Unei femei însingurate despre un altfel de Crăciun

Te plângi că eşti singură într-un oraş mare. Atâta lume se agită în jurul tău ca un furnicar, şi totuşi tu te simţi ca în pustie. Cel mai greu îţi este de marile sărbători. Peste tot freamătă bucuria, iar pe tine te apasă întristarea. Crăciunul şi Paştele vin la tine ca nişte vase goale, pe care le umpli cu lacrimi. Când aceste sfinte praznice sunt departe în urma sau înaintea ta, te simţi mai liniştită; însă când se apropie şi vin, întristarea şi pustietatea pun stăpânire pe sufletul tău.

Ce să-ţi fac? Să-ţi povestesc povestea cu Crăciunul Iovankăi; poate că te vei folosi. O voi lăsa pe ea să-ţi povestească, aşa cum mi-a povestit mie. „De patruzeci de ani şi încă câţiva privesc această lume ca fecioară. Nicicând nici o bucurie - doar puţin, când eram copil în casa părintească. Dar înaintea lumii nu mă arătam tristă, înaintea oamenilor mă prefăceam veselă, dar în singurătate plângeam. Toţi mă socoteau o fiinţă fericită, fiindcă aşa mă arătam, îi aud pe toţi din jurul meu că se plâng, căsătoriţii şi necăsătoriţii, bogaţii şi săracii, toţi. Şi mă gândesc: de ce să mă mai plâng şi eu nefericiţilor de nefericirea mea, nefăcând astfel altceva decât să sporesc nefericirea din jurul meu? Mai bine să mă prefac veselă: aşa voi fi de folos lumii necăjite, iar taina mea o voi ascunde în mine însămi şi o voi plânge în singurătate. M-am rugat lui Dumnezeu să mi Se arate în vreun fel; măcar un singur deget al Lui să simt undeva.

Mă rugam aşa ca să nu mor deodată de amărăciunea ascunsă. Din toate veniturile făceam milostenie oriunde mi se da prilejul. Mergeam pe la toţi bolnavii şi săracii şi le aduceam bucurie cu bucuria mea părută. „Eu Te cred, Dumnezeule Bune”, spuneam adesea, „dar mă rog Ţie, arată-mi-Te cumva, ca să Te cred încă şi mai mult.” Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, repetam aceste cuvinte din Evanghelie. Şi, cu adevărat, rămâneam în viaţă ca Domnul să mi Se arate. Cele mai chinuitoare erau pentru mine marile praznice. După slujbe, mă încuiam la mine şi udam cu lacrimi tot Crăciunul meu şi tot Paştele. De Crăciunul trecut însă, mi S-a arătat Dumnezeu. Iată cum a fost. Se apropie acea mare zi. Mă hotărăsc să pregătesc totul aşa cum pregătea mama mea: şi friptură, şi turtă, şi cozonac, şi toate celelalte. Aştern paie prin casă, arunc câte trei nuci în fiecare colţ al odăii - să fie milostivă Sfânta Treime spre cele patru colţuri ale lumii. Şi făcând toate acestea, mă rugam neîncetat: „Doamne, trimite-mi oaspeţi - dar să fie flămânzi şi săraci de tot! Mă rog Ţie, arată-mi-Te în acest fel!” Câteodată îmi venea gândul: „Iovanko, proasto, ce oaspeţi aştepţi tu de Crăciun? În astă sfântă zi, fiecare este la casa lui; cine ar putea să îţi fie oaspete?” Şi plângeam, şi plângeam. Dar iarăşi spuneam această rugăciune şi pregăteam, pregăteam. După ce m-am întors de Crăciun de la biserică, am aprins lumânarea, am pus faţa de masă, am aşternut totul pe masă şi am început să umblu încolo şi încoace prin cameră. „Dumnezeule, nu mă părăsi!” Şi iarăşi mă rugam. Pe stradă nu trecea mai nimeni. Era Crăciunul, şi pe deasupra, strada noastră este retrasă - îndată, însă, ce scârţâia zăpada sub picioarele cuiva, eram la poartă! Am început să plâng şi am strigat: „Acum văd, Doamne, că m-ai părăsit de tot!” Plângeam eu aşa şi mă tânguiam, şi deodată!

Deodată a bătut cineva în poartă, şi am auzit glasuri plângătoare: „Dăruieşte, frate! Dăruieşte, soro!” Alerg repede şi deschid poarta, înaintea mea - un orb şi călăuza lui, amândoi gârboviţi, zdrenţăroşi, răciţi. „Hristos S-a născut, domnii mei!” - am strigat eu plină de bucurie. „Adevărat S-a născut!” - clănţăniră ei. „Fă-ţi milă cu noi, soro! Nu cerem bani. De dimineaţă nimeni nu ne-a îmbiat cu pâine; vreun bănuţ sau un pahar de rachiu, dar pâine - nimeni. Suntem foarte flămânzi.” Eu, parcă eram în ceruri. I-am dus în casă şi i-am pus la masa plină. Şi le slujeam plângând întruna de bucurie. Ei m-au întrebat miraţi: „De ce plângi, doamnă?” „De bucurie, domnii mei, de bucurie curată şi luminată! Ce L-am rugat pe Dumnezeu, Dumnezeu mi-a dat. De câteva zile mă tot rog Lui să îmi trimită nişte oaspeţi chiar aşa ca voi, şi iată că El mi i-a trimis. Nu aţi venit la întâmplare, ci Bunul meu Dumnezeu v-a trimis. El mi S-a arătat astăzi prin voi. Acesta este Crăciunul cel mai vesel din viaţa mea. Acum ştiu că e viu Dumnezeul nostru. Slavă Lui şi mulţumită!”. „Amin”, au răspuns oaspeţii mei cei dragi. I-am ţinut până seara, le-am umplut traistele şi i-am petrecut”.

Aşa a fost Crăciunul trecut al Iovankăi. Dă, Doamne, ca cel de anul acesta să-i fie şi mai îmbucurător. Roagă-te şi tu, fiică, să ţi Se arate Tatăl Ceresc pe vreo cale - iar la Dumnezeu sunt multe căi -, şi vei trăi minunea. Nu te pregăti de întristare în această zi mare, ci pregăteşte-te de bucurie. Şi Atotvăzătorul, Atotmilostivul, va face ţie bucurie.

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 201-204)

Sursa: Doxologia

Prof. univ. dr. Monica Pop: Adolescenţii care fumează azi, bolnavii patologici de mâine

România este pe locul al treilea în Europa în privinţa mortalităţii determinate de obiceiul fumatului, după Ungaria şi Irlanda, cu 60 de decese la 100.000 de locuitori pe an.

Bolile provocate de fumat determină tot mai multe decese, iar prevalenţa bronhopneumopatiei obstructive cronice (prescurtată BPOC) este în continuă creştere şi a devenit a patra cauză de deces la nivel mondial, atrag atenţia specialiştii. În ceea ce priveşte ţara noastră, datele statistice arată că România este pe locul al treilea în Europa în privinţa mortalităţii prin BPOC, după Ungaria şi Irlanda, cu 60 de decese la 100.000 de locuitori pe an. "Netratată, bronhopneumopatia obstructivă cronică poate conduce la cancer pulmonar. Şi în BPOC, ca şi în cazul cancerului, fumatul este principala cauză a declanşării bolii. Poluarea şi noxele chimice sunt, la rândul lor, factori de risc pentru sănătatea pulmonară", a declarat prof. univ. dr. Carmen Monica Pop, şeful Clinicii de Pneumologie de la Spitalul de Pneumoftiziologie "Leon Daniello" din Cluj-Napoca, care a arătat că această afecţiune face din om un invalid ţintuit la pat, cu minimum de mişcări.

"Nu trebuie să continuăm să fumăm sau, mai bine spus, nu trebuie să începem niciodată să fumăm. Este cel puţin îngrijorător că adolescenţii încep să fumeze, deseori cu permisiunea părinţilor. Adolescenţii care fumează azi sunt bolnavii patologici de mâine. Este nevoie de o insistentă educaţie sanitară, iar cei ce nu au fumat să nu se apuce niciodată", a explicat medicul universitar clujean.

Potrivit şefului Clinicii de Pneumologie, medicii specialişti examinează un pacient cu BPOC, constată stadiul bolii acestuia şi îi prescriu un tratament corespunzător, dar boala, odată declanşată, nu poate să fie oprită, cel mult încetinită în evoluţie. Plămânii unui bolnav de BPO îşi pierd elasticitatea şi nu mai pot evacua complet aerul inspirat. Viaţa este posibilă doar în prezenţa oxigenului sub o formă care poate fi absorbită de corp prin plămâni. "Am avut pacienţi care au stat vreme îndelungată la noi în spital pentru că aveau nevoie de oxigen în permanenţă şi erau în totalitate dependenţi de asistenţa medicală. Îndemn atât tinerii, cât şi vârstnicii să facă multă mişcare, să meargă pe jos sau cu bicicleta, nu cu maşina proprie, să consume legume şi fructe multe, adică vitamine naturale, să facă o cură de slăbire dacă sunt supraponderali, pentru că şi kilogramele în plus contribuie la declanşarea insuficienţei respiratorii", a declarat prof. univ. dr. Carmen Monica Pop.

 La nivel mondial, bronhopneumopatia obstructivă cronică afectează peste 210 milioane de pacienţi, iar în România aproape un milion, cu vârsta medie de 56 de ani la bărbaţi şi 46 de ani la femei.

Sursă: Ziarul Lumina

 Spitalul Munposan ‘94, sub omoforul Maicii Domnului

Sfintirea Spitalului Munposan '94 si a Capelei de catre PF Patriarh Teoctist

Hramul Capelei Spitalului MUNPOSAN '94 din Bucureşti a fost sărbătorit pe 1 octombrie, informează TRINITAS TV. Cu acest prilej, Preasfinţitul Părinte Macarie, Episcopul Europei de Nord, a săvârşit Sfânta Liturghie cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în prezenţa a numeroşi credincioşi.

Capela Acoperământul Maicii Domnului, sfinţită în anul 1998, a fost deschisă pentru folosul duhovnicesc al bolnavilor din spital.

Din 2003, aici au fost aduse şi părticele din moaştele Sfinţilor Cuvioşi ucişi în Sinai şi Rait, din cele ale Sfinţilor Martiri de la Niculiţel, precum şi din moaştele Sfântului Mucenic Teodor Tiron.

Sursă: Noutăţi Ortodoxe

Biserica şi spitalul la români

Bolniţa Mănăstirii Dragomirna, ctitorie a Mitropolitului Atanasie Crimca

Misiunea socială a Bisericii nu revine numai slujitorilor ei sau asistenţilor sociali, ci fiecărui om în parte, căci fiecare din noi este dator să iubească şi să-i ajute pe semenii lui. Bolniţele mănăstireşti au pentru istoria medicinei, dar şi a asistenţei sociale o importanţă deosebită. Între bolniţa de odinioară şi spitalul modern de azi trebuie văzută o evoluţie firească şi continuă, ca o creştere de la floare la fruct sau - pornind de la realitatea dihotomică a omului - urmărind vindecarea nu numai atât a trupului, cât mai ales a sufletului.

Bolniţa Mănăstirii Dragomirna, ctitorie a mitropolitului Anastasie Crimca

Pentru credinţa creştină, al cărei principiu esenţial este iubirea, practicarea filantropiei este o îndatorire firească. Biserica creştină încă din primele secole a apărut ca un liman în vreme de furtună. Mulţimile erau atrase la credinţă prin generoasa asistenţă a Bisericii, care depăşea cercul familiar, social, naţional, chiar religios. Toate instituţiile de asistenţă socială au beneficiat de legi date de împăraţii bizantini, care le acordau drepturi şi privilegii, fiind consacrate ca persoane juridice şi rânduite ca aşezăminte bisericeşti, secolele V-VI constituind un progres remarcabil în creşterea operei de caritate creştină.

Bolniţa, singurul spital până în secolul al XVII-lea

În spaţiul carpato-danubian, după cum reiese din documente şi mărturii ale călătorilor străini care ne-au vizitat, Biserica Ortodoxă a fost cea care, prin aşezămintele şi slujitorii ei, s-a implicat în alinarea suferinţelor sufleteşti şi trupeşti ale poporului.

Slujitorii bisericeşti, preoţii şi călugării erau singurii cărturari ce aveau preocupări şi în domeniul medical, chiar dacă la un nivel empiric, iar adeseori accentul era pus pe tămăduirea sufletească a celui bolnav, prin rugăciune, închinare la icoane făcătoare de minuni sau atingere de moaştele vreunui sfânt. Cuvântul "bolniţă" este de origine slavă, în româneşte căpătând înţelesul de "locul unde se află bolnavi". Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, bolniţa a fost spitalul specific românesc. Ceea ce a stat la baza constituirii bolniţei este acelaşi sentiment de dragoste creştină ce a caracterizat şi instituţiile de asistenţă socială din primul mileniu creştin.

Bolniţa a devenit spitalul tuturor; nu numai al clericilor, ci şi al mirenilor nevolnici: bătrâni, văduve ori săraci, această instituţie medicală fiind sub tutela Bisericii până în secolul al XVI-lea, când va începe să se emancipeze, reuşind acest lucru deplin în secolul al XIX-lea, prin introducerea controlului statului.