 |
| Foto: Julita T (Orthphoto) |
Cele mai dese întrebări pe care le pun liceenii, în general, sunt acestea
legate de castitate şi căsătorie. Şi de fiecare dată mă duc cu gândul la
icoanele mari ale Maicii Domnului pe care le am în memorie sau la frumuseţea
Bisericii. Şi le-am spus: încercaţi să vă închipuiţi că intraţi într-o
Liturghie în care altarul nu există, deci Biserica nu-i desăvârşită. Sau citiţi un manual, care pe dinafară va
indica materia care va place vouă cel mai mult, şi când vă uitaţi înăuntru,
descoperiţi filele de la materia care va place cel mai puţin.
Şi apoi, mai este-o treabă pe care aş vrea să v-o pun întotdeauna la inimă.
Eu cred că vorbim foarte mult de fecioria dinainte de căsătorie şi uităm de
foarte multe ori să vorbim de fecioria de după căsătorie. Aceea care păstrează
integritatea familiei, aceea care păstrează unitatea familiei, aceea de care
avem absolută nevoie pentru că Betleemul acesta, pe care-l prăznuim în curând,
să se facă desăvârşit pentru fiecare dintre familiile noastre. Dar se întâmplă
lucruri totalmente reprobabile şi pentru aceea că, constatând că formalităţile
au fost îndeplinite – „vă declar soţ şi soţie“ – atunci când vin tinerii la
spovedit, consilierea noastră pastorală în raport cu ei tinde spre zero. Când
nu tind spre 200…
Suntem neatenţi, că noi continuăm să cununăm în Biserica oameni pe care
nu-i spovedim, sau, de exemplu, îi spovedim, constatăm că au trăit o viaţă în
concubinaj ani de zile şi…„nu-i nimic rău, vă căsătorim; nicio problemă nu
este!“ De parcă Biserica poate binecuvânta concubinajul! N-o poate face decât
în situaţiile extreme. Şi cred că în anumite privinţe ar trebui să fim mult mai
atenţi la modul cum prezentăm lucrurile acestea credincioşilor noştri din
parohie. În Ardeal era vorba aceea – nu ştiu, poate tehnica era în toată ţara
de fapt – care se strigă înainte: „Se cununa Gheorghiţă cu Vasilică“. Da! Trei
duminici înainte. Şi toţi zic: „A, ce, că astea-s vrăji! Ce să mai strigi
acuma?…“ Sunt, da’ pe de altă parte strigau ca să vadă dacă nu este un amestec
de sânge. Strigau ca să vadă dacă nu sunt probleme de moralitate la cei doi. Eu
am auzit odată într-un sat când o zis o tanti din spate, din biserica:
„Părinte, nu mere! Ca muma lu’ ceea îi verişoara primară cu tată-so lu’ cela!“ Şi,
într-adevăr, mergând la forma aceea iniţială de a cerceta neamurile, aşa era. Sau
altădată, undeva spre Sebeş: „Părinte, nu mere, ca asta se ţâne de trii ani de
zile cu unu’ la oraş şi prostu’ ăsta nu ştie!“ O zâs-o femeia pe şleau, în fata
comunităţii!
Acuma este drept că, din păcate, vocea comunităţilor este tot mai nesigură,
când nu-i tăcere complice. Oamenii vin la Biserică numai ca să aibă de unde
pleca, uneori. Nu vin să schimbe ceva, să se transforme, să simtă că trăiesc
ceva cu totul şi cu totul deosebit. Or, dacă iau Banatul – acuma mă iertaţi că
v-atac acasă, dar existau cărţi vestite pe această temă! În vremea studenţiei
mele, citeam la vlădici vestiţi ai Banatului, care vorbeau despre plaga mare a
concubinajului în Banat. Şi era aceasta şi pentru că atingea puţin Occidentul,
probabil. Acuma ce mă fac, ca România-i cât Banatul, sau Banatul a intrat în
România!
Şi să vă mai zic un lucru. Am făcut un studiu de sociologie aplicat la
scară mică. M-am dus în toate cancelariile din Sibiu ale şcolilor generale şi
de liceu ş-am calculat acolo… Am zis: „Care-i căsătorită sau care-i căsătorit,
câţi sunt divorţaţi – ca divorţialitatea acum e o altă formă de concubinaj –,
câţi sunt căsătoriţi ca şi cum n-ar fi? Şi sigur, ei au scris ce au vrut, dar
marea majoritate au scris cinstit ce a fost acolo şi-am constatat cu stupoare
că noi avem copii, în 70% dintre cazuri, totalmente anacronici în ceea ce
priveşte viaţa de familie. Or, asta se manifesta în modul lor de a se purta cu
copiii. Asta se reflectă în modul lor de a preda anumite materii, în modul lor
de a-şi transmite iubirea copiilor, şi deja lucrurile se complică la nesfârşit.
Care-i soluţia Bisericii? o să mă întrebaţi. Şi o să vă spun: soluţia Bisericii
este deja pusă pe rol. Avem Taina Spovedaniei, avem rânduielile noastre
referitoare la cununie, avem – acolo unde preotul îşi ia în serios misiunea –
modul pastoral fundamental de a-i putea face pe oameni să iasă din păcat. Că în
fond, să ştiţi, nu mă tem atât de tare de cei care păcătuiesc înainte de nuntă
şi apoi, căsătoriţi, stau în sobrietatea lor şi, aducându-şi aminte mereu de
păcatul săvârşit, trăiesc o viaţă deplin pocăită şi întoarsă către Dumnezeu –
m-am făcut preot pentru că eu mai cred încă în pocăinţa oamenilor –, ci mă tem
de aceia care frizează puritatea înainte de căsătorie, şi nu o au, şi intră
farisei în căsătorie şi strică de fapt, calcând în picioare, tot ceea ce poate
fi mai sfânt în ceea ce priveşte taina căsătoriei.
Provocarile strazii – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Ed. Agnos,
Sibiu, 2006
Sursă: Blogul Editurii Agnos
0 comments:
Trimiteți un comentariu