. La Muntele Athos se vorbeşte despre români ca fiind cei mai asceţi oameni, dar sunt şi cei mai frumoşi. Într-un fel lucrurile acestea merg mână în mână, aşa că a fost o binecuvântare faptul că am venit în România şi am văzut această ţară.