Mai mulți ginecologi de la Iași nu mai fac avorturi din motive de conștiință

Potrivit conducerii maternităţii „Cuza Vodă” din Iaşi, mai mulţi doctori şi-au exprimat refuzul de a realiza intervenţii de întrerupere a sarcinii la cerere, motivând că ei trebuie „să aducă viaţă, nu să o ia”.În prezent, secţia este închisă pentru reamenajare, însă ei au anunţat că nu vor mai face chiuretaje nici după finalizarea lucrărilor. Sunt exceptate cazurile în care, din motive medicale serioase, sarcina trebuie oprită din evoluţie.

Potrivit Mediafax, Maria Stamatin, director medical al spitalului a declarat:

„Atunci când vom redeschide secţia vom vedea exact cine va vrea să facă avorturi şi cum le vom mai face”.

„Sunt medici care, la o anumită vârstă, refuză să mai facă avorturi la cerere. (…) Fiecare îşi reconsideră starea în funcţie de opţiunile religioase şi sunt o serie de medici care nu vor mai face astfel de proceduri. Și nici nu ai cum să îi obligi, fiindcă obstetricianul trebuie să aducă viaţă, nu să o ia, ori un avort înseamnă a ucide”.

Maternitatea „Cuza Vodă” din Iaşi este cea mai mare unitate de acest tip din ţară. Anual, în saloanele unităţii au loc peste 6.000 de naşteri. Lucrările de reamenajare se vor încheia în toamnă.

 Foto: www.freedigitalphotos.net

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Actriţa Cristina Stamate: „Mi-au rămas în minte cuvintele că primul meu copil era băiat”

Cristina Stamate, cunoscută actriţă a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti, este una dintre puţinele persoane publice cărora nu le-a fost teamă să recunoască că au făcut avort. După o viaţă plină de suişuri şi coborâşuri, actriţa ar schimba multe dintre alegerile pe care le-a făcut, dacă ar putea să o ia de la capăt. În anii ’60, când era la începutul carierei sale, ea a ales, din lipsă de informaţii, să renunţe la viaţa pe care o purta în pântece, pentru a-şi putea face meseria şi pentru a-şi continua planurile de viitor.

În luna august a acestui an, la Conferinţele pe teme ProVita, organizate de departamentul ProVita Iaşi din cadrul Sectorului de Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală, Cristina Stamate a participat la una dintre conferinţele pe tema salvării, protejării şi cultivării vieţii, cu speranţa că va face cât mai multe femei să înţeleagă că un copil nu este o piedică reală în faţa dezvoltării profesionale. Lucrând într-un domeniu în care aspectul fizic şi diponibilitatea sunt esenţiale, a avea un copil era de neconceput şi încă mai este, şi astăzi, un motiv pentru care multe femei renunţă la binecuvântarea de a fi mămici.

Regretul unei mame a cărui copil a murit înainte de a se naşte

În urmă cu mai bine de 40 de ani, în România era o situaţie mult mai dificilă şi precară din punct de vedere informaţional în ceea ce priveşte femeia însărcinată. Din acest motiv, actriţa a intitulat prelegerea pe care a ţinut-o „Eu, Eva”, spunând că „fiecare dintre tinerele domnişoare din România era echivalentul primei femei, care trebuia să rezolve toate lucrurile care decurg dintr-o căsnicie într-un mod original şi primitiv”.

De aici nu putem înţelege decât faptul că o sarcină nedorită nu era pe atunci decât problema femeii, nicidecum o problemă de familie, lucru care, de altfel, nu ne este foarte străin nici în ziua de azi.

Actriţa a mărturisit, în cadrul conferinţei susţinute de ea, că motivul principal al avortului a fost lipsa aparaturii medicale necesare unei investigaţii în timpul sarcinii şi a medicilor disponibili să explice că în pântecele femeii este viaţă încă din prima clipă a concepţiei. În anul 1967 s-a dat un decret prin care întreruperea de sarcină era împotriva legii, consecinţele fiind foarte grave atât pentru mamă cât şi pentru medic, ducând până la închisoare.

„Povestea mea începe în anul ’67, când m-am măritat la 19 ani. Pentru o tânără mireasă care a reuşit să se mărite domnișoară, virgină, în anul 4 de Facultate de Teatru, în acel timp în care religia era un domeniu ascuns, trebuia să te fereşti să te duci la un preot; erau vremuri ateiste.”, a mărturisit Cristina Stamate.

„Nu aveam nici un sentiment că acolo e cineva, e om, nu e om...”

Într-o proporţie copleşitoare, femeile care se îndreaptă spre cabinetul ginecologic pentru a face avort, nu conştientizează că îşi omoară propriul copil. Într-o lume în care accesibilitatea informaţiilor este maximizată de evoluţia tehnologică şi dezvoltarea socială, anumite informaţii precum cele despre viaţa din pântecele mamei încă sunt considerate tabu. Liberul arbitru este prost înţeles, iar uşurinţa cu care se iau deciziile a dus la situaţia dramatică în ceea ce priveşte avorturile.

Când a aflat că este însărcinată, Cristina Stamate era într-o lună destul de avansată a sarcinii. Drama situaţiei nu e dată doar de decizia de a face avort, ci este amplificată de motivele „prosteşti”, cum le spune însăşi actriţa: „Am realizat că sunt însărcinată foarte târziu, pentru că nu ştiam nici măcar care este data de la care trebuie să socoteşti. Aveam examenul de diplomă. Aveam planuri de viitor.

Nu aveam nici un sentiment că acolo e cineva, e om, nu e om... Nici nu mă întrebam nimic, pentru că era ceva care mă încurca foarte tare. Am început să caut cu disperare un medic. Asta era o incursiune aproape demnă de James Bond, pentru că rezultatul putea fi pedepsirea amândurora. Am găsit un medic a cărui specializare erau operaţiile pe creier. Şi operaţia, ca să zic aşa, s-a întâmplat pe masa din sufragerie, acasă la mama mea”.

„Coană mare, vino încoace să-ţi iei nepotul!”

Pe cât de impresionantă este pentru noi, publicul, descrierea unui avort, pe atât de marcant este pentru o femeie să treacă prin aşa ceva. Potrivit unui studiu al Ministerului Sănătăţii, între anii 1958 şi 2008, în România s-au făcut peste 22 de milioane de avorturi. 22 de milioane de copii ucişi, printre care s-a numărat şi un băieţel, al Cristinei Stamate.

„Când s-a sfârşit intervenţia, după ce am fost uşor ameţită de o injecţie, i-a spus doctorul
mamei mele: „Coană mare, vino încoace să-ţi iei nepotul!”. Atunci nu am luat în seamă foarte tare. Scăpasem de ceea ce mă încurca, dar mi-au rămas în minte cuvintele că primul meu copil era băiat”. Pentru artistă, activitatea într-un teatru de muzică, înconjurată fiind de frumuseţe şi libertinaj, a fost decisivă în alegerea ei.

Semnele de întrebare, urmate de revoltă şi regret au apărut câţiva ani mai târziu, povesteşte actriţa, când o colegă de-a sa, cântăreaţă, a ales să-şi pună mai presus copilul faţă de propria carieră. „Am avut la un moment dat o colegă cântăreaţă, atât de frumoasă... eu spuneam tot timpul că atunci când trecea făcea potecă. Era şi frumoasă şi egocentrică şi la un moment dat s-a căsătorit şi a plecat în America, venind înapoi peste doi sau trei ani, cu un copil de 2 ani. Un băieţel superb.


Nu mi-aş fi imaginat niciodată că fata aia tânără, frumoasă şi cu atâta succes ar fi renunţat la trupul ei minunat şi la succesul ei ca să facă un copil. Am întrebat-o cum de s-a întâmplat asta şi ea mi-a spus: <...>. Atunci, pentru prima oară, m-am gândit absolut disperată la neşansa existenţei în România mea a unui medic şi a unui aparat cu ultrasunete, care m-ar fi îmbogățit pe mine cu un fiu pe care l-am pierdut prosteşte”, a mărturisit Cristina Stamate.

De câţiva ani, actriţa îşi dedică o mare parte din timp copiilor. Chiar dacă nu-i are pe ai ei, activitatea pe care o desfăşoară la o şcoală de teatru pentru copii o ajută să treacă într-o oarecare măsură peste frustrarea de a nu avea propriul copil, dăruindu-le acelor elevi din experienţa şi învăţăturile sale. După 40 de ani de carieră în teatru, o carieră strălucită, încununată de foarte multe succese şi de o mare recunoştinţă din partea publicului, viaţa artistei rămâne umbrită de acel păcat din tinereţe, care o va bântui până la sfârşitul vieţii.

Foarte multe avorturi sunt cauzate de credinţa falsă a femeilor cum că un copil te privează de libertate şi te împiedică în a-ţi dezvolta o carieră. Aceasta este, în general, gândirea femeilor tinere, iar Cristinei Stamate i-au trebuit ani buni ca să conştientizeze ceea ce este cu adevărat important în viaţă, moment după care și-a convins sau încurajat mai multe multe colege și prietene să nu facă greşeala pe care a făcut-o ea.

Sursă: doxologia.ro

Am susținut dreptului mamei de a alege până când am făcut un avort

  

 

Articol realizat de Abby

Nota editorului: Autoarea acestui articol a dorit să fie identificată ca Abby. Iată povestea ei personală.

08 februarie 2013 (LiveActionNews.org) - Am 26 de ani, lucrez în domeniul prognozei meteo în Washington, DC. Am suferit un avort traumatizant şi am aderat recent la mişcarea pro-viaţă. 

La începutul facultăţii, m-am implicat în grupuri care militau pentru drepturile femeii - împreună cu prietenii mei - şi am susţinut puternic avortul pentru orice femeie şi oricând era nevoie. Nu vedeam nimic greşit ca cineva să profite de toate oportunităţile pe care le-ar fi putut avea. Punctul meu de vedere s-a schimbat total după ce am avut propria experienţă. 

Cu un an în urmă am mers la un cabinet de Obstetrică şi Ginecologie şi le-am spus că vreau să fac o întrerupere de sarcină. Le-am spus că am "doar" şase săptămâni de sarcină, 25 de ani şi nici un loc de muncă, iar părinţii mei nu mă pot ajuta, aşa că am decis că avortul era cea mai adecvată soluţie pentru mine.

Prietenul meu nu avea nici o părere despre asta, iar eu nu am spus nimănui altcuiva. Medicul a fost destul de binevoitor, m-a examinat şi m-a ajutat să-mi fac testele de sânge apoi mi-a explicat procedura de inducere a avortului prin intermediul unei pilule - dar fără să-mi spună că există posibilitatea de consiliere sau că ar fi indicat să vorbesc cu un prieten ...

Nici măcar să mă întrebe despre sănătatea mea mintală. Această pilulă se pretindea a fi „cea mai sigură” şi „cea mai convenabilă” metodă de oprire a sarcinii. Mi-am zis: „Super, în trei zile am scăpat!” Şi am mers înainte pe drumul meu. 

După prima pilulă totul a fost ok, fără efecte secundare. Patruzeci şi opt de ore mai târziu, am luat a doua pilulă. La o oră după asta, ţipam şi plângeam, zbătându-mă în agonie pe podea. Nu mă puteam mişca, eram în pragul leşinului, nu mai puteam vedea, orbită fiind de durere.

Prietenul meu m-a dus repede la camera de urgenţă, unde am aşteptat, în hohote şi strigăte de durere. Când, în cele din urmă, medicul de la triaj m-a văzut, tensiunea mea era periculos de scăzută, iar electrocardiograma arăta că inima mea o luase razna.

Când i-am spus despre avort, el a spus că voi fi „bine” şi mi-a făcut o injecţie pentru a-mi creşte tensiunea - dar fără prea mare rezultat. Am fost bolnavă încă două zile, drogată cu analgezicele puternice pe care medicul de la camera de gardă mi le recomandase.

Când, o săptămână mai târziu, m-am întors la medicul de la obstetrică şi ginecologie şi i-am spus despre calvarul meu şi reacţiile severe, el s-a uitat la mine întrebător şi mi-a zis sec: „Se pare că eşti bine; nu ai avut şi sângerări.” Fără nici o urmă de simpatie, de îngrijorare.

Aceste avorturi „convenabile”, „sigure” şi „uşoare” sunt de-a dreptul periculoase. După ce m-am interesat şi am studiat un pic (şi asta ar fi trebuit s-o fac înainte), am constatat că nu există nimic „sigur” despre ele: hemoragii, scăderea dramatică a tensiunii arteriale, stare de şoc - acestea sunt doar câteva din multitudinea de efecte secundare ale avorturilor.

Experienţa mea chinuitoare, ca să nu mai vorbesc despre starea intensă de vină pe care încă o simt (pentru că eu sunt sigură că şi copilul era în agonie, de asemenea), m-au făcut să-mi dau seama că avortul nu face decât rău atât mamei cât şi copilului.

Nu mai cred că avortul este util femeii („pro-woman”). El nu serveşte decât ca să împovăreze minţi şi să rănească trupuri. Dacă medicul mi-ar fi recomandat consilierea sau dacă aş fi vorbit cu părinţii mei sunt aproape sigură că mi-aş fi păstrat copilul. Sau poate nu, dar dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, cu siguranţă m-aş fi gândit de două ori înainte să-l fac.

Sursa: LiveActionNews.org, LifeSiteNews

Limbajul avortului este absurd. Ce încearcă să ascundă?

Vi s-ar părea ciudat dacă cineva ar spune despre Naveta Spațială Discovery că este doar ”șuruburi și piulițe”? Vi s-ar părea ciudat dacă cineva ar spune despre operele lui Shakespeare că sunt doar ”o grămadă de cuvinte”? Nu vi se pare ciudat că cineva poate să spună despre un copil aflat în pântecele mamei lui că este doar „o grămadă de celule”?

Nu este nici un secret că susținătorii avortului folosesc limbajul într-un mod ciudat. Un ”copil” devine ”fetus”, ”aglomerație de celule” sau ”produs de concepție” și apoi din nou ”copil”, cât ai clipi din ochi.

Unul dintre cele mai bune exemple de astfel de transformări se află în volumul ”La ce să te aștepți când ești însărcinată” – ”What to Expect When You're Expecting”, cea mai populară carte pentru femeile însărcinate din SUA, care a cunoscut patru ediții și 14,5 milioane de exemplare vândute în ultimii 25 de ani. La paginile 42 și 43 se vorbește despre diagnosticul prenatal și ni se spune că, în caz de anomalii fetale, sunt două opțiuni: continuarea sarcinii sau terminarea sarcinii.

În mod ciudat, în paragraful despre continuarea sarcinii se vorbește despre ”copil”, dar în paragraful următor, despre ”terminarea” sarcinii, nu se mai face nici o referință la copil: copilul a fost în înlocuit cu totul de ”produs de concepție”. Este atât de evidentă și de transparentă înșelătoria, încât e de râs, cum cineva se amăgește pe sine însuși crezând că poate schimba realitatea, pur și simplu dându-i alt nume.

Dar astfel de întorsături lingvistice sunt exact genul de raționamente pe care susținătorii avortului le fac, fără să li se miște vreun mușchi pe față. Ele nu funcționează decât la nivel de discuție. Dacă se extinde abuzul limbajului în spațiul realității cotidiene, situația devine atât de ridicolă încât nimeni nu se mai lasă păcălit.

Reclama pentru viață de mai jos, produsă de Signal Hill, arată absurdul acestui limbaj, prin folosirea lui în trei situații cotidiene.

În prima, câteva femei îi fac o surpriză unei mame însărcinate aflată aproape de naștere, oferindu-i un tort pe care scrie ”Felicitări pentru produsele tale de concepție”, în cadrul petrecerii ”Petrecerea conținutului uterului” – o parodie după ”Petrecerea copilului” practicată în unele țări înainte sau după nașterea unui copil, atunci când mama primește cadouri, cu ocazia nașterii.

În ce-a de-a doua, în timp ce așteaptă rezultatul unor analize, o tânără însărcinată este întrebată ”Este pentru prima oară când ai o aglomerare de celule?”, în locul obișnuite întrebări ”Este primul copil?”

În cea de-a treia secvență, o femeie însărcinată îi cântă copilului ei ”Țesutule de celule, nu te teme, mama va avea grijă…”, parodiind un cunoscut cântec de leagăn.

Clipul se încheie cu o întrebarea: ”Limbajul avortului este confuz. Ce încercăm să ascundem?” Dacă forma de parodie stârnește râsul, fondul problemei îndeamnă mai degrabă la plâns, căci este vorba despre mascarea uciderii prin cuvinte.

Surse: ‘Uterine contents shower’: Awesome pro-life ad exposes absurd pro-abortion language, Signal Hill, Just...

Avortul – rana de moarte a iubirii (1)

Nicolae Tonitza, Mama şi copilul

Avortul, ultima etapă a nimicirii iubirii conjugale

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. În înţelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi hrană, pavăză şi mijloc de aparare în faţa oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este, fară îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E şi templul iubirii celor doi soţi. Căci asemenea unei providenţe divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, „un loc de scăpare în încercări, un liman în vremea furtunii şi o umbră în plină dogoare” (XXV, 4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat ocrotirea copilului, îşi trădează această îndatorire, care îi revine prin căsătorie, omorându-şi propriul ei odor. Uciderea se savârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene spun că, prin lepadarea voită a copilului, păcatul pătrunde în vistieriile vieţii. Chiar şi din punct de vedere raţional, ridicând o problemă ca aceasta: „suntem sau nu suntem încă în prezenţa unei fiinţe umane?”, înseamnă să prejudiciem întrebarea. Faptul în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi intenţionează să creeze o făptură omenească şi că această făptură, apărută în sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, privată de viaţă, iar acest lucru nici nu este altceva decât un asasinat. Orice crimă este un ultragiu adus persoanei şi trupului omenesc, nici una însă nu se aseamănă cu pruncuciderea, care secătuieşte tezaurul vieţii, distrugând familia şi ruinând neamul.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de avort

Ortodoxia este creştinismul unei religii luptătoare. Ea nu se mulţumeşte cu descoperirea răului, cu formularea unei judecăţi de valoare, care spune răului pe nume, respectiv nu e împăcată cu declararea avortului drept crimă, şi încă una din cele mai abominabile. Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva. În cazul de faţă, ea nu are numai menirea de a trezi conştiinţa credincioşilor din comunitatea bisericească, arătându-le tuturor în ce constă păcatul avortului şi care este gravitatea lui, ci are şi îndatorirea de luptă, cu metodele şi forţele ei proprii, pentru respectarea celui dintâi şi poate cel mai sfânt drept ce revine fiecărui om din lume şi anume acela de a se naşte.Biserica condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotţiitorul care a rânduit apariţia vieţii omeneşti în clipa creaţiei: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facerea I, 27); în numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viaţă, pe Muntele Sinai, cu porunca: „Să nu ucizi” (Ieşire XX, 13); dar mai ales în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, venind în lume, şi-a vărsat propriul Său sânge şi a înviat din morţi, pentru ca omul „viaţă să aibă şi mai multă să aibă” (Ioan X, 10).

Venind în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica creştină încă de la apariţia ei, a avut de spus un cuvânt definitiv şi categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintâi în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de „Declaraţia drepturilor nenăscutului de la Geneva”, din 1922, înainte de „Declaraţia privind drepturile copilului”, din 1959, ca şi de „Convenţia privind drepturile copilului” din 1988, protecţia supremă de care trebuie să se bucure copilul, mai înainte de orice. La această oră, în care bilanţul unui sfârşit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european, post-creştină şi deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. În oricare ţară, bunăoară, cu aproximativ două zeci de milioane de locuitori, sunt omorâţi prin avort peste un milion de copii. În faţa acestei situaţii, creştinii zilelor noastre, nu pot să rămână în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să ştie ce au de făcut, înanite de a cădea sub osânda generaţiilor viitoare. Dar mai înainte încă sub osânda lui Dumnezeu.

Avortul în perspectiva responsabilităţii şi a culpei

Cuvântul „avort” derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi înseamnă „a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdată, este aceea că prin acest termen se exprimă ideea morţii premature. Dar moartea la care se referă poate să fie un fapt, după cum poate să fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat şi nici prevăzut. De aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. Câta vreme nu priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea ei, se înţelege că nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotrivă, atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie că este savârşit de mamă cu scopul de a scăpa de copil, fie ca este comis pentru a-şi salva sănătatea, avortul este un act voluntar şi ca atare condamnabil.

De data aceasta responsabilitatea atârnă de femeia în cauză, dar revine, după gradul de participare la înfăptuirea lui, şi soţului, după cum revine tuturor celor care, într-un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la săvârşirea acestui act. Mijloacele prin care se realizează acest act reprobabil sunt mai multe şi de diferite feluri: provocări mecanice, administrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale, etc., scopul tuturor însă, rămâne acelaşi. Oricum s-ar face, avortul este, în cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveşte nemijlocit porunca: „Să nu ucizi”. Sfânta noastră Biserică nu vede în el simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi omeneşti. Numind această faptă „omor” sau „ucidere”, consideră că este încărcată cu întreaga răspundere a unei acţiuni condamnabile pe pământ şi în cer. Canonul al doilea al Sfântului Vasile cel Mare, de exemplu, numeşte pe femeia ce a săvârşit avortul „ucigaşă”, precizându-i, astfel, răspunderea şi vina, după cum are în vedere şi o vină corespunzătoare complicilor ei.

Noţiunea de ucidere, ce se cuvine să o avem în vedere atunci când ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despărţită de aceea de vină sau culpă. Vina, însă, la rândul ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul putem aminti de două feluri de culpă: culpa religios-morală şi culpa criminală. Prima priveşte eul personal şi spiritualitatea sufletului din primul moment al conceperii copilului în sânul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naşte. Aflându-se amândouă în atenţia Bisericii, le vom analiza pe rând.

Motivele religios - morale ale condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă

Calendarul Bisericii Răsăritene cunoaşte patru sărbători care prăznuiesc nu doar naşterea, ci chiar zămislirea unora dintre sfinţi. Bunăvestirea este însăşi sărbătoarea conceperii Mântuitorului în pântecele Maicii Domnului. Pentru a intra în istorie, Fiul lui Dumnezeu Însuşi se supune unei legi a firii, întrupându-se în sânul feciorelnic al Mariei, cu nouă luni înainte de naşterea Sa. Aşadar, orice prunc, chiar şi numai de o zi, odată conceput în trupul mamei, are în el un suflet sau, după cuvântul Scripturii, „duh de viaţă”. Căci ceea ce s-a petrecut în paradisul dintâi, mai precis, în ziua a şasea a creaţiei, când Dumnezeu a făcut pe om, se petrece şi în trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla în adierea serii în grădina raiului, poate fi pentru noi o imagine care să ne arate, într-un mod tainic, felul în care ia fiinţă sufletul copilului în sânul matern. Adresându-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprimă astfel: „Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat eu duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o” (II Macabei VII, 22). Existenţa, în sânul mamei, a unei „suflări de viaţă”, din ceasul conceperii, datorită unei intervenţii divine creatoare, este pentru gândirea ortodoxă un adevăr absolut. De aceea şi orice atentat asupra fătului odată conceput este un atentat asupra unui om întreg, format din suflet şi trup. Sfântul Grigorie de Nissa, făcând o comparaţie cu bobul de grâu care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că „nu e drept a zice nici că sufletul e înaintea trupului şi nici că trupul e fără suflet, ci amândouă au unic început întemeiat după raţiunea lui cea mai înaltă, în voia primă a lui Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă, pornind de la adevărul întrupării, înţelege că naşterea unui prunc este o taină a colaborarii lui Dumnezeu cu părinţii. În acelaşi timp, însă, ştie că numeroase date ale observaţiei noastre curente, corecte şi oneste, pot fi elemente de seamă, care să aducă un spor de înţelegere la cunoaşterea acestei taine, întrucât se înscriu în ordinea descoperirii sau a revelaţiei naturale. E vorba despre acele date care, înainte de a constrânge conştiinţa, într-un anumit fel, constrânge raţiunea de a le constata şi accepta.

Avortul, rană de moarte a sufletului etnic

Legătura dintre suflet şi trup, ce se înfiripă cu ocazia zămislirii unui copil, nu are un scop efemer, deşi moartea pândeşte pe copil din prima clipă. Finalitatea ei este existenţa veşnică. Nu este vorba numai de existenţa personală, ci şi de existenţa neamului. Veşnicia existenţei personale, spre care tinde sufletul prin însăşi natură lui spirituală, îi este asigurată, după cădere, de faptul Învierii lui Hristos. Veşnicia neamului este şi ea o taină pe care ne-o descoperă, în parte, unul şi acelaşi act al zămislirii copilului în legătură nemijlocită cu părinţii, care reprezintă trecutul, adormiţii, dar şi ca un nod divin, din care purcede solidaritatea fraţilor între ei în prezent. Neamul nici nu este altceva decât o familie mare. Sufletul nu este numai nucleul eului personal, ci şi a eului etnic. De aceea suprimarea vieţii în pântecele matern nu este numai un atentat asupra unei persoane, ci şi asupra unui neam. Păcatul pruncuciderii este, în acelaşi timp, omor şi genocid. În sensul acesta ne spun Sfinţii Părinţi că acest păcat pătrunde în vistieriile vieţii.Cu fiecare concepere, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil, neamul se împrimăvărează, îşi descoperă năzuinţa spre nemurire. În sânul matern, viaţa lui nu înregistrează doar un simplu popas. În acest sân se înnoieşte Taina zămislirii, „Misterium vitae”, fiind şi taina perpetuării lui. Primejdia care îl paşte pe copil îl paşte şi pe el. Uciderea este contrafacerea tainei conceperii, dar şi a tainei neamului.

Inaugurarea unui nou câmp de bătălie în apărarea vieţii copilului nenăscut

Imaginea unui nou câmp de bătălie, în vederea salvării de la moarte a copilului, care n-a văzut încă lumina zilei, se află în legătură cu un fapt de dimensiuni, în felul lor, extraordinare. Apariţia pilulei anovulatorie, în contextul civilizaţiei contemporane, se manifestă ca o adevărată revoluţie. Cuvântul „revoluţie” poartă în sine ceva din cutremurarea evenimentelor sociale ale cunoscutei Revoluţii Franceze, dar nu mai puţin a exploziei bombei atomice, de la Hiroshima, din 6 august 1945. Pentru prima dată în istorie, omenirea dispune de arme absolute care permit să disocieze sexualitatea de procreaţie. E vorba şi de sensul în care iubirea conjugală primeşte lovitura capitală. Ce a făcut Pincus şi Rock, inventatori şi descoperitori ai pilulei, nu au făcut Napoleon sau Lenin, Mendel sau Einstein. E adevărat, revoluţia lui Pincus şi Rock a fost precedată de altă revoluţie, aceea care s-a petrecut în conştiinţa omenirii odată cu decretarea liberalizării avorturilor. Aşa-zisul drept de alegere al mamei nu este altul decât dreptul aceleiaşi femei, cel mai rece dintre monştri, după o expresie a lui Nietzsche, de a săvârşi o crimă, pruncuciderea prin avort. De data aceasta, crima pe care poate să o săvârşească o mamă ajunge să se constituie drept o crimă perpetuă, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula anovulatorie nu este numai o armă contraceptivă ci, în speţă, una contragestivă. Deşi posibilitatea întreruperii sarcinii între concepere şi implantare părea, cu puţin timp înainte, aproape imposibilă, acţiunea fiind redusă la o intervenţie chirurgicală, dezvoltarea industriei şi piaţa planificată a pilulelor a schimbat completamente situaţia. Pilula ajunge nu doar să prevină conceperea, ci şi implantarea embrionului, după ce conceperea a avut loc, iar utilizarea ei să dobândească o extindere mondială.

Referirea pe care o facem la produsele farmaceutice, de provenienţă hormonale, nu exclude raportarea la celelalte mijloace, care pe alte căi, urmăresc aceleaşi efecte. În noul câmp de bătălie împotriva copilului, la pilula de „control al naşterii”, care se ia în doze mici şi care se poate găsi peste tot, acţionând ca un mijloc chimic de avort, se adaugă şi comunul IUD (dispozitivul intrauterin). Totuşi, e de notat că pilula avortivă (RU486) rămâne arma principală a pruncuciderii, ea nemaiavând nici măcar legitimitatea falsă de a preveni conceperea, ci este de-a dreptul un medicament, considerat sigur şi eficient în execuţia avortului. Specificul acestei acţiuni contragestive devine relevant prin aceea că pilula actuală de gen „morning after” a ajuns un medicament de întrerupere a sarcinii în funcţie de care femeia nu va mai şti niciodată dacă a fost sau nu însărcinată. Este tocmai ceea ce constituie esenţa crimei infantile neîntrerupte.

Pr. Prof. Ilie Moldovan

Fragment extras din „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, 1996, pp. 230 – 245

Sursă: avort.net