Cugetând la 22 decembrie

Ierom. Dosoftei Dijmărescu

Mântuitorul Hristos a numit Biserica „Stâlp şi temelie a adevărului”. De aceea, una dintre datoriile ei este să mărturisească adevărul despre Dumnezeu şi om. Şi pentru ca adevărul Bisericii să nu fie întunecat de umbrele acestei lumi, unii dintre fiii ei cei mai aleşi şi-au jertfit viaţa.

Secolul al XX-lea a fost străbătut de multe ideologii care i-au persecutat pe creştini. Dintre ele, ideologia comunistă a generat cel mai mare număr de morţi. După căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, au început dezbateri publice referitoare la problematica opresorilor şi a victimelor din timpul comunismului.

În Rusia, unde circa 60.000.000 de oameni au fost ucişi de către regimul comunist, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi, comunismul nu a fost condamnat de stat, dar Biserica a recunoscut ca sfinţi mai mult de 1.700 de martiri din această perioadă. În ziua de 16 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat: „Noii mucenici şi mărturisitori ruşi, care prin suferinţe de necrezut şi-au pecetluit devotamentul lor faţă de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere şi viaţă nouă. Acum din acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelşugat al înnoirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu. Nevoinţa mucenicilor şi a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind temelia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.

Alexandr Soljeniţîn, autorul „Arhipelagului Gulag” (actul de acuzare la nivel mondial a comunismului), declara că torturile din închisorile româneşti au fost mai grele decât cele din U.R.S.S. Pe 18 decembrie 2006, România, prin Preşedintele ţării, a condamnat oficial comunismul. Raportului care a fost întocmit cu această ocazie i s-au adus, pe bună dreptate, multe critici. Însă, pe lângă cele declarate oficial de către statul român, este firesc ca Biserica să aibă şi altceva de spus despre victimele comunismului.

 IPS Antonie Plămădeală spunea despre părintele Daniil: „Sandu Tudor poate fi canonizat! Eu aş face o propunere, de canonizare, pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru “Rugul aprins”, pentru credinţa lui. El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi cei de astăzi. Mi-a scris un profesor din Bucovina care a stat cu părintele Daniil la Aiud. Îmi scria că toată lumea din Aiud îi spunea «Sfântul».”

Ieroschimonah Daniil - Sandu Tudor

† 17 noiembrie 1962, Aiud

 Părintele Gheorghe Calciu mărturiseşte despre Constantin Oprişan: „Ne vorbea în fiecare zi în jur de una‑două ore, dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, nutmai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi auzindu-l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. ... Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul lui... Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era în stare să vorbească, nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Citeam în ochii lui iluminarea lăuntrică şi dragostea. Faţa lui era ca o                                             revărsare de dragoste.” 

Constantin Oprişan

† iulie 1958, Jilava

 „Nu trebuie să ne înşelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru creştinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme în care se vor număra oile de capre, însă nu se vor despărţi, cum nici grâul nu se desparte de neghină! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor care intră în acest apocalips sunt numărate. Nimic mai primejdios decât să intri în el naiv şi fără să ştii ce te aşteaptă!”

Mircea Vulcănescu

† 28 octombrie 1952, Aiud

 Într-o discuţie cu Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu spunea: „Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viaţa, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis.” 

Valeriu Gafencu

† 18 februarie 1952, Târgu Ocna

Lupta duhovnicească a mărturisitorilor

Cu opţiuni politice diferite, cu vieţi diferite, mulţi dintre deţinuţii politici nu au cunoscut înainte de închisoare adâncurile vieţii duhovniceşti. Dar intrarea lor în temniţă a fost determinată de împotrivirea, într-o formă sau alta, faţă de comunism, perceput ca o batjocorire a adevărului, a binelui: „Nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie, nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide). Unii dintre ei, mai ales preoţi ori călugări, au fost conştienţi încă de la început de lupta duhovnicească pe care o aveau de purtat şi şi-au asumat crucea mărturisirii. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, fost stareţ la Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri bătut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalţi deţinuţi, pentru faptul că spovedea şi împărtăşea. Trupul i-a cedat şi a murit în închisoare pe când exclama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.

Tot la fel a murit întemniţat şi Părintele Ilarion Felea, autorul „Religiei iubirii”. Părintele Daniil Sandu Tudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie a sistemului comunist, a scris pe zeci de pagini o critică a acestuia; când a sfârşit-o, a fost ucis. Unul dintre marii intelectuali creştini ai perioadei interbelice, Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatul creştin pe care îl făcea în închisoare, a lăsat ca testament cuvântul: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Ca mulţi alţii, toţi aceştia au înţeles că esenţa spirituală a prigoanei comuniste a fost despărţirea omului de Dumnezeu şi aruncarea lui în necredinţă şi în iad. Pentru cei care cred că sistemul comunist a fost doar o dictatură ca oricare alta şi nu înţeleg că scopul adânc al lui a fost de natură spirituală, mărturiile arată că cele mai cumplite torturi au fost aplicate celor care nu voiau să se lepede de credinţă, cu scopul de a-i determina să apostazieze. În special în Reeducarea de la Piteşti, apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor mai diabolice şi blasfemiatoare mijloace de tortură pentru a-i transforma pe credincioşi în necredincioşi.

Cine a stat în spatele atrocităţilor? Este insuficient să spunem că au fost demnitarii comunişti, români sau neromâni. La Piteşti nu era ura omului faţă de semnul său, ci ura diavolului faţă de om: torţionari şi torturaţi erau deopotrivă ţintele distrugerii sufleteşti ale celui care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, cei care şi-au pierdut viaţa, dar şi-au păstrat credinţa, au câştigat o bătălie împotriva diavolului. Şi nu puteau fi biruitori împotriva diavolului fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Cel care pe toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, asemenea mucenicilor cunoscuţi în istoria Bisericii. De aceea, dacă prin căderea comunismului nu sesizăm în primul rând o victorie împotriva răului spiritual, ne situăm la nivelul unui succes omenesc.

Dacă sărbătorim doar sfârşitul unui regim politic, aceasta mărturiseşte despre orbirea noastră sufletească: nu vedem o biruinţă asupra unei mari lucrări demonice, comparabilă cu biruinţa asupra iconoclasmului.

Înţelesul unei sărbători comune

Dacă înţelegem ziua de 22 decembrie ca pe cea a unei biruinţe spirituale, este firesc să-i cinstim pe cei cu ajutorul cărora s-a câştigat această victorie: cei care au murit, cei care au suferit prigoana, cei care, fără a îndura chinuri fizice, au fost marginalizaţi pentru credinţa lor, suferind batjocura, ştiuţi şi neştiuţi. Cinstirea tuturor acestor vase alese ale lui Dumnezeu nu este doar o opţiune, ci o necesitate pentru viaţa noastră în Hristos. Este datoria Bisericii să recunoască glasul prin care Dumnezeu a binecuvântat poporul în vremea unor cumplite lepădări de credinţă. Avem nevoie de această recunoaştere, căci aşa Îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi vom avea modele pentru viaţa noastră.

Prin cinstirea mărturisitorilor şi mucenicilor nu se neagă trăirea duhovnicească a celor care nu au suferit în închisori. Lucrarea mucenicilor nu exclude lucrarea duhovnicească şi sfântă a celor care L-au slujit pe Hristos în afara închisorii, în societatea comunistă a vremii, luminând mintea şi încălzind inimile multor oameni spre credinţă.

Dumnezeu a avut aleşii Săi pe fiecare dintre aceste drumuri, la fel ca în perioada persecuţiilor romane, când Biserica a dat şi sfinţi care nu fost mucenici. Prăznuirea tuturor martirilor regimului comunist în aceeaşi zi nu este ceva neobişnuit. În prima duminică după Rusalii îi sărbătorim laolaltă pe toţi sfinţii Ortodoxiei, iar următoarea duminică este a Tuturor Sfinţilor Români. Biserica OrtodoxăSârbă a rânduit cinstirea comună, pe 15 iunie, a tuturor mucenicilor de neam sârb, de la Cneazul Lazăr şi până în prezent.

Prin sărbătorirea laolaltă a tuturor acestor martiri nu se realizează o canonizare colectivă a victimelor comunismului, căci nu toţi cei care au murit în represiune au fost sfinţi. La vremea potrivită, Dumnezeu va rândui canonizarea individuală a unora dintre cei care şi-au sfinţit viaţa, spre folosul duhovnicesc al creştinilor care în această lume se luptă pentru mântuire.

O sărbătoare necesară: 22 decembrie

O sărbătoare a mucenicilor prigoanei comuniste se poate stabili în diferite zile ale anului, în legătură cu unele din datele importante ale închiderii ori martiriului unora dintre ei. Totuşi, pentru a-i cinsti pe toţi cei care au pătimit în prigoana comunistă, din toate locurile şi în ani diferiţi, potrivită este ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei: 22 decembrie. Semnificaţia zilei de 22 decembrie 1989 depăşeşte sfera politică şi socială. Părintele Constantin Galeriu observa că ceea ce s-a numit Revoluţia română din 1989 se deosebeşte de orice altă revoluţie prin caracterul spiritual al jertfei: „La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră a tuturor. Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea”.

Majoritatea celor ucişi în decembrie 1989 au fost tineri. Tineri crescuţi în regimul comunist, cărora li s-a predat ateismul, ai căror părinţi fuseseră şi ei văduviţi de contactul cu valorile duhovniceşti. Cum de s-au aşezat aceşti tineri în genunchi şi au rostit atunci „Tatăl nostru”, au strigat „Cu noi este Dumnezeu”, „Vom muri şi vom fi liberi”? Nu putem să nu ne gândim că ei sunt rodul tânăr al boabelor de grâu aşezate în pământul ţării cu 40-50 de ani înainte, al martirilor şi mărturisitorilor necunoscuţi lor, dar care au mijlocit pentru ei în faţa Tronului Ceresc.

Mai avem nevoie de o asumare publică a celor care au mărturisit în prigoana comunistă pentru a pecetlui lepădarea poporului nostru de idolii comunismului. Recunoaşterea caracterului duhovnicesc al jertfei va oferi generaţiilor viitoare un model din epoca modernă pentru lupta duhovnicească atunci când un alt totalitarism ateu va încerca să subjuge sufletele credincioşilor. În sfârşit, cinstirea mucenicilor şi mărturisitorilor prigoanei comuniste este o treaptă în a cunoaşte identitatea duhovnicească a înaintaşilor noştri, fără de care nu putem să ştim cine suntem şi ce avem de făcut.

Icoana Maicii Domnului din osuarul Mănăstirii Râpa Robilor, Aiud

Fotograf: Ovidiu Man

Sursă: Revista Cuvinte către tineri

Comemorarea anuală Valeriu Gafencu - sâmbătă, 15 februarie 2014

Sâmbătă 15 februarie 2014, ora 11:30 organizăm Comemorarea anuală prin care aducem cinstire lui Valeriu Gafencu şi tuturor foştilor deţinuţi politici din penitenciarul Târgu Ocna.

Programul începe ca de obicei printr-un parastas săvârşit în curtea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, apoi se va citi Acatistul lui Valeriu Gafencu şi ne vom închina la Troiţa ridicată în cimitirul unde au fost îngropate cele peste 120 de victime ale comunismului căzute în temniţa din Târgu Ocna.

Pentru detalii legate de transport contactaţi:

Bucureşti – Târgu Ocna: Maria Petrov – 0723917197

Cluj Napoca – Târgu Ocna: Andra Nemeş – 0747589478

Ca în fiecare an, manifestarea este sprijinită de familia lui Valeriu Gafencu şi de foştii detinuţi politici care au împărtăşit acelaşi crez românesc.

Prima comemorare de la Târgu Ocna a avut loc în 1991 fiind organizată de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România. Prin strădaniile lor şi ale familiei Gafencu a fost ridicată Troiţa din cimitir şi s-a oficiat slujba de înmormântare pentru toţi deţinuţii din gropile comune (oficiată de Preoţii Constantin Voicescu şi Iustin Paven). Între 1990 şi 1997 bătrânii s-au întrunit anual la Târgu Ocna. Moartea mai multora dintre ei şi sănătatea şubrezită a celorlalţi au dus la sistarea acestui eveniment anual.

Alături de cei aflaţi în viaţă şi de surorile Valentina şi Eleonora Gafencu am reluat firul întâlnirilor anuale în anul 2007 şi cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns acum la a 8-a comemorare consecutivă. Nădăjduim că vremea va deveni mai blândă şi că ne vom putea întâlni în număr cât mai mare în data de 15 februarie.

(Cezarina Condurache - Asociația Prezent)

„Un gând smerit” de Valeriu Gafencu

Sursă foto: Orthphoto

Un gând smerit şi simplu, o lumină,

Spre Tine se înalţă lin din mină

Şi sufletul înlăcrimat se roagă:

„O, vino, de păcate ne dezleagă”.

Refren: Iisuse, Doamne, vino-n zori!

Te cheamă cei din închisori.

O, vino, mina luminează,

Pe noi ne binecuvântează!

Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune

Şi cheamă-mă încetişor pe nume

Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă…

Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă.

Pe umeri mă apasă greu o cruce

Şi sânger… Dă-mi putere s-o pot duce,

Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,

Să simt pulsând viaţa în mlădiţă.

(Poem dedicat lui Marin Naidim)

Cuvinte pentru tineri (XXXVIII) - ”Tu ai darul ales al fecioriei și de aceea te iubesc!”

Fotograf: Cezar Machidon

Tuţa, mi-e cam ruşine, dar te rog spune-mi deschis, cum este mai bine să păstrezi relaţiile cu femeile?

"Când s-a căsătorit, mama avea vreo 24 de ani. Tuţa (tatăl lui Valeriu) era cu vreo 10 ani mai în vârstă. Tuţa o iubea în taină de mult timp.

Mama era o fată simplă, cu şcoală primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului.

Tuţa era un om întreg, sănătos şi voinic, cu un trecut frumos, student la Politehnică, bine văzut de toţi oamenii de valoare pe care-i avea Basarabia în acele vremi. Îi mai trebuia puţin şi ieşea şi el inginer. Dar, luând contact cu societatea aşa-zis „sus pusă” şi cunoscându-i decadenţa, a renunţat la toate perspectivele pe care i le deschidea viitorul şi s-a întors în sat, la plug, făcându-se învăţător. Voia să întemeieze un cămin frumos şi curat, să aibă soţie, copiii lui, gospodăria lui…Şi a luat-o pe mama. 

Mama l-a întrebat:

-De ce mă iei tu pe mine de soţie, că eu n-am nici carte, nici avere… pe când tu…De ce nu ţi-ai ales o fată învăţată de la Iaşi, că doar atâtea te doreau de bărbat?

Iar el a răspuns:

-Ei, Lena, de câte ori mă uit la tine, mă gândesc că nu sunt vrednic de tine. Tu ai ceva ales, tu ai fecioria. Eşti curată. Şi de aceea te iubesc eu.

Tuţa, până la data căsătoriei păcătuise cu alte femei. Avea însă cinstea sufletească, era de o sinceritate totală în a-şi recunoaşte păcătoşenia. De aceea îmi era atâta de drag.

Când eram elev în ultima clasă de liceu, frământat de gânduri şi nelinişti privitoare la relaţiile cu femeile, l-am întrebat într-o noapte:

-Tuţa, mi-e cam ruşine, dar te rog spune-mi deschis, cum este mai bine să păstrezi relaţiile cu femeile? Eu mărturisesc între băieţi pentru abstinenţă, întâmpin însă cele mai mari opoziţii. Mediul e foarte stricat prin şcoli.

Tuţa mi-a răspuns:

-Cel mai bine este să te abţii. Eu am păcătuit în tinereţea mea, dintr-o nelămurire. Trecusem de 21 de ani şi eram fecior încă, curat, dar s-a zvonit printre băieţii şi fetele de seama mea, că sunt impotent şi de aceea n-am relaţii cu femeile. Şi atunci, de ciudă, am căutat să aflu cine a scornit acest zvon. Şi am aflat că totul pornea de la o fată intrigată de atitudinea mea demnă şi curată. Şi am păcătuit cu ea de ciudă. Mi-a părut rău mai târziu.

O, cât de mult mi-a folosit mie mărturisirea lui Tuţa! De câte ispite şi căderi nu m-a ferit sfatul, mărturisirea lui! […]

Am sărutat-o pe mama şi ea mi-a spus că în toată căsnicia lor, amândoi, şi Tuţa şi mama, au fost cinstiţi unul faţă de altul. Ce lucru minunat şi plăcut înaintea lui Dumnezeu! Au trăit toată viaţa atât de frumos, s-au iubit. Şi noi, copiii, niciodată nu i-am văzut certaţi. Ştiu că Tuţa o iubea pe mama, o ocrotea. (…)

Rodul dragostei acestor oameni deosebiţi sunt cei patru copii: Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisabeta. "

Din Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pg. 13-16

Școala de Duminică: Mărturia de creștin – o cale către îngeri, dialog cu artista Silvia Radu

Sursă foto: Artindex

Floarea Tiulea 

O grădină cu serafimi şi heruvimi, cu chipuri blânde şi gingaşe, părând să vestească ceva anume, cu flori în culori paradisiace care bucură ochiul şi sufletul celui care le priveşte, cu icoane în argint şi bronz purtându-ne spre lumea veşniciei, aşteaptă în aceste zile la Palatul Mogoşoaia spre descoperirea universului unei puternice personalităţi artistice - Silvia Radu, sculptor şi pictor de mare talent, care prin tot ceea ce face doreşte să arate o cale. O cale pe care, aşa cum spunea Doina Mândru, directorul Centrului cultural Palatele Brâncoveneşti ce găzduieşte expoziţia, artista a descoperit-o, în plastică şi în viaţă, o parcurge şi o împlineşte, prin mărturia ei de creştin autentic.

Despre această cale, despre împliniri şi regrete, despre ce înseamnă credinţa adevărată, Silvia Radu a acceptat să ne vorbească în Grădina sa cu îngeri, ce îşi are deschise porţile până la 2 iulie pentru toţi cei care vor să păşească pe aleile sale, întru întâlnirea cu heruvimi şi serafimi și cu bucuria de culoare.

Sursă foto: Artindex 

Doamna Silvia Radu, iată că ne invitaţi din nou în Grădina dumneavoastră cu îngeri, cu care tineţi să ne bucuraţi şi de această dată şi să ne faceţi un dar înaintea zilei dumneavoastră de naştere. Serafimii şi heruvimii pe care îi aduceţi printre noi, mai toți cu expresii puţin grave, par să ne vestească ceva anume. Ne desluşiţi din vestirile lor?

Evident că îngerii nu sunt ai mei. E Grădina cu îngeri, dar în sensul că Silvia Radu vi-i arată, ca să zic aşa, deşi nu vreau să par că mă împăunez cumva. Eu vreau să trag, într-un fel, un semnal de alarmă că toţi avem nevoie de îngerii noştri, eu de al meu, dumneavoastră de al dumneavoastră, celălalt de al lui. Fiecare avem un înger de la Botez, pentru că, în general, noi, românii, suntem botezaţi şi avem câte un înger, deci trebuie să stăm cât mai în preajma îngerilor noştri, pentru că ei sunt buni şi ne călăuzesc. Îngerul nostru, când vede că o luăm pe o cale care nu este cea mai bună, se întristează foarte tare. De aceea să încercăm să simţim când îngerul nostru e trist şi când este bucuros de faptul că noi suntem nişte oameni întregi, normali, cu credinţă în Dumnezeu şi cu dorinţa de a fi tot timpul în Grădina asta minunată pe care El ne-o oferă, lumea aceasta a Lui, superbă, prin care trecem ca să ajungem dincolo, într-un loc şi mai minunat despre care încă nu ştim multe, dar sperăm să ajungem cu ajutorul acestor călăuzitori ai noştri care sunt îngerii.

        

Sursă foto: Senso TV

Cât de importantă este relaţia cu îngerii pentru oamenii de artă?

Oamenii de artă ar trebui să-şi dea seama că tot ceea ce fac bun este sub imperiul Duhului Sfânt. Toată creaţia noastră depinde de duhul pe care noi îl primim pentru că, dacă noi ne ocupăm sufletul cu ceva rău, Duhul nu mai vine. Se ştie că, dacă-L ai pe Dumnezeu în tine, cel rău nu poate să pătrundă, dacă îl ai pe cel rău în tine, Dumnezeu nu are cum să intre pentru că nu are loc. Eu cred că un artist trebuie să aibă un mesaj care să ajute oamenii. Un mesaj care îl duce pe om spre păcat este o greşeală enormă. Noi nu avem voie, ca artişti, să inducem în oameni răul. Menirea artistului este aceea de a-l face pe om mai bun, mai ferit de rău. A arăta omului partea urâtă şi rea este un lucru necuvenit. Artistul trebuie să facă în aşa fel încât să-l facă pe om mai bucuros şi mai alipit de adevărata sa menire în lume şi anume găsirea drumului adevărat spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că dacă nu găsim acest drum înseamnă că suntem pierduţi.

Printre îngeri aveţi şi chipuri de mucenici ai închisorilor comuniste, precum cel al lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Ce a însemnat pentru noi jertfa lor? Profesorul Ion Pătrulescu, devenit călugăr la Mănăstirea Oaşa, spunea că „în afară de zona noastră ortodoxă, nu mai există nicăieri puterea cutremurătoare pe care ne-au dat-o sfinţii închisorilor, care s-au luptat faţă către faţă cu fiara”. Ce am făcut noi, cei de astăzi, cu puterea aceasta?

Mi se pare că această putere ne hrăneşte pe foarte mulţi dintre noi. Şi chiar dacă aceşti oameni, care au suferit în închisori şi care ne călăuzesc acum din Împărăţia lui Dumnezeu, nu sunt recunoscuţi oficial ca sfinţi, într-o bună zi vor fi recunoscuţi. Important este că noi, poporul, am simţit sfinţenia lor. Sunt atâţia sfinţi care au fost recunoscuţi foarte târziu. Nu asta este important. Important este că ei deja lucrează în noi şi ne imprimă duhul bun şi ne ajută să presimţim prăpastia ca să nu cădem drept în ea.

Se pare că, prin tot ceea ce faceți, atât în artă, cât și în viața personală, urmați exemplul lui Horia Bernea care, așa cum mărturiseați într-un alt interviu, v-a spus oată că fiecare gest al lui, chiar dacă nu se observa, era pentru Biserică.

Da, pentru că Horia Bernea a fost pentru mine un mare exemplu. Am avut o şansă foarte mare să-l cunosc pe Horia Bernea. Noi ne vedeam foarte des, având atelierul în aceeaşi clădire şi, efectiv, m-am hrănit cu ceea ce Horia Bernea mă învăţa.

Cât de prezent mai este astăzi Dumnezeu în viaţa oamenilor? Cunoscutul teolog şi etnolog Costion Nicolescu spunea nu demult că în această epocă se tace mult în legatură cu Dumnezeu.

Sunt de acord cu asta. Eu am învăţat de la părintele Teofan, actualul mitropolit al Moldovei, când era episcop vicar al Bucureştiului, care tot timpul ne spunea la sfârşitul slujbei – „Fiţi mărturisitori, fiţi mărturisitori, toţi trebuie să fiţi, când ieşiţi din Biserică, mărturisitori”. Eu am preluat lucrul acesta şi mi se pare că suntem absolut obligaţi să o facem fiecare în felul său. Eu am o fire mai extrovertită, dar poţi și să nu vorbeşti şi totuși să ai putere mai multă decât cel care vorbeşte. Adică, dacă eşti un om plin de har, irumpe harul din tine. Din mine nu irumpe harul, dar eu încerc să-l fac auzit, văzut prin vorbe. Nu ştiu dacă reuşesc, dar mi-aş dori lucrul ăsta.

În orice caz, îi admir mult pe oamenii aceştia, precum un Sorin Dumitrescu, un Dan Puric, care fac enorm. Sau pe Andrei Pleşu. Cred că, prin cărţile lui, Andrei Pleşu a adus foarte mulţi intelectuali în Biserică. Nu mai zic de ce a făcut pe vremuri Ioan Alexandru, de exemplu prin cursul lui despre Vechiul Testament, la baza căruia a fost doamna profesor Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maica Benedicta, care ne veghează acum de dincolo. Această mare Maică Benedicta a fost o luptătoare, un cal troian fantastic împotriva comunismului. Am citit undeva că ea s-a dus la duhovnicul ei şi i-a spus: „Ce să fac, părinte, intru în partid?”. Şi duhovnicul i-a spus: „Intri, că de acolo vei putea apăra mai mult Ortodoxia”. Cu fiecare gest al ei, ea s-a expus, a fost într-adevăr o nebună după Hristos. Oamenii au hulit-o că a fost comunistă, dar ea nu a fost comunistă nici o secundă. Tot ceea ce a făcut, a făcut numai pentru credinţă. Ea este o mucenică... Da, o mucenică… Uitaţi, chiar îmi vine să plâng…

A fost o persoană cu totul şi cu totul minunată. Studentele ei spuneau că erau fascinate de cursurile pe care le ţinea, că era atât de puternică... Ştiu că cei de la Comitetul Central îi spuneau: „Tovarăşa, dar nu-i posibil ce se întâmplă la cursurile dumneavoastră”. Dar ea era atât de diplomată, încât a ştiut cu inteligenţa ei să-i stăpânească şi să-i influenţeze. Cred că Maica Benedicta are un loc în rândul mărturisitorilor lui Hristos. Şi exemplul ei şi al altor mucenici ai noştri trebuie să ne fie nouă pildă de urmat.

În ultimii ani aţi luat atitudine publică în spirit creştin faţă de anumite probleme dezbătute în societatea românească? Ce v-a determinat să o faceţi?

Mi se pare că e firesc să luăm atitudine. Nu suntem muţi. Omul dacă are o părere trebuie să o spună. Mie mi-a spus odată părintele Sofian /duhovnicul său de la Mănăstirea Antim, n.n./ că trebuie să mărturisesc lucrurile pe care le-am greşit. Eu am greşit că nu am făcut copii. Asta e păcatul meu cel mai mare. Dar trebuie să mărturiseşti şi atunci când observi că alţii greşesc, că altfel degeaba observi. Trebuie să spui, cu dragoste, cu bunăvoinţă. Mie mi se pare că, şi pe stradă, dacă fiecare om, care are cât de cât darul de a convinge, ar vorbi cu tinerii care, iată, se poartă atât de urât, poate lucrurile s-ar schimba. Eu mă opresc uneori pe drum şi le spun: „Măi, drăguţă, de ce vorbiţi voi aşa de urât? Uite, ce băieţi frumoşi sunteţi. Nu vă e jenă să vorbiţi aşa?”... Şi să ştiţi că am întotdeauna un mic efect asupra lor, adică îi vezi cum se îmblânzesc, şi, măcar pentru un moment, îşi dau seama că au greşit.

Dacă oamenii nu ar rămâne indiferenţi, atunci când se vorbeşte urât lângă ei, când se fură, când se dă în cap, când ni se impune ceva ce nu ni se potriveşte, nouă, ca popor, lucrurile s-ar schimba. Nu e normal să fim atât de indiferenţi şi obedienţi. Trebuie să luăm atitudine faţă de tot ceea ce nu este bun şi să fim ascultători faţă de sfaturile primite, adică faţă de cele care sunt pentru salvarea noastră. Altfel, va fi rău...

Spuneaţi mai înainte că cel mai mare regret, pe care îl mărturisiţi mereu, aşa cum v-a spus părintele Sofian, este că nu aţi avut copii. Dar care este cea mai mare împlinire, cea mai mare bucurie din viaţa dumneavoastră?

Cea mai mare împlinire a mea a fost întâlnirea mea cu părintele Sofian. Asta a  fost şansa vieţii mele şi a lui Vasile Gorduz /soţul său, marele sculptor trecut în 2008 la cele veşnice, n.n./, pentru că, altfel, eram nişte nefericiţi. Zic mai mult de mine, că, vorba aceea, înfundam iadul. Nici acum nu sunt sigură că am o soartă prea grozavă, dar nădăjduiesc să fie ceva mai bine, decât dacă plecam dincolo acum 25 de ani.

Cum era părintele Sofian?

Părintele era o lumină continuă, de o bunătate, o înţelegere şi de o graţie şi o forţă unică... Lumina... Era nemaipomenit. Adică este. Îl simt şi acum. El ne ajută pe toţi foarte mult.

Cu ce înţelesuri v-ar plăcea să plece vizitatorul expoziţiei dumneavoastră?

Ca şi acum 23 de ani, la expoziţia mea din 1989, aş vrea să-i fac pe oameni mai buni, să le aduc bucurie. Atunci, în 89, era așa o tristețe peste țară, era o tristețe imensă, era ca un lințoliu urât, gri, greu, lipsa de libertate devenise materială. Eu nu mai suportam să văd oameni care zâmbeau. Îmi spuneam că n-avem voie să zâmbim, că toţi trebuie să fim serioşi şi să facem ceva, să rupem lanţul răului. Eram clar într-o stare patologică şi nu eram singura, erau foarte mulţi atunci în starea asta...

Îmi doream atunci ca expoziţia mea să aducă bucurie oamenilor şi mă rugam în fiecare seară pentru asta. Îmi doream ca expoziţia mea să fie un imn închinat lui Dumnezeu pentru frumuseţea lumii pe care ne-a pus-o la îndemână. Cât de frumoasă este lumea noastră! Pentru mine, a picta la Vama Veche a fost un dar enorm din partea lui Dumnezeu. Era aşa o revărsare de lumină, de frumuseţe. Lumea lui Dumnezeu! Două zeci și cinci şi ceva de ani am pictat la Vama Veche, iar soţul meu a sculptat. A fost un dar enorm. Şi am vrut sa dăm ceva în schimb – am făcut o biserică acolo. Era firesc să o facem pentru că unde duce un drum dacă nu la biserică? Intrai în România şi nu vedeai o biserică. Am făcut acea biserică ca să arate că ţara noastră este o ţară creştină pentru că, dacă românul nostru nu este creştin şi ortodox, nu e român. 

Noi suntem una cu Ortodoxia. Eu simţeam fizic în Dobrogea că pământul acela este plin de oseminte de martiri. Şi s-a văzut câte oseminte de martiri s-au găsit şi câte mai sunt, probabil, în locuri neştiute, dar care lucrează... Dobrogea este un ţinut minunat ca şi toată România. Suntem îndatoraţi acestui pământ care este minunat şi acelor oameni, care au trăit şi care trăiesc printre noi. Românii sunt încărcaţi de putinţa asta de a uimi… Eu sunt foarte fericită că am trăit vremurile acelea grele şi că le trăiesc şi pe cele de astăzi care sunt într-un fel mult mai perfide, ca fel de a ne a ataca, dar toate acestea ne fac să devenim mai ascuţiţi şi mai capabili să învingem răul. De fapt, nu noi învingem răul, ci Dumnezeu care ne ajută.

* * *

Silvia Radu s-a născut în satul Pătroaia /Dâmboviţa/, la 30 iunie 1935. Este absolventă a Institutului de Arte Plastice N. Grigorescu din Bucureşti, în 1960. A avut numeroase expoziţii atât în ţară, cât şi peste hotare. A expus la Bienala de la Veneţia în 1979,  în 1989 a avut o amplă retrospectivă la Sala Dalles din Bucureşti, iar în 1998 participă la expoziţia de la Muzeul Mucsarnok din Budapesta, organizată de Sorin Dumitrescu. În 2003 a expus la Muzeul de Artă din Cluj, împreună cu soţul său, Vasile Gorduz, iar în 2006 la Muzeul de Artă din Constanţa. În 2010 are expoziţie personală la Academia de Studii Economice din Bucureşti, iar în 2011 expune la Muzeul de Artă din Chișinău.

Printre lucrările monumentale ale artistei Silvia Radu pot fi amintite – „Legenda Meşterului Manole” din Parcul Herăstrău, Bucureşti,  Statuia Sfântului Gheorghe din Piaţa Sfântul Gheorghe din Timişoara, Statuia comemorativă pentru eroii neamului din satul Potlogeni.

Este deţinătoare a numeroase premii şi distincţii. În anul 2003 obţine, împreună cu Vasile Gorduz, Premiul Prometheus, Opera Omnia, oferit de Fundaţia Anonimul.

Silvia Radu este și ctitor de biserici. Împreună cu soțul său, marele sculptor Vasile Gorduz, a ridicat mănăstirea din localitatea în care s-a născut, Pătroaia-Deal din județul Dâmboviţa, biserica din Vama Veche, locul unde ani la rândul cei doi au pictat şi sculptat, a ajutat la repararea Bisericii din Potlogeni-Vale, unde sunt înmormântaţi părinţii şi bunicii din partea mamei.

Prin tot ceea ce face, Silvia Radu dorește să aducă bucurie oamenilor, iar ceea ce spunea criticul de artă Doina Mândru la vernisajul expoziției pare să întregească portretul acestei personalități aritistice. ''Ne aflăm în fața unui pictor deplin, iar explicația fervorii este chiar bucuria de a se împărtăși prin culoare din frumusețea deplin spirituală a lumii. A o revela curajos, într-un context tot mai confuz în valori și mai superficial în expresie, rămâne o probă de înaltă conștiință și măiestrie artistică''.

 Interviu realizat pentru Vremuri vechi și noi

Cuvinte pentru tineri (XIV) - Valeriu Gafencu: Trăiţi iubirea!

Vă rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmaţi cu inima şi mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.

Alta este viaţa decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi decât acela ce se închipuie el.

Altul este adevărul decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.

De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu este străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi adevăr central: Hristos, viaţa veşnică. (...)

Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!”. Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit întotdeauna am fost privit ca fiind foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întodeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr.

Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite? Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult... m-am rugat.

După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferinţelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în 1943... Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr.

Pentru ce dar sufeream?!

Din tot sufletul meu plin de elan rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată... O minune! Ce mare eşti Tu, Doamne! Mi-am văzut sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate... Şi ochiul sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedea.

Ce mare este Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi de dragoste mi s-a aşezat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi le-am mărturisit deschis: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit.”... Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubirea pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica, un singur om mi-a spus: „Meriţi să fii sărutat!”. Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi... am continuat plânsul, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.

La data aceea atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu... Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?!

În aceste momente, sufletul lui Nelu era lângă mine. Şi sufletul lui Felix era lângă mine. Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-se (mai mult) ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce greu luptă este războiul cu păcatul!?(...)

Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este curat! Hristos-Dumnezeu. Oamenii, toţi sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea.

Trăiţi iubirea!

Sursă: Articolul a apărut în numărul 23/2010 al Revistei Familia Ortodoxă, cu tilul: „Nu condiţiile ne lipsesc pentru a fi fericiţi, ci dorinţa de a cunoaşte Adevărul!”

”Se urcă Basarabia pe cruce” – Portrete – Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia. Tatăl sau, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Tării, adunarea reprezentativă care a votat în 27 martie 1918 Unirea cu România. După ocuparea Basarabiei de către bolşevici, în iunie 1940, a fost deportat în Siberia şi a murit la scurt timp după aceea.

Valeriu urmează cursurile liceului Ion Creanga din Bălţi şi în 1940 devine student al Facultăţii de Drept din Iaşi.

În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: “Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”.
Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciana nu a văzut cu ochi buni activitatea legionară a tânărului Gafencu, care avea o funcţie de conducere în Frăţiile de Cruce.

Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud şi de la Piteşti (închisoare în care a avut loc cumplita reeducare comunistă cunoscută sub numele de “fenomenul Piteşti”, proces catalogat de Soljeniţân ca cea mai mare barbarie a sec. XX).

Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea să timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune.

Preţul rezistentei sale morale şi spirituale în fata ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.

Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeana, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajma în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea să nu se despărţeau defel de rugăciune.

În ultimul an, hemoptizia (scuipa sânge) îl transformase într-o “epavă”. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţa şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi. Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se ştie că boala care îl rodea aduce doar deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice.

Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii.

Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie a trecut la Domnul. Între ultimele cuvinte au fost acestea: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”.
..............

Valeriu Gafencu despre părinţii săi - însemnări din colonia Galda, 1947 

Însemnez din gândurile mele, pe malul izvorului cu apă limpede şi rece, sub cele patru salcii de unde i-am scris ieri Mărioarei. Soarele coboară câte asfinţit. M-am pornit singur de la Castel, cu gândul la Dumnezeu şi dragostea îndreptată către cei dragi ai mei.

Mai întâi Mama:

Într-o noapte, aici în Galda, veneam cu mama de la Biserică. Ne rugasem împreună şi-n sufletele noastre coborâseră… (manuscris indescifrabil) sufletul total faţă de mama... îi mărturisisem toate păcatele şi greşelile pe care le săvârşisem în viaţă, aşa încât, prin această mărturisire, devenisem cu mama (îndrăznesc să afirm, cu conştiinţa de om păcătos) prieten.
Şi-n timp ce mergeam liniştiţi, sub cerul senin, mama a început să povestească, răspunzând dorinţei mele, momente-aspecte din iubirea ei cu Tuţa.
Când s-a căsătorit, mama avea vreo 24 de ani, Tuţa era cu vreo 10 ani mai în vârstă. Tuţa o iubea în taină, încă de când era băietan.
Mama era o fată simplă, (numai) cu şcoala primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului.

Tuţa era un om întreg, sănătos şi voinic, cu un trecut frumos, student la Politehnica, bine văzut de toţi oamenii mai de valoare pe care-i avea Basarabia în acele vremi. Îi mai trebuia puţin şi ieşea şi el inginer. Dar luând contact cu societatea aşa zis “sus pusă” şi cunoscându-i decadentă, a renunţat la toate perspectivele pe care i le deschidea viitorul şi s-a întors în sat, la plug, făcându-se şi învăţător. Vroia să-şi întemeieze un cămin frumos şi curat, să aibă soţie, copiii lui, gospodăria lui…
Şi, a luat-o pe mama.

Mama l-a întrebat:
“De ce mă iei tu pe mine de soţie, ca eu n-am nici carte, nici avere… pe când tu… de ce nu ţi-ai ales o fată învăţată, de la Iaşi, ca doar atâtea te doreau de bărbat ?”

Iar el i-a răspuns:
“Ei, Lena, de câte ori mă uit la tine, mă gândesc că nu sunt vrednic de tine. Tu ai ceva ales, tu ai fecioria. Eşti curată. Şi de aceea te iubesc eu”.

Tuţa, până la data căsătoriei, păcătuise cu alte femei. Avea însă cinstea sufletească, era de o sinceritate totală în a-şi recunoaşte păcătoşenia. De aceea mi-i atâta de drag.

Când eram în clasa a VIII-a (ultima clasă de liceu), frământat de gânduri şi nelinişti privitoare la relaţiile cu femeile, l-am întrebat într-o noapte:
“Tuţa, mi-i cam ruşine, dar te rog spune-mi deschis, cum este mai bine să păstrezi relaţiile cu femeile: să te abţii sau să ai contact cu ele?! Eu mărturisesc între băieţi pentru abstinentă. Întâmpin însă cele mai mari opoziţii. Mediul e foarte stricat prin şcoli”.

Tuţa mi-a răspuns:
“Cel mai bine este să te abţii. Eu am păcătuit în tinereţea mea, dintr-o nelămurire. Trecusem de 21 de ani şi eram fecior încă, curat, dar s-a zvonit printre băieţii şi fetele de seamă mea, că sunt impotent şi de aceea n-am relaţii cu femeile. Şi atunci, de ciudă, am căutat să aflu cine a scornit acest zvon. Şi am aflat că totul pornea de la o fată intrigată de atitudinea mea demnă şi curată. Şi am păcătuit cu ea, de ciudă. Mi-a părut rău mai târziu”.

O! Cât de mult mi-a folosit mie mărturisirea lui Tuţa! De câte ispite şi căderi nu m-a ferit, sfatul, mărturisirea lui!
……………………………………………………………………………………….
“Valeriu, după arestarea ta, eram singură acasă. Într-o noapte din iarnă anului 1944, m-am pornit pe jos de la Bălţi spre Sângerei. Era un ger atât de mare. M-a ajuns din urmă un om cu sanie. La rugămintea mea, m-a luat în sanie. Era dintr-un sat mai îndepărtat. Am ajuns în Sângerei noaptea târziu. Fiind vreme de iarnă, l-am adăpostit în casa noastră. După ce l-am ospătat, m-am gândit: acum trebuie să-i pregătesc patul ca să se culce”.

Şi buna mea mamă s-a gândit că este mai bine să-i pregătească patul în dormitor, iar ea să se ducă să se culce în bucătărie. Aşa a şi făcut. La o bucată de noapte, marna aude deschizându-se, rând pe rând, uşile casei. S-a trezit numaidecât emoţionată. Omul a deschis încet uşa bucătăriei şi, când mama, cu glasul ei blajin, l-a întrebat: “Ce doriţi domnule?”, el i-a răspuns: “M-am gândit că poate dumitale ţi-i frig şi vrei să te încălzeşti”.
Mama s-a uitat la el şi i-a răspuns: “Eu te-am ospătat şi adăpostit în casa mea, oferindu-ţi locul cel mai de cinste, cu gândul la Dumnezeu. Şi după cum am un singur Dumnezeu, Hristos, tot aşa am un singur bărbat”.
Omul şi-a plecat ochii în pământ, şi, smerindu-se, a închis uşa în urma lui, ducându-se să se culce.

Am sărutat-o pe mama şi ea mi-a spus că, în toată căsnicia lor, amândoi, şi Tuţa şi mama, au fost cinstiţi unul faţă de altul. Ce lucru minunat şi plăcut în faţa lui Dumnezeu. Au trăit toată viaţa atât de frumos, s-au iubit. Şi noi, copiii, niciodată nu i-am văzut certaţi. Ştiu că Tuţa o iubea pe mama, o ocrotea. Bunăoară el se scula cu noaptea în cap şi-şi pregătea toate pentru lucrul câmpului. Îşi aşeză gospodăria şi adesea, la răsăritul soarelui, când el pleca la deal, o trezea şi pe mama. O lăsa întotdeauna să doarmă mai mult, să se odihnească. Şi parcă-l aud cum, cu glas drăgăstos, îi spunea: “Hai Lena, leneşo, scoală”.
....................
În anul 1940, după ocuparea Basarabiei de către URSS, Vasile Gafencu trece Prutul cu soția, fiul Valeriu și cele trei fiice. După ce ajunge pe malul românesc, el spune familiei că datoria lui este să se întoarcă la cei rămași în stânga Prutului, pentru a căror demnitate națională luptase în tinerețe. Ultimele lui cuvinte către familia sa au fost: ”Ce ar zice toţi fraţii noştri basarabeni, şi cum mi-aş ridica ochii la cer, dacă şi eu, şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ am fugi din calea asupritorilor, şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă? Vor veni şi vremuri mai bune, dar acum este nevoie de jertfă.”

Zicând acestea s-a întors în Basarabia. La scurt timp este arestat de NKVD, şi închis într-un lagăr de concentrare, după cum şi era de aşteptat. A fost închis în lagărul din Arhanghelsk, dincolo de Cercul Polar. Din cauza tratamentului inuman, a subalimentării, a frigului şi a torturilor din lagăr, nu rezistă şi moare în mai puţin de un an, cu gândul la Dumnezeu, căruia i-a încredinţat pe cei dragi.

...................

Sărut picioarele mamei mele şi-i sărut mâinile tatălui meu iubit. Doamne! Slavă Ţie!

...................
La Crăciun [Valeriu Gafencu n.n.] era destul de înviorat. În noaptea cantărilor îngerești a compus un minunat colind al deţinuţilor din Târgu-Ocna. În patul de alături își dădea sufletul arhimandritul Gherasim Iscu. [...] Noaptea aceea de Crăciun nu o voi putea uita până la sfârşit. Umblăm necontenit de la un bolnav la altul, luându-le pulsul şi îngrijindu-i.

Din când în când îmi mai aruncam privirea și spre Valeriu. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept. Nici el nu se putea odihni. După ce mi-am terminat treaba, am simțit că mă cheamă din priviri, că mă roagă să mă duc la el. M-a privit cu o pătrundere cum încă nu simțisem până atunci. Și-a făcut semnul crucii, apoi mi-a luat mâna. Un fior adânc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobișnuit la el, căci în starea lui duhovnicească putea rămâne destins până și în cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat să trecem. Simţeam că are ceva să-mi împărtășească.

- Ioane, tu îmi ești cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca să-ți cer sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți?
- Te ascult, am răspuns eu, dar nu știu dacă voi fi vrednic de încrederea ce-mi arăți.

Valeriu a plecat ochii și mi-a spus liniştit:
- În noaptea asta am privegheat. Așteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în mine. Îl deslușeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale și trebuie să o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid și senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare, am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezența ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit. Atunci Ea mi-a spus:

”Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”

Apoi Maica Domnului a dispărut și am rămas copleșit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nici o fotografie.
Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit și pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înșelare. Mă simțeam cumva și eu sfințit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care țâșnesc într-o astfel de împrejurare luminile lăuntrice, cu sfială dar și cu convingere i-am spus simplu:

- Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom cădea, El va birui. Ne trebuie credință, și acum putem avea mai multă. Să ne rugăm!
Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Și în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

...........................
Sfârșitul vieții pământești

Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe faţa lui un zâmbet aducător de lumină. Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere şi nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui şi primeau putere şi întărire.
În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără nelinişti, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineaţă eram deja îmbrăcat când temnicerul a deschis uşa. Am plecat liniştit, chemat tainic de Valeriu. Simţeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deţinut care mi-a zis:

- Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfârşi!

Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simţit nici durere şi nici spaimă, mi se părea că totul e firesc şi am răspuns:

- Ştiu! Când am ajuns la uşa camerei 4 Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat în piept, cu pleoapele lăsate şi zâmbea fericit, deşi unde de durere încă îi mai brăzdau fruntea. M-a simţit şi a deschis ochii:

- Bine ai venit, a spus el. Azi să stai lângă mine. Se termină alergarea!

- Bine,Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.

- Să ai grijă să se plinească toate după cuviinţă. În starea în care mă găsesc, eu pot uita ceva.

De fapt el n-a uitat nimic, ci m-a purtat şi pe mine pe cărările lui. Pe la orele 9 a chemat preotul, s-a spovedit şi s-a cuminecat strălucind de bucurie.

S-a dus vestea printre deţinuţi că va muri. În cameră era atmosferă de reculegere. Wurmbrand, care de obicei era în vervă, acum se aşezase moţ în pat şi cu ochii plini de uimire asista ca la o minune. Prietenii au venit rând pe rând să-şi ia rămas-bun. Până şi „reeducaţii” se îmblânziseră şi, impresionaţi, căutau şi ei să-l vadă. Iar temnicerul, care excela prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace şi taină.

Valeriu îşi pierdea puterile din ceas în ceas dar sufletul îi era tot mai viu şi mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele încovoiat. A vorbit de mai multe ori şi de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câţiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat şi parcă întruchipa el însuşi cântecul. Apoi a mulţumit cu recunoştinţă băieţilor.

- Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa! le-a spus el.
Unui tânăr de o rară curăţie i-a zis:
- Tu eşti o floare! Dăruieşte tot parfumul sufletului tău Celui ce ţi-a dat daruri atât de frumoase!

Altuia i-a spus:
- Nu te teme să te încredinţezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns şi vei înţelege viaţa şi lumea în Duhul Sfânt.

A venit şi un poet şi Valeriu l-a privit cu dragoste:
- Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creştină. Poeţii au mari daruri şi mari răspunderi. Slăviţi-L pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui!
Poetul a fost atât de emoţionat încât n-a reţinut ce-i spusese. Uimit, a ieşit afară şi m-a chemat rugându-mă să-i repet cuvintele lui.

A venit şi un medicinist protestant care-l îngrijise în ultima vreme:
- Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-aţi ajutat, l-a întâmpinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica cea adevărată.

Ori de câte ori începea să vorbească răspândea din el putere şi aceasta mă mişca. Harul era în el iar eu mă împărtăşeam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu şi fără intenţie, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

A venit şi Wurmbrand, plin de fiori şi evlavie cum nu era el de obicei:
- Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, şi nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăţia lui Dumnezeu să intrăm pe aceeaşi poartă!

Valeriu i-a răspuns:
- Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înţeleg frământarea dar vă rog să veniţi la Hristos că Pavel, fără şovăială, fără ocolişuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăinţa şi încreştinarea poporului evreu. Nici un neam din lume şi în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr.

Wurmbrand era adânc mişcat. S-a înapoiat în patul lui şi a continuat să-l privească pe Valeriu.
Pe la ora zece a fost vizită medicală. Era o doctoriţă cu suflet bun, pe care însă nu avea voie să şi-l deschidă faţă de noi. L-a privit pe Valeriu şi a înţeles şi ea că sosise ultima zi. Era vădit impresionată. Valeriu i-a spus:

- Vă mulţumim pentru toată grijă ce ne-o purtaţi. Poate că mâine va lipsi încă unul din camera 4. O ultimă rugăminte mai am pentru bolnavii de aici. Dacă s-ar putea să funcţioneze în această cameră o lumină pe timpul nopţii.

- Lasă tu lumina! s-a răstit un sanitar politruc.

Valeriu i-a zis şi lui:
- Nu vă supăraţi, dar această rugăminte vi-o adresăm şi dumneavoastră, căci şi dumneavoastră vă îngrijiţi de-atâta vreme de noi!

Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susţină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci sentimentul că se dezvăluie tainele creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinității. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu le voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment.

Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:
- În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri.

Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

Din când în când se oprea pentru a-şi reface puterile.
- Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om față de care am greşit cu ceva… gândesc cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele… Testamentul meu este cuvântul de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr… Rog oamenii politici creştini să ia seama la Hristos şi să urmeze învăţăturile Sale. Ei sunt încărcaţi cu foarte mari răspunderi…

Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.

- Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la față şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:
- S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri la cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote.

Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui Gherasim. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul, dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.

La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri. Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie. Amin!

Surse: Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos

Cartea se poate cumpăra de pe site-ul Publicaţii Ortodoxe .