Văd România având o mare misiune în lume - Interviu cu părintele Arsenie Papacioc / Școala de Duminică

Părinte Arsenie, ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

 

Recomand o stare de veselie interioară, din inimă, care înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, a unuia şi a altuia. O stare de veselie cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu. Dacă ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare.

 

Deci, recomand, o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu nu recomand, ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de o verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand stare de prezenţă continuă care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

 

Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă? 

 

Ei, acuma adevărul este că e o problemă aici...; asta e o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani. Am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într-o relaţie şi cu părintele Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, că eram prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile lui Ioan Evanghelistul – Stăniloae a rămas impresionat pentru că nu există nimic, absolut nimic niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. În închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Gafencu, Virgil Maxim... L-am avut pe Virgil chiar în celulă. Am stat împreună, l-am avut aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă – la Aiud vorbesc; apoi pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi. Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi.

 

Deci, recomand o stare de veselie care, încă o dată zic, înseamnă rugăciune neîncetată.

 

De ce Sfânta Liturghie este considerată cerul coborât pe pământ?

 

Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie-i cer, e Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care a născut un Dumnezeu şi a creat preoţia care-L coboară de sus şi Îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, e un Dumnezeu, e o creaţie întreagă. Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? E chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul.

 

Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul. Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării.

 

Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu-i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da. Eu sunt Cel ce sunt, aici şi acum.

 

Învierea lui Hristos s-a făcut... Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n-ar fi fost aşa de valoroasă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul.

 

Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească.

 

În ierarhia din Biserică nu împăratul este cel mai mare sau patriarhul. Cine e mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Smerenia este singura cale de salvare.

 

Vă rugăm să ne explicaţi mai mult citatul din Sfântul Teodor Studitul.

 

Eu am vreo 44 de arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Voiculescu, Stăniloae, Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi-au dat 40 de ani. Sigur că m-am distrat când m-au condamnat, dar m-a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m-a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea:„Ce-ai făcut, mă?” „N-am făcut nimica, mă!”, i-am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10–15 ani, dar 40 de ani...” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10–15 ani. S-a dat de gol, ştiţi. Iacă cu cine-aveam de-a face. Iacă cin’ te dezbrăca, iacă cin’ te omora...

 

Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m-au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N-am murit în trei zile. Mi-au dat cinci. N-am murit în cinci zile. Mi-au dat şapte, n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important e ca acolo unde eşti să fii prezent. Şi, fie ce-o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, părinţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n-avem alt ideal decât de-a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştim c-o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului pe viaţă şi pe moarte. Asta-i deviza fiecărui creştin. Dacă nu-i aşa, atunci „mortua est” – Moartă eşti.

 

În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul „am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta... Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s-a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n-am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s-a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tata lui bunicul meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne-a chemat Albu.

         

 În sfârşit... nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. O mare greşeală dacă o ignorează cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt” S-a culcat în corabie. În timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi în fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică, ştiţi: „N-am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că practic toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu. Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu! Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine ţineţi-o! Mântuitorul n-a vrut Crucea, dar când i s-a dat n-a mai lepădat-o. N-a cedat deloc. L-au jupuit, dar n-a cedat. N-a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. 

 

Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la Înviere. În concluzie, să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.

 

Despre anii pe care i-aţi petrecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?

 

Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n-ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poată să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului.

 

Am avut în acei ani şi spaimă, dar m-a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. În pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are o mişcare flexibilă la gât ca să se uite aşa, stânga-dreapta. Are privirea directă. În pădure copacii îl păcălesc, el crede c-ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate animalele posibile că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lupii, dar toţi se temeau. Chiar lupii ăştia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile.

 

Însă fără discuţie trebuie să recunosc – nu ştiu în ce măsură puteţi să mă-nţelegeţi – că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oamenilor care n-au trăit cât de cât, cu mare dăruire mântuirea vieţii lor. E greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime… Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins paisprezece zile, zi şi noapte. S-a acoperit orice cărare, orice drum.

 

Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram şi eu tot o capră, ştiţi... Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit.

 

Sunt multe lucruri. Cum să exemplific, cum să le materializez? M-am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n-o duci.

 

Unde a fost mai greu: în pustie sau la închisoare?

 

Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot.

 

Cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să-l ţii pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii, părinţilor, nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt.

 

Nu-i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m-ai făcut, Tu mă iei”. Ne-a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul ăsta.

 

Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste şase ani, împlinesc o sută de ani. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Că nu puteai să cedezi. Că era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m-am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete... sentimente omeneşti...muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le-au făcut, nu cum le-au spovedit. Şi vroiau să le spovedească, dar nu mai puteau... Înapoi nu se mai putea, căci venise aia. Aia, moartea, nu vine să-i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum înainte de moarte şi intrau într-un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, e destul”. E groaznic. 

 

Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într-o zi?” Nu într-o zi, într-o clipă poţi să faci mult. Că Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I-o dăm într-o clipă.

 

La Putna vin mulţi tineri. Dacă le spunem că nu este bine să aibă legături trupeşti înainte de căsătorie, unii încep să râdă, şi să zică: „ei, asta era acum o sută de ani”. Ce le puteţi spune la tinerii aceştia?

 

Aici să fie atenţi duhovnicii! Să nu fie de partea lor când zic: „mi-a spus părintele cutare, că pot să… ”. Şi-n acest fel ei îşi susţin punctul lor de vedere erotic. Au nevoie de un sprijin, de un cuvânt, de girul unui cleric. Înţelegeţi? Nu stăm de vorbă.

 

Uite, eu chiar azi am avut o discuţie: i-a spus doctorul la o tânără că, dacă păstrează sarcina, moare sigur. Eu i-am zis: „mori pe datoria supremă de mamă, că te-aşteaptă viaţa veşnică, fericită”; „asta n-o fac, nu se poate”, a răspuns. Vedeţi, vroia aprobarea unui cleric, dacă se poate cu nume şi renume. Nu! Doctorii n-au nici o autoritate, vor să trăieşti, dar eu vreau să trăieşti dincolo, în veşnicie. Va să zică, avem ce să le spunem.

 

Să trăiască creştineşte! Vreau să vă spun că nu-i de glumă dacă nu te-astâmperi. Se pot întâmpla lucruri îngrozitoare, de nedescris, cum am chiar acum un caz. Vrei, nu vrei, trăieşte viaţa aşa cum a ordonat-o Dumnezeu şi cum o propovăduieşte Biserica şi gata. Cei care nu se luptă cu patimile nu cunosc bucuria biruinţei duhovniceşti. Nu o cunosc. Acum nu-i un alt Hristos diferit de Cel din vechime. Nu putem să schimbăm învăţătura lui Dumnezeu după cum ne convine. Acelaşi Hristos, cu întregimea învăţăturii Lui, rămâne peste toate veacurile.

         

Din punct de vedere duhovnicesc, cum vedeţi viitorul ţării noastre?

 

E o întrebare îndrăzneaţă şi o să fie un răspuns sfios. Eu, personal – judec după inima mea –, văd o mare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-l poate da decât Ţara Românească în lume, cândva. Consider că în România e cea mai adecvată viaţă, răsuflare şi suflare, după Scriptură. România este milostivă şi nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţia Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere economic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Şi, asta contează! Că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar şi înainte apucă.

 

Şi noi, care vedem lucrurile acestea, la întrebarea asta îndrăzneaţă răspundem: suntem români şi cum să nu văd o fericire pentru ţara mea? Nu pentru că-i ţara mea, ci pentru că sunt într-un cadru adecvat Scripturii. Chiar dacă există şi căderi, Scriptura este trăită de români. Românul înţelege de ce-ai întins mâna. În Occident nu se mai pune problema în acelaşi duh. Vin foarte mulţi să mă întrebe: „să plec în străinătate”? „Pleacă. Dar să ştii că ai terminat cu Ortodoxia!” Pentru că acolo sunt anumite raţionamente, este o goană după bani, este o altă lume. Să trăiască, n-am nimic de zis. Îi înţelegem. Dar asta nu trebuie să ne interzică să spunem adevărul.

 

O mare misiune duhovnicească va avea România. Asta-i părerea mea. Trăim sau nu trăim, dar vom vedea că aşa este.

 

Dacă ar fi să le adresaţi acum un cuvânt tinerilor, ce le-aţi spune?

 

Uite ce le spun: tinerilor, daţi-mi mie tinereţea voastră dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea. Acesta e răspunsul.

 

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2008

Ce trebuie să facem pentru găsirea unui duhovnic / Despre spovedanie și duhovnicie

 

„Părinte, ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace povăţuitorii duhovniceşti se tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii unei mari secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos indicau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea...

 

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel care caută cu adevărat un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele Paisie Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărţit de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie. Mă trimisese mai întâi la Părintele Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.”

 

(De vorba cu părintele Iustin, Revistă de înnoire duhovnicească a Mănăstirii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" Petru Vodă)

 

Sursă: Doxologia

Cuvinte pentru tineri (XIV) - Valeriu Gafencu: Trăiţi iubirea!

Vă rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmaţi cu inima şi mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.

Alta este viaţa decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi decât acela ce se închipuie el.

Altul este adevărul decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.

De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu este străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi adevăr central: Hristos, viaţa veşnică. (...)

Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!”. Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit întotdeauna am fost privit ca fiind foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întodeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr.

Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite? Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult... m-am rugat.

După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferinţelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în 1943... Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr.

Pentru ce dar sufeream?!

Din tot sufletul meu plin de elan rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată... O minune! Ce mare eşti Tu, Doamne! Mi-am văzut sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate... Şi ochiul sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedea.

Ce mare este Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi de dragoste mi s-a aşezat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi le-am mărturisit deschis: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit.”... Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubirea pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica, un singur om mi-a spus: „Meriţi să fii sărutat!”. Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi... am continuat plânsul, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.

La data aceea atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu... Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?!

În aceste momente, sufletul lui Nelu era lângă mine. Şi sufletul lui Felix era lângă mine. Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-se (mai mult) ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce greu luptă este războiul cu păcatul!?(...)

Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este curat! Hristos-Dumnezeu. Oamenii, toţi sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea.

Trăiţi iubirea!

Sursă: Articolul a apărut în numărul 23/2010 al Revistei Familia Ortodoxă, cu tilul: „Nu condiţiile ne lipsesc pentru a fi fericiţi, ci dorinţa de a cunoaşte Adevărul!”

Conferinţa "Mircea Vulcănescu, chip de mărturisitor creştin"

“Mircea Vulcănescu întrupează chipul de mărturisitor creştin, nu doar în sensul de martir care îşi dă viaţa, ci un om care mărturiseşte prin toată viaţa lui vocaţia de creştin. Pe Mircea Vulcănescu îl interesa tot. Era bun oriunde l-ai fi pus. Însă toate cele din viaţa lui se integrau vieţii spirituale, nimic nu era haotic sau întâmplător, ci toate erau integrate vieţii lui de creştin”

Pr. Gheorghe Holbea

La Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul” din Bucureşti a avut loc joi, 18 octombrie 2012, conferinţa “Mircea Vulcănescu, chip de mărturisitor creştin”. Manifestarea s-a desfăşurat în Amfiteatrul “Părintele Dumitru Stăniloae” şi a reunit personalităţi din lumea culturală şi bisericească, persoane care l-au cunoscut pe Mircea Vulcănescu, care au vorbit despre credinţa lui şi sistemul de valori după care s-a condus.

De la pupitrul amfiteatrului au vorbit Măriuca Vulcănescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi părintele Gheorghe Holbea, prodecan al Facultăţii de Teologie şi organizator al evenimentului. Comemorarea lui Mircea Vulcănescu a fost îmbogăţită de actorii Laura Vasiliu, Cerasela Constantin, Ana Calciu, Ştefan Ruxandra, care au interpretat publicului pasaje din opera lui.

Filosof, sociolog, economist, profesor de etică, Mircea Vulcănescu s-a născut la 3 martie 1904 şi a murit la 48 de ani la Aiud, la 28 octombrie 1952. A făcut parte din elita culturală a României, a ocupat mai multe funcţii de stat în timpul guvernării Antonescu, s-a remarcat ca un bun vorbitor şi propovăduitor al valorilor tradiţionale româneşti creştine şi al spiritualităţii ortodoxe. A fost închis după venirea comuniştilor la putere, catalogat ca duşman al poporului şi condamnat la 8 ani de temniţă grea. A murit în temuta temniţă a Aiudului, fiind supus la un regim de exterminare fizică şi psihică. Ultimele sale cuvinte au fost “Să nu ne răzbunaţi!”.

Conferința se poate descărca de aici.
 

*

Convorbiri despre Mircea Vulcănescu - Interviu video cu doamna Măriuca Vulcănescu

Surse: Basilica, Război întru Cuvânt

Dacă doriţi să transcrieţi parţial conferinţa, vă rugăm să ne scrieţi la adresa: blog.stefania1@gmail.com.