„Prietenul meu, haina mea de sărbătoare” / Școala de Duminică

Prietenia este una dintre formele iubirii. Spre deosebire de dragostea pasională (eros, în limba greacă), prietenia (philia) este o iubire calmă, neposesivă, liniștită și realistă: într-o relație de prietenie îl iubești pe celălalt, îți iubești prietenul pentru ceea ce este el. Prietenia, cu alte cuvinte, este lipsită de reziduurile iubirii erotice: suferință, angoasă, gelozie.

O viață firească, petrecută în interiorul ordinii create de Dumnezeu, presupune să întreținem legături firești cu semenii noștri.

Una dintre aceste forme firești de interacțiune cu oamenii este prietenia. Dar ce mai înseamnă prietenia, atât ca sentiment, cât și ca relație umană, în ziua de astăzi? Într-o eră a comunicării, nota sociologul francez Jean Baudrillard, a dispărut comuniunea dintre oameni. Dacă privim atent în jurul nostru, nu avem cum să nu îi dăm dreptate. „Comunicăm”, dar de regulă prin intermediul internetului. Tinerii din ziua de azi preferă să „comunice” prin mess sau pe facebook, să își dea like-uri unii altora pe pagina de FB. Nu mai au deprinderea de a ieși din casă și de a întreprinde, în mediul real, ceva concret: un joc, o expediție. Atunci când, în sfârșit, se întâlnesc față către față, își scot din buzunar telefonul mobil și… reintră, fiecare în parte, pe rețelele de socializare.

În cenușia noastră viață urbană mai întâlnim, adesea, o situație. Ți-ai dat întâlnire cu un vechi prieten pe care nu l-ai mai văzut de multă vreme. V-ați așezat undeva și ați început să depănați amintiri comune sau ați început să vă povestiți, unul altuia, ce s-a mai întâmplat inedit și semnificativ de la ultima întâlnire până în prezent. La un moment dat, unuia îi sună telefonul. Telefonul reprezintă o urgență. Răspunde el sau răspunzi tu și din acel moment acea întâlnire prietenească și-a pierdut rostul: fie convorbirea telefonică nu se mai sfârșește, fie încep noi apeluri telefonice, care necesită, toate, un răspuns urgent.

Tirania mediului virtual și tehnologizarea excesivă a vieții au produs mutații semnificative în relațiile interumane, afectând, printre alte sentimente firești, și prietenia.

De aceea, consider că o rememorare a înțelesurilor ei străvechi ne-ar putea ajuta să reînvățăm să o prețuim la adevărata ei valoare și, mai ales, să o cultivăm.

Înțelepciunea antică despre prietenie

În dialogul Lysis, Platon - prin intermediul personajului Socrate - demonstrează că prietenia este o relație de reciprocitate între doi oameni egali și care se percep unul pe celălalt ca egali. Prietenia necesită egalitate, presupune să îl vezi pe celălalt ca situân­du-se la același nivel cu tine. Acest raport de egalitate a fost surprins, înaintea lui Socrate, de Pitagora: „Prietenia este o egalitate făcută din armonie”.

Ucenicul lui Platon, Aristotel, a consacrat, la rândul său, pagini memorabile prieteniei. În tratatul său de etică - Etica nicomahică -, el scrie că prietenia este nici mai mult, nici mai puțin decât condiția fericirii și un refugiu împotriva nefericirii. În opinia sa, prietenia este „de dorit prin ea însăși” și constă mai degrabă în a iubi decât în a fi iubit. Prin urmare, prietenia este un impuls altruist al inimii, lipsit de orice urmă de egoism sau interes. Prietenia, scrie Stagiritul, este mai bună chiar decât dreptatea, incluzând-o în sine, prietenia fiind o culme a ei. Prietenia se află la mijloc între absența aproapelui și contopirea cu el, putând fi definită ca fidelitate față de celălalt, comuniune cu el.

În perfect acord cu opinia despre prietenie, pe care Platon o formulează în dialogul Lysis, Aristotel consideră că prietenia nu poate exista în absența unei relații de egalitate între doi oameni, egalitate care fie precede prietenia, fie este instaurată de ea. O relație de subordonare sau de supraordonare, de superioritate față de celălalt este contrară prieteniei.

„Iubirea este virtutea prietenilor”

Ar fi un truism să spunem că prietenia are ca fundament sinceritatea, dar o prietenie cu ascunzișuri, cu lumini și umbre încetează a mai fi o prietenie adevărată. Sinceritatea presupune, la rândul ei, încrederea în celălalt. Cum să nu fie desconsiderată prietenia într-o eră a suspiciunii, ca aceasta pe care o trăim noi?

Dacă vom lua în mână o istorie a filosofiei antice, vom descoperi acolo că discipolii lui Epicur cultivau între ei prietenia, mărturisindu-și greșelile săvârșite unii față de alții, dojenindu-se, dar și bucurându-se de sentimentul încrederii reciproce.

Aristotel demonstrează că nu putem fi prietenii tuturor și că nu putem avea un număr foarte mare de prieteni. Prietenia este selectivă și are o arie restrânsă. Nu te poți împrieteni cu cineva care are o altă viziune despre lume, alte valori care îi coordonează acțiunile, alte scopuri de atins. Iar cei care satisfac aceste condiții indispensabile pentru o prietenie reală sunt puțini.

Deși prietenia are ca resort intim dorința afectivă, pasiunea, în forma ei cea mai înaltă, ea este o virtute, în toată puterea cuvântului: „Iubirea este virtutea prietenilor”, scrie Aristotel. El ne oferă mai multe exemple de iubire care presupune prietenia: „Bucuria pe care mamele o resimt pentru că își iubesc copiii”; iubirea dintre soț și soție, o relație în care „amândoi își pun bucuria în beneficiul celuilalt”; iubirea părintelui pentru copil; iubirea fraților, unul pentru celălalt; iubirea filială.

Prietenul, podoabă de mare preț

Unul dintre cele mai frumoase elogii aduse prieteniei îl întâlnim în „Epopeea lui Ghilgameș”. Ghilgameş şi Enkidu pleacă să îl înfrunte pe Humbaba, monstrul din Pădurea Cedrilor. Iar când Enkidu moare, Ghilgameş compune cel mai grandios necrolog pe care cineva l-a spus vreodată despre prietenul său. Îl plânge pe Enkidu şi se plânge, mai ales, pe sine pentru că, fără Enkidu, Ghilgameş a rămas om doar pe jumătate: „Ascultaţi-mă, oamenilor (şi plecaţi-vă urechea) către mine!/ Pentru Enkidu, (prietenul) meu, plâng eu,/ Gemând cu amar, ca o femeie bocitoare./ El era securea de la umărul meu, siguranţa mâinii mele,/ Cuţitul de la cingătoarea mea, (scutul) din faţa mea,/ Haina mea de sărbătoare, podoaba mea de preţ/ - Un (demon) rău s-a sculat şi mi l-a răpit!”

Prietenia este o treaptă în devenirea noastră interioară. O treaptă care precede forma supremă de dragoste: dragostea universală și dezinteresată pentru toți oamenii - pentru prieteni, dar și pentru dușmani, pentru cei de aproape, dar și pentru cei de departe. O dragoste universală, dar manifestată întotdeauna față de omul concret, în carne și oase, care ne stă în față. Starețul Zosima - alter-ego literar al starețului Ambrozie de la Optina - o îndemna pe moșiereasa Hohlakova, care îi mărturisise că îi este atât de dragă umanitatea, să iubească oamenii concreți din proximitatea ei: „Străduiți-vă să iubiți pe cei din preajma dumneavoastră, să-i iubiți din toată inima și neprecupețit”.

Iubirea agapică (agapè, în limba greacă, cuvânt provenit de la verbul agapan - a iubi, a primi cu bucurie, a îndrăgi) este o dragoste activă, cu un profund conținut etic.

Este dragostea jertfelnică, trăită la cele mai înalte cote ale ființei, dragostea sfinților; aceea care îl îndemna pe Sfântul Siluan Athonitul să se roage pentru lumea întreagă și pentru întregul Adam.

Este acea dragoste la care ne cheamă Mântuitorul: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31).

Autor: Ciprian Voicilă

Sursa: Ziarul Lumina

"Dumnezeu este cea mai frumoasă prietenie posibilă". Sfaturile părintelui Pantelimon de la mănăstirea Oașa

Vizionati interviul aici

În interviul acordat corespondentului ProTV Alex Dima, părintele ne vorbește despre tinerețe, inocență, despre cum viață în mănăstire te poate salva de mediocritate și despre cum călugăria este cel mai nonconformist mod de viață.

Tineri bătrâni la 16 ani

REPORTER: Ce fel de tineri vin aici?

PĂRINTELE PANTELIMON: Altfel de tineri vin aici. Spuneam odată că noi la mănăstire ducem o viață ca în povești. Cum e basmul tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Și viața de mănăstire este așa o cale care te duce de la bătrânețe spre tinerețe și de la moarte spre viață. Și atunci, tinerii vin aici pentru că aici găsesc tinerețea ca mod de a fi, ca stare permanentă, ca promisiune.

Când eram elev eram îngrozit de gândul că voi ajunge adult pentru că mi se părea că adulții nu mai au nicio sclipire în ochi, nu mai au niciun ideal de viață și trăiesc un cotidian plat, că se plafonează. Eram îngrozit de gândul că și ei au fost tineri ca mine și uite cum au ajuns, și eu sunt tânăr și voi ajunge la fel. Nu știam cum să evit ceea ce eu consideram o condamnare la o îmbătrânire a sufletului, la o moarte a idealului.

Cât ești tânăr crezi în ideal, dar când înaintezi în vârstă se consumă acel entuziasm și acea efervescență specifică tinereții, se consumă și oamenii intră într-o rutină. Pentru mine asta a fost un argument care m-a dus pe calea mănăstirii. Un argument întrupat în persoana părintelui Teofil Părăianu. Când l-am întâlnit pe părintele Teofil eu aveam vreo 16 ani și părintele avea vreo 65 de ani și în momentul întâlnirii eu m-am simțit mai bătrân, mai murdar și mai uzat decât părintele Teofil.

Omul e făcut pentru o tinerețe veșnică

Tinerii care vin aici, vin pentru că identifică tinerețea ca stare și ca destin. Destinul vieții de mănăstire sau destinul oricărui om este tinerețea. Omul este făcut pentru o tinerețe veșnică, dacă el însă își cheltuie potențialul vieții atunci el își cheltuie acel talant al tinereții și cu el dispare orice strălucire și din suflet și din privire.

REPORTER: Ce simțiți când vin așa de mulți tineri?

PĂRINTELE PANTELIMON: Noi simțim că suntem în stare de asediu. Dar este un sentiment pe care nu îl percepem negativ, ca pe o povară ci ca pe o provocare. Adică e mult mai confortabil fără tineri. Tinerii sunt cum sunt ei, gălăgioși, uneori dezordonați dar pentru noi sunt o provocare pentru că trebuie să ne depășim și noi condiția noastră ca să le facem față. Și condiția intelectuală și nivelul de înțelegere al vieții și al provocărilor.

Sunt o provocare benefică, ne îndeamnă să ne depășim. Să nu folosești un limbaj de lemn și să nu fi demodat și nerealist. E o tinerețe pe care o tot reinvestești. Ce e specific tinereții e o dinamică. Viața de mănăstire, cu toate că pare o mișcare circulară, este de fapt o mișcare în spirală. Cercul nu ajunge niciodată în același punct din care a plecat, este sau mai sus sau mai jos.

De multe ori tinerii vor, dar nu au definit ceea ce vor. Și tu ii ajuți să își definească dorințele. Dorințele autentice pentru că există și alte dorințe induse. Toată industria comerțului știe foarte bine să genereze dorințe la care să răspundă cu produse. Pe lângă acestea sunt și dorințe reale, de multe ori nedefinite. Când te adresezi unui tânăr trebuie să știi să te adresezi din interiorul lui, nu să-i vorbești din afară.

Mănăstirea, ca un sportiv

E foarte important să le vorbești din interior, ei să se oglindescă în tine. La mănăstire este și un model de comunitate, un mod de a socializa. Într-o mănăstire bine închegată este fundamentală solidaritatea, solidaritatea și sincronizarea. Adică mănăstirea ca și obște este ca un sportiv care escaladează un munte, un perete vertical. Acolo fiecare membru, fiecare mușchi trebuie să se concentreze la urcuș și să se sincronizeze perfect cu celelalte componente ale trupului. Așa este obștea mănăstirii: un trup care escaladează un munte.

REPORTER: La adulți unde se pierde tinerețea?

PĂRINTELE PANTELIMON: Se pierde la tinerețe, atunci se pierde tinerețea. Adică tinerețea este o zestre cu care tu te naști în viața de adolescent. Nu te naști de la început, ci mai este o naștere în adolescență, o trezire, o conștientizare a propriei identități și atunci tânărul se trezește dintr-o dată înzestrat cu multe puteri, și sănătate și inteligență și perspicacitate și entuziasm și cu foarte multe puteri… Foarte multe calități care crede el că sunt un capital infinit, care nu se va secătui. Dispunând de acest capital în interes personal, în interes egoist pentru propriile plăceri, fără să își dea seama ele se consumă. Și după ce s-au consumat nu le mai poți decât cu multă osteneală recupera. Deci atunci se cheltuie tot acel capital. Iubirea trebuie înmulțită, la fel și inocența.

E foarte important să știi să îmbătrânești frumos. Uitați-vă, prin comparație, ce frumos îmbătrânește o casă tradițională țărănească, ce frumos îmbătrânește și cu demnitate moare și se stinge și se integrează în natură și cum moare o clădire bătrână de sticlă, modernă, de metal și polistiren… cât de urât îmbătrânește. La fel e și cu omul. Omul care se alimentează din tradiție și credință îmbătrânește frumos, pe când omul care se alimentează din necredință și se alimentează dintr-o viziune materialistă îmbătrânește ca și orașele de fier în care trăim, adică îmbătrânește artificial, urât.

REPORTER: Ați spus că inocența trebuie înmulțită. Cum să o înmulțim?

PĂRINTELE PANTELIMON: Orice virtute o dobândești în relație. Nu poți să dobândești o virtute sau valoare din cărți. Cartea conține o informație dar nu are și puterea să te ducă la îndeplinire.

Călugăr înseamnă “bătrân frumos”. “Kalos” în greacă înseamnă și frumos și bine, de unde ne vine filocalie care înseamnă iubire de bine, de frumos. “Geron” înseamnă bătrân. Virtuțile bătrânului nu mai sunt aceleași cu ale copilului. Inocența nu mai este aceeași ci este lucrată.

Distracția e o fugă de sine

 

Tu dacă la un moment dat îi pictezi omului tot peisajul lui lăuntric în față și îi arăți că înțelegi exact toate stările prin care el trece, atunci se deschide. Atunci când se întâlnește cu adevărul, îl recunoaște. În momentul în care se întâlnește cu propriul său adevăr pe care poate nu și-l vedea sau de care nu era conștient, adevăr care de cele mai multe ori este dureros. De aceea oamenii și evită să se întâlnească cu ei înșiși pentru că întâlnirea cu ei înșiși este foarte incomodă și atunci oamenii preferă să fugă de ei înșiși. Asta înseamnă și cuvântul distracție. “Distra ego” înseamnă fuga de sine, deci o fugă înspre distracție înseamnă o fugă de sine, pentru că întâlnindu-te cu tine dintr-o dată îți vezi negativele și se poate spune că intră în criză conștiința ta.

Omul dezvoltă această capacitate de autoamăgire și autoînșelare tocmai ca să aibă un confort al conștiinței, pentru că o conștiință nemulțumită crează o stare de nemulțumire în sine. Toți oamenii din ziua de azi nu mai sunt dispuși să facă efort, toți oamenii sunt orientați spre confort, inclusiv unul al conștiinței sau psihic și atunci e greu să fii sincer și îți trebuie curaj.

Curajul ne salvează

Omul când are curaj nu mai este atent la confort sau suferință. Curajul te scoate din zona senzorialului. Omul, când are o atitudine curajoasă, nu-l mai interesează aspectele astea - că ai de suferit, că o fi bine, că n-o fi bine, ești foarte determinat în ceea ce faci, ești foarte motivat și poți să suporți foarte multe și puterea de suportare crește exponențial. Asta face curajul.

Probabil că este și alta receptivitatea aici pentru că nu se predă în baza unui curs sau a unei programe școlare. De fapt noi nu predăm, noi mărturisim care este experiența noastră și care sunt concluziile la care noi am ajuns în urma unei frământări de zeci de ani. Am tot frământat la ele, după ce am venit în mănăstire, după ani de zile încă mai descopeream tot felul de mecanisme și resorturi din adâncul ființei care erau strâmbe și care generau în continuare o atitudine și gândire strâmbă în raport cu lumea, cu oamenii, cu Dumnezeu.

Și ne-am tot uitat în adâncul nostru până am corectat și poate nu am reușit să descoperim toate mecanismele defecte din subteranele gândirii. Dar astea sunt concluzii care vin din viață, nu sunt lucruri care vin din manual. Tinerii care vin aici au altă deschidere. De multe ori chiar dacă nu o au, deschiderea se produce aici pentru că orice spațiu se impregnează de gândurile, emoțiile pe care le are omul. Omul sfințește locul la fel cum și demonizează locul. Îl și sfințește, îl și profanează în funcție de stările lui interioare. Atunci, mănăstirea fiind un spațiu al deschiderii sufletului către Dumnezeu, intrând în acest spațiu, această ambianță, această energie a locului declanșează și în tine o deschidere. Și de aceea și tu te deschizi.

Omul face binele la măsura lui, mică, dar vine Dumnezeu și o amplifică. De aceea se spune că deznădejdea este cel mai mare păcat, pentru că omul deznădăjduit încetează să mai lucreze. În momentul în care el încetează să mai lucreze binele, îl blochează pe Dumnezeu. Chiar dacă omul e păcătos el trebuie să se străduiască să facă binele.

Ce găsesc tinerii în mănăstire

Tinerii care vin aici fac lucruri care depășesc cu mult măsura pe care o au ei acasă și le fac împreună. Asta îi ajută să le fie foarte ușor, să nu le simtă ca pe o povară. În timpul muncii ai tot timpul câte un călugăr pe lângă tine, câte un preot care în funcție de situația în care ești, te îndeamnă, îți spune despre viața lui, mie asta îmi place.

Primul lucru pe care îl facem este să le consumăm energia, să îi calmăm, și atunci îi ducem fie la treburi, fie îi urcăm pe munți. Facem ceva să le umplem ziua de dimineața până seara și ei se liniștesc și au altă liniște, dispoziție sufletească și capacitate de a discuta și a asimila.

Se zâmbește mult și la oraș, toate afișele îți zâmbesc, toate angajatele, vânzătoarele îți zâmbesc. Dar dincolo de zâmbet nu este nimic. Este un mare gol sau am putea să spunem că este o mare minciună în multe cazuri în spatele acelor zâmbete.

REPORTER: Ați făcut Arte?

PĂRINTELE PANTELIMON: Da. 5 ani de zile și la câteva zile după licență am venit la mănăstire. Aveam 23 de ani și de atunci au trecut 16 ani. Ruperea de lume s-a produs cu ezitări și îndoieli și incertitudini, pentru că nu știam dacă pot să duc acest mod de viață care este destul de abrupt. Am plecat la mănăstire să mă hotărăsc dacă sunt sau nu de mănăstire.

Ca tânăr aveam idealuri și mă refer la idealuri nu la utopii. M-am gândit la un principiu pe care l-a enunțat părintele Teofil Părăian: zicea că ce faci te face. Lucrurile pe care le faci intră în componența ta și te modelează. Orice faci începând de la gând, de la faptă, de la cuvânt intră în componența ta și te modelează, toată informația care intră în tine pe toate căile și atunci am început să gândesc acel principiu invers. Dacă eu am un ideal de devenire, ce fapte ar trebui eu să fac în sensul împlinirii idealului pe care eu îl aveam. Mi-am dat seama că în lume nu aveam resurse interioare suficiente și mi-am dat seama că dacă aș fi rămas în lume m-aș fi condamnat la o viață comună din punctul meu de vedere, adică aș fi naufragiat în mediocritate. Și m-am gândit că viața de mănăstire te poate modela în sensul în care eu proiectam atunci un ideal de a fi.

Aveam ezitări pentru că viața de mănăstire înseamnă o viață de privațiuni. Renunți la carieră, renunți la bucuria unei iubiri, unei familii și așa mai departe. Nu știam dacă pot să renunț la lucrurile acelea dar stând la mănăstire mi-am dat seama că nu îmi lipsește nimic.

REPORTER: Ce vă lipsește din viața de lume?

PĂRINTELE PANTELIMON: Nimic. Dacă îmi lipsea ceva probabil că nu mai eram aici. Asta a fost o uimire de a mea, stând în mănăstire să văd că nu îmi lipsește nimic. Am regrete, dar nu pentru ceva din lume ci pentru nedesăvârșirile mele. Nu am ajuns să lucrez la potențialul meu maxim. Sunt la 60-70%, e puțin.

Am avut un prieten care a murit mergând pe munte, era de vârsta mea. Și m-am gândit, eu dacă aș muri aș avea regrete? Și mi-am dat seama că da. O succesiune de neîmpliniri duc la neîmplinire. Un om nu poate să ajungă la împlinire dacă nu este în fiecare moment al vieții împlinit. Or numai o succesiune de împliniri duce la împlinire, pentru că omul în orice moment al vieții este un rezumat al vieții lui de până atunci. Și atunci am început să îmi evaluez așa viața și să îmi dau seama că trebuie să trag mai mult de mine, că mai am încă potențial nelucrat și că potențialul se reînoiește numai epuizându-l.

REPORTER: Potențial în ce sens? Faceți-mă să vizualizez o neîmplinire.

PĂRINTELE PANTELIMON: Orice om este înzestrat cu niște resurse fizice, intelectuale, spirituale și am putea să adăugăm și resursele culturale. Și toate aceste resurse trebuie lucrate. Omul în tot timpul trebuie să se depășescă pe sine, să înainteze pe toate aceste patru căi de angajare în viață. Zice părintele Teofil că omul trebuie să se depășească prin credință și să se dăruiască prin iubire. Nu este suficient numai să ai iubire dacă nu ai ce să dăruiești, dacă ceilalți nu se pot împărtăși de ceea ce reprezinți tu. Și atunci părintele a impus acest binom: să te depășești prin credință și cultură și să te dăruiești prin iubire. Și atunci ar trebui să fie o constantă a vieții. Această dinamică a depășirii, pentru că dacă nu te depășești oamenii se plictisesc de tine.

Oamenii nu își cunosc măsura

Tot timpul să aduci o noutate și când zic noutate nu mă refer la diversitate care este cumva o noutate răsturnată pe orizontală existenței, ci noutate ca înnoire, ca aprofundare, ca esențializare a ta. Trebuie să pătrunzi tot mai profund în tine, să activezi tot mai mult potențialul din tine, potențial care este latent.

Noi nici nu știm care este măsura omului. Trăim cu o conștiință a unei măsuri foarte chircite a omului. Noi singuri ne punem limite pentru că nu avem curajul să ne gândim mai mult. Oamenii nu mai știu care este măsura umanității. Când S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu prin viața Sa și cuvintele Sale El ne-a revelat ce este Dumnezeu dar ce este și omul, care este măsura omului.

REPORTER: Pentru dumneavoastră ce este Dumnezeu?

PĂRINTELE PANTELIMON: Dumnezeu pentru mine este cea mai frumoasă prietenie posibilă, asta este Dumnezeu. Cea mai frumoasă relație din toate relațiile posibile, singura care nu trădează și singura care și-a manifestat prima prietenia.

REPORTER: Ați avut trădări?

PĂRINTELE PANTELIMON: Da, orice om trădează. În momentul în care într-o relație eu sunt preocupat de propriile interese eu te trădez pe tine.

Iubirea de sine ne-o dă Dumnezeu ca și măsură. Zice să iubești pe Domnul Dumnezeul tău ca pe tine însuți, deci iubirea de sine este măsura iubirii aproapelui. Sfinții Părinți fac distincție între iubirea de sine și iubirea irațională de sine și zic că măsura tuturor relele este iubirea irațională de sine sau am putea spune iubirea iraționalului din sine. Înseamnă că atunci când te iubești pe tine însuți în mod real urmărești împlinirea ta.

Dacă oamenii n-ar avea iubire de sine, care este măsura și iubirii aproapelui, nu l-ar căuta pe Dumnezeu. Nu și-ar dori propria împlinire. Falsul egoism sau iubirea irațională de sine este o devire a iubirii de sine care este de fapt motorul care întreține acestă dinamică a devenirii umane.

Care este adevărata fericire

Nu trebuie să îți dorești să fii în fiecare moment fericit, cred că este vorba de o neînțelegere a omului în raport cu ce e bine pentru el și cu ce nu este bine. Omul consideră că, dacă are o problemă, este nefericit. Dar nu problema îl face nefericit, ci frica de ea. Domnul Hristos nu ne învață, nu ne scapă de problemele exterioare ci exorcizează frica de ele, și atunci când nu îți mai este frică de ele ești deasupra lor. Oamenii își gândesc fericirea ca o absență a oricăror probleme din viața lor și întodeauna când apare o problemă încearcă să o elimine nu să o rezolve. Eu traduc fericirea în sentimentul de împlinire.

REPORTER: Dumneavoastră ați avut momente de fericire?

PĂRINTELE PANTELIMON: Da, cum să nu. Sunt sentimente complexe, nu poți să spui că e euforie sau împlinire, sunt sentimente suprapuse.

Credința este o vedere și un model de a cunoaște. Așa cum simțurile ne sunt date pentru a pătrunde în tainele realității materiale, credința este la celălalt capăt al minții. Am putea spune că pipăim nevăzutul cu credința. Este un mod de cunoaștere la fel de veridic pentru cel care o are ca și vederea, ca și cunoașterea aceasta prin rațiune.

Credința o ai. Aș putea spune că nu există om care să nu aibă conștiința propriului suflet. Niciun om nu se poate concepe pe sine ca nemaiexistând. Nu este doar o frică de moarte, nu este doar un instinct al supraviețuirii ci orice om are acel sentiment că este mult mai mult decât aspectul său văzut. Lumea care e în sufletul nostru e creată din aceeași materie ca și sufletul nostru. Și dincolo de lumea spirituală este Dumnezeu care este dincolo de toate și care le cuprinde pe toate.

Dumnezeu ți se descoperă dacă ești sincer. Să fii sincer înseamnă să nu fi interesat, pentru că interesul alterează vederea realității. Atunci când eu sunt interesat într-o relație cu cineva interesul îmi distorsionează imaginea celuilalt.

REPORTER: Cum îl găsim pe Dumnezeu?

PĂRINTELE PANTELIMON: Dumnezeu te găsește. Cine se aseamănă se adună. Dacă vrei să te aduni cu Dumnezeu trebuie să i te asemeni. Dumnezeu e Dumnezeu. Dar s-a făcut și om și ne-a arătat ce înseamnă să fi om. Nu trebuie să ne asemănăm cu Dumnezeu în dumnezeirea Sa ci în umanitatea asumată de Dumnezeu. Să fim oameni de omenie, să fim oameni buni.

Credința este accesibilă oricui, este foarte simplu. Am putea reduce credința la un dicton: ceea ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți-le întâi voi lor. Atât. Nu este nimica complicat. Nu este nimic inițiatic în credință. Numai să fii bun.

Relația cu Dumnezeu

Să nu avem cu Dumnezeu o relație interesată, în care eu numai îi cer ci să avem pur și simplu o relație, o relație de dragul relației. E ca și când eu nu m-aș uita niciodată la tine ci m-aș uita la ce aș putea să iau de pe tine. Ce ai tu și ce aș putea să obțin de la tine, asta înseamnă să ai o relație interesată cu Dumnezeu. E foarte dureros pentru Dumnezeu să fie privit în acest fel de oameni. Dar oamenii nu mai știu în ziua de azi să gândească altruist și gândesc în termenii eficienței, în termenii propriului interes. Dumnezeu se ascunde în simplitate. Numai cineva care este slab vrea să pară tare.

Călugărul este o sfidare la adresa lumii. Din punctul meu de vedere viața de călugăr este cel mai nonconformist mod de viață. Un călugăr se ferește de a cădea în rutină, în mediocritate. Această fugă de rutină te ține într-o excentricitate continuă.

Este o viață frumoasă viața de mănăstire. Oamenii în ziua de astăzi nu știu să mai recupereze frumosul. Aș putea spune că frumosul este o sursă de fericire, dar când mă refer la frumos mă refer în sens mult mai amplu. Și un comportament este frumos. Frumusețea nu este altceva decât o conștiință că există dincolo de lumea asta ceva mai frumos și că lumea asta oglindește o altă realitate.

REPORTER: De ce depinde schimbarea în bine a unui om?

PĂRINTELE PANTELIMON: De propria libertate. Dacă vrei să fi bun îți lucrezi binele. Bineînțeles, cu ajutorul lui Dumnezeu. Schimbarea în bine înseamnă schimbarea în a fi bun. Zicea părintele Părăianu că măsura sfințeniei este măsura bunătății. Un om cât e de bun atât e de sfânt.

REPORTER: Dacă de sfatul dumneavoastră ar depinde fericirea unor oameni, ce le-ați spune?

PĂRINTELE PANTELIMON: Ce le spun e să își asume viața și să se asume pe ei înșiși. Din această asumare începi să trăiești. În momentul în care te împaci cu tine însuți, te accepți așa cum ești. Nu îți dorești să fii altcineva.

Eu zic că viața trebuie recuperată. Să îți recuperezi propria gândire, propria identitate, să gândești în termenii tăi, să te întrebi cine ești? Să ai o opinie care să fie a ta, nu să îți fie indusă din mediu. Eu când am mers la biserică, fiind tânăr nu am mers pentru că îmi plăcea la Biserica. Aveam aceeași reacție de repulsie față de ritualism și instituție. Am mers la biserică nu de voie ci de nevoie, pentru că mă simțeam murdar sufletește și simțeam că în biserică e o putere care e curată. Mergeam la slujbă și nu știam ce slujbă este dar simțeam că este un loc care mă curăță.

Tinerețea, un dar pentru Dumnezeu

Sunt foarte bucuros că am plecat de tânăr la mănăstire pentru că mi se pare că lui Dumnezeu trebuie să îi dai ce e mai bun. Nu e un cerșetor, să îi arunci resturile, trebuie să Îi dai ce e mai frumos. Îi dai cei mai frumoși ani ai vieții tale, de asta este bine să îți descoperi vocația de tânăr, pentru că o încarci cu cele mai curate puteri care se manifestă în special la tinerețe.

REPORTER: Ce le recomandați tinerilor?

PĂRINTELE PANTELIMON: Îndemnul meu este să te definești tu pe tine însuți. Asta presupune efort, e mult mai facil pentru un copil să se joace pe calculator decât să deseneze. Eu am ajuns să pictez pentru că nu am avut televizor, jocuri pe calculator. Dacă aș fi avut n-aș fi rezistat fascinației. Ce le recomand tinerilor este să își recupereze timpul pentru că cine controlează timpul controlează formarea personalității.

Oamenii cred că pentru a deveni mai profunzi trebuie să facă alte lucruri, să ducă un altfel de viață. Noi zicem că nu trebuie să duci un altfel de viață, ci trebuie să duci altfel aceeași viață. Să faci altfel lucrurile pe care le faci. Omul nu se sfințește numai prin rugăciune, se sfințește prin tot ceea ce face. Prin felul în care merge, prin felul în care se comportă în trafic, prin felul în care se comportă la serviciu, în relația cu ceilalți oameni. Toate trebuie să ajungă să devină o rugăciune. Gândiți-vă cum era viața omului de la țară: casa era o prelungire a bisericii și un simbol al lăcașului din Împărăția Cerului. Și munca îi aducea aminte de Dumnezeu, tot ce făcea îl duceau cu mintea la Dumnezeu. Țăranii se sfințeau nu prin rugăciune ci prin tot ce făceau. Omul, dacă vrea să se schimbe trebuie să schimbe raportarea la tot ce face. Zicea părintele Arsenie Boca că fundamental este ca omul să aibă concepție de viață creștină. Adică să mă comport, să mă adresez, să îmi încreștinez comportamentul, ținuta, atitudinea, în relația cu aproapele.

Sursa: Cuvantator

Protos. Hrisostom de la Putna: „Spovedania - declarații de dragoste, în esență, și vărsarea inimii în fața Celuilalt”

Există unele abordări ale Tainei  Sfintei  Spovedanii pe care noi nu luăm seamă, la care nu ne gândim. Cum ar fi dacă, de exemplu, am înlocui problema păcatelor cu cea a împăcării? Cum ar fi dacă ne-am duce la Dumnezeu ca la Cel pe care-L iubim cel mai mult și față de care ne-am cam răcit, dar dorim mai presus de orice să ne împăcăm cu El? Taina Sfintei Spovedanii  este  o  întâlnire cât se poate de reală cu Dumnezeu. Și, ca orice întâlnire, pentru a fi reușită, are nevoie numaidecât de o pregătire. Cum? Cu maximă sinceritate și onestitate și... cu o declarație de dragoste. Să-I spunem lui Dumnezeu că-L iubim. Așa ne îndeamnă protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna. Vă invit să lecturați câteva cuvinte ale sfinției sale care să constituie un îndemn pentru viitoarele noastre întâlniri cu Dumnezeu. 

 „Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos”

În calitate de duhovnic, mă întâlnesc de multe ori la Spovedanie cu o situație destul de neplăcută, în care oamenii vin foarte timorați, foarte apăsați, și ies cumva și mai timorați. 70-80% dintre ei îmi vine să-i chem înapoi și să-i pun să mai stea puțin în genunchi, că mi se pare mie că nu pleacă ei așa cum ar trebui să plece.

Problema este că nu venim așa cum trebuie la Spovedanie. Nu cerem ceea ce trebuie să cerem. Spovedania este una dintre cele mai intime taine; taină nu înseamnă nimic ascuns, taină înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit moment; dar va pricepe până la sfârșit. Taina întotdeauna invită pe om să exploreze mai mult adâncimile ei.

Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos și e foarte greu să-ți petreci viața aceasta, darămite veșnicia lângă un străin. Avem o mulțime de ocazii în care am putea să strângem relația cu Dumnezeu și n-o facem, și cel mai bun prilej este Spovedania.

„La Spovedanie, duhovnicul este acolo ca prieten al Mirelui, nu ca un simplu martor”

Adeseori venim la Spovedanie ca la un tribunal și plecăm de acolo achitați și cu un sentiment de ușurare. Dar atenție: să nu ne păcălească acest sentiment, pentru că nu este cel pe care îl căutăm noi, pe care îl dorește sufletul nostru. În acel moment ne gândim: „Pfiu, bine c-am scăpat...” Acest sentiment este însoțit de multe ori de un gând parșiv, care spune că de-acum ai putea să faci cam orice. Iarăși, ești liber să faci orice. Deci nu este ușurarea de care avem nevoie.

Noi ar trebui să plecăm de la Spovedanie zburând, să simțim cum sufletul nostru revine în cele ale lui, adică în cele cerești, și nu se întâmplă lucrul acesta. De ce? Pentru că uităm ce se întâmplă la Spovedanie. Uităm că la acel moment iau parte trei persoane, nu simboluri: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Pe toți pe care i-am întrebat mi-au răspuns că Hristos este acea persoană. Ei..., greșit. Hristos a spus de nenumărate ori că El nu a venit să judece. Și chiar dacă judecata Lui este dreaptă, nu va face lucrul acesta, ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la judecată. Iar duhovnicul ar trebui să-și permită cel mai puțin să judece, pentru că el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui, iar nu ca un simplu martor. Este foarte important să înțelegem acest lucru.

„Eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”

Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi (Mirele și mireasa/ucenicul) să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și se străduiește spre acest lucru până când îi vede pe cei doi împreună. Mai apoi, se retrage discret, ca să se împlinească acel cuvânt spus de cel care a fost numit de Mântuitorul – prieten al Mirelui –Sfântul Ioan Botezătorul: „eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”.

Rămâne deci ca ucenicul să-și fie singurul judecător, însă, judecata aceasta personală pe care și-o face - să fie în cadrul cel mai intim cu putință. Judecată înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit s-o aibă de la început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la un judecător, și nu pentru a fi achitați, nu pentru a ne curăța cazierul, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, înțelegem că e nevoie de o abordare puțin mai personală, puțin mai intimă. Și atunci, tot ceea ce se întâmplă în cadrul Spovedaniei  trebuie  privit ca atare.

„Spovedania - declarații de dragoste, în esență, și vărsarea inimii în fața Celuilalt”

Ceea ce voi spune eu la Spovedanie și ceea ce voi auzi la Spovedanie nu sunt și n-ar trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, vărsarea inimii în fața Celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața Celuilalt, mi-l ofer, așa cum este. Că este murdar, neputincios și cu lipsuri, este altceva. Dar așa cum este, pe tot îl vărs.

Ni se pare adesea că, cu cât avem mai multe păcate scrise pe listă, cu atât Spovedania va fi mai eficientă. Dar nu-i așa. Atunci când mergem la întâlnire cu cineva, ce ne  propunem  noi? Oare să spunem ce avem mai rău în noi sau să descoperim ce are acela rău, ca să terminăm odată pentru totdeauna cu bănuielile? Nu. Scopul nostru este să ne împărtășim într-un mod cât mai deplin de celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci acele lucruri le voi spune. De acele lucruri voi încerca să scap.

„Mai presus decât  bucuria Raiului este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”

Spune  Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Epistola către Romani că „mai presus decât izbăvirea de chinurile iadului,  mai presus decât bucuria  Raiului, mai presus decât toată Împărăția cerurilor este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”.

Dacă înțelegem lucrul acesta, suntem cu mulți pași înainte față de ieri. Nimic nu se poate întâmpla bun înafara unei relații; relația este aceea care salvează tot. Și Dumnezeu este Persoană reală, concretă, Care mă iubește și pe Care o iubesc. Cu cât știu să-mi exprim mai profund și mai des această iubire, cu atât sunt mai aproape de El.

Nu greșim dacă pornim de la experiențele noastre omenești. Putem să tratăm Spovedania și toată viața voastră ca o întâlnire, ca o relație cu Dumnezeu – pentru că asta va fi până la urmă: relație veșnică cu Dumnezeu, relație de iubire în care vom evolua  neîncetat. Nu simbol, ci realitate. Dumnezeu este prezent, vorbesc cu El, și nu este oricine, ci Cel care mă iubește atât de mult, încât S-ar răstigni doar pentru mine, așa spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Însă ce înseamnă El pentru mine? Ce rol are El în viața mea? N-are El niciun rol? Dă-i un rol. Adu-L în viața ta, fă-L părtaș vieții tale, că altminteri cum să te facă și El părtaș vieții Lui? Și atunci, dacă Îl vezi așa cum este, cum Se și prezintă, ca Cel care te iubește mai presus de orice, atunci vei ști și cum să-I mulțumești.

 „Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie”

Rugăciunile dinainte de Împărtășanie pun în balanță nevrednicia noastră și inima cu care venim la Hristos. „Știu că sunt nevrednic Doamne, dar și zidirea Ta sunt”, adică dacă mă iubești, nu mă lași așa. Iar în altă parte zicem: „Știu că vin cu nevrednicie, dar nu vin la Tine ca un nepăsător, ci ca nu cumva fiind lipsit prea mult de Împărtășirea Ta, să fiu lipsit și de îndumnezeitoarele Tale cuvinte și să fiu prins de lupul cel înțelegător”. La Spovedanie  tocmai asta tratezi cu Dumnezeu: să treacă peste nevrednicia ta. De ce? Pentru că vă iubiți.

Tu ce ai fi în stare să-i treci cu vederea iubitei tale, soției tale, copilului tău? Ce criterii, ce limite îi pui în a se apropia de tine?  De un singur lucru trebuie însă să ne asigurăm: că Îl iubim sincer pe Dumnezeu și nu mergem la El ca niște nepăsători. Și avem nevoie numaidecât de Spovedanie înainte de Împărtășanie pentru că Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie. (va urma)

Sursă: Doxologia