de Meagan Weber, LifeSiteNews.com
Am devenit pro-viață undeva între prima și a doua sarcină neplanificată. Obișnuiam să cred în concepția „corpul meu, alegerea mea”, dar atunci ceva s-a schimbat în inima mea.
Provenind dintr-o familie destrămată, ca adolescentă am fost aproape mereu
fără adăpost, trăind din casă în casă. Adâncită într-o viață de droguri și promiscuitate, am avut parte de prea puțină supraveghere din partea unui adult și nimeni nu s-a îngrijorat de buna mea creștere. După ce am devenit
dependentă de metanfetamine, am renunțat la școală și nu am absolvit. Atunci mama mea m-a chemat în statul
în care locuia, sprijinindu-mă să-mi termin școala fără grija cheltuielilor zilnice. Am reușit să absolv un an mai târziu și să renunț la metanfetamine, deși am continuat cu alte substanțe și cu viața dezordonată.
La o zi după evenimentele din 11 septembrie 2001 am descoperit că sunt
însărcinată. Eram pe punctul de a termina relația nesănătoasă pe care o aveam cu tatăl, așa că mă simțeam încolțită. Avortul părea singura soluție de a evita să mă leg de el pentru toată viața. Confirmarea a venit și din partea lui sub argumentul că era nedrept să-l
„încarc cu grija unui copil”. M-am dus acasă, i-am spus mamei că sunt
însărcinată, dar să nu-și facă griji pentru că intenționam să fac avort și urma să fie ca și cum nu s-a întâmplat niciodată.
Spre surprinderea mea, mama a fost complet împotriva ideii de avort, deși nu era pro-viață. Mi-a spus că nu o voi scoate la capăt cu avortul
și că ea va fi alături de mine și mă va ajuta să-mi cresc copilul. Sincer, mi-era
mai mare teamă să nu o ascult pe mama decât să-l supăr pe prietenul meu, astfel
că am ales viața pentru copilul meu.
Imediat ce l-am anunțat că voi păstra copilul el a terminat relația cu mine. M-am simțit pierdută și distrusă și deseori mă gândeam dacă am făcut alegerea corectă. După două luni am
reluat relația pentru scurt timp și din nou ne-am despărțit, de data aceasta însă într-un mod mult mai urât, după ce,
îmbrâncindu-mă, mi-a strigat în față „copilul nu este al meu și sper să muriți amândoi”. Pentru faptele lui am reușit să obțin un ordin de restricţie pe numele lui.
Incidentul a fost primul din multele evenimente traumatizante care au
urmat. La scurt timp logodnicul mamei mele a murit într-un accident de mașină și cineva foarte apropiat mie a făcut avort după ce ne promisesem una alteia
că ne vom sprijini în sarcinile noastre. Apogeul l-am trăit
atunci când mama a ales pentru ea sinuciderea. Eram în 3 luni și jumătate când am văzut-o ultima dată în viață și tot eu am fost cea care am găsit-o.
Viața mea s-a
zdruncinat din temelii și am simțit că nu mai am nicio șansă. Încercând eu însămi să mă sinucid câteva zile mai târziu, am
început să strig și să plâng
din toată inima, „dacă într-adevăr există Dumnezeu undeva acolo, atunci să mă
ducă la mama ori să mă scoată din casa asta și să-mi schimbe viața”. După câteva clipe, un prieten a apărut și m-a găsit în toaleta mamei. M-a ridicat, m-a scos
din casa, salvând viața mea și pe cea a copilului meu. Traumele prin care am trecut în timpul acestor
evenimente mi-au călcat în picioare mândria și m-au adus în punctul în care căutam răspunsuri la
întrebarea de ce viața mea se destramă astfel. Am ajuns să-l cunosc pe Dumnezeu după ce am fost
chemată la biserică la slujbele de Crăciun și Paști și după ce niște femei minunate din biserică mi-au făcut un generos și umil duș.
Pe măsură ce ziua nașterii se apropia, m-am îndreptat spre tatăl copilului cu iertare și i-am oferit opțiunea de a asista la naștere. El a acceptat, având în vedere că îi
promisesem că nu-l voi denunța pentru violarea ordinului de restricție emis pe numele lui. După ce m-a ținut de mână în timpul nașterii și după ce a vizitat copilul de câteva ori acasă la mine, ne-am împăcat
pentru a doua oară. Abuzul însă a început nu după mult timp, ceea m-a făcut să
mă simt din nou pierdută, de data aceasta și lipsită de sprijinul mamei. Am vândut casa mamei,
am cumpărat una nouă pentru mine și am continuat relația abuzivă verbal, emoțional și sexual cu tatăl fetiței, pentru încă un an, după care am strigat din nou la Dumnezeu pentru
ajutor și am găsit curajul să plec.
La început totul a fost bine, însă mai târziu am revenit la stilul de viața petrecăreț și dezordonat, deseori
lăsând-o pe fetița mea cu o bonă. Aceasta a durat câteva luni, până când am rămas din nou
însărcinată cu prietenul care mă salvase în acea noapte din toaleta mamei când
încercasem să mă sinucid. De data aceasta nu mă mai gândeam deloc la avort.
După prima sarcină și naștere și chiar după ce tatăl îmi propusese avortul, am înțeles pe deplin cât de valoroasă este viața și cât de important este să-i protejezi pe cei nenăscuți. Deși eram extrem de rușinată de faptele mele, m-am destăinuit doamnelor de la biserică de la care
am și primit mult sprijin.
Nu după mult timp am conștientizat că sunt din nou singură. Trebuia să cresc singură doi copii de la
doi tați.
Pastorul de la biserică și soția sa m-au primit în casa lor, încurajându-mă să-mi păzesc inima de oamenii
care aveau să mă judece în biserică și oferindu-mi tot sprijinul lor. În timpul acelei vizite, mi s-a pus o
întrebare care m-a schimbat pentru totdeauna: „Dacă ai pierde o parte a
corpului pentru fiecare partener sexual pe care l-ai avut, cât din tine s-ar
mai afla pe acest scaun?”. Am răspuns în sinea mea: „Probabil câteva vene și cartilaje”. Din acea clipă am decis să aleg
abstinența până în noaptea nunții mele. Mă simțeam cu adevărat dărâmată și deznădăjduită. Multe schimbări s-au petrecut în timpul sarcinii, mi-am
pierdut serviciul și mașina și totuși nimic nu mi-a lipsit, aceasta datorită proniei lui Dumnezeu și a oamenilor Săi din biserică.
A fost pentru mine o perioadă grea, însă Dumnezeu a folosit-o pentru a mă șlefui și a mă transforma în acel tip de femeie capabilă să primească în viața ei un bărbat incredibil, cu adevărat de aur. S-a
îndrăgostit de mine și de copiii mei și m-a cerut în căsătorie. Am ales abstinența pentru 2 ani și jumătate până în noaptea nunții. Soțul meu m-a tratat ca aurul și din noiembrie 2006 trăim o căsnicie cu adevărat fericită. Avem patru
copii. Soțul meu este pastorul copiilor din biserica locală iar eu am devenit
activistă pro-viață, implicându-mă în acești ultimi șapte ani în sprijinirea femeilor orientate spre avort. Viața mea este o carte deschisă și sper și mă rog la Dumnezeu să-mi dea șansa să împart această victorie cu cât mai mulți oameni, astfel încât cât mai multe vieți să fie salvate atât fizic cât și spiritual. Visez la ziua când avortul nu va mai
fi o opțiune legală.
Vă mulțumesc pentru timpul acordat poveștii mele, vă invit să citiți mai multe pe blogul meu și pe pagina de Facebook. Dacă sunteți interesați de mărturia mea și de speech-ul meu „Femeile orientate spre avort”, vă rog să mă contactați pe adresa meaganweber@gmail.com.
0 comments:
Trimiteți un comentariu